Este oare bucurie mai mare pentru un credincios decât să vadă și să audă un om duhovnicesc, ce a intrat pe tărâmul unei viețuiri înalte și se adapă din cunoașterea de pe treptele înalte ale realității? Întreaga lui viață este de la Domnul Hristos și de aceea este toată Hristos-viață, și cugetul lui este Hristos-cuget, și simțirea lui este Hristos-simțire. Toate ale sale sânt mai întâi ale lui Hristos și apoi ale lui. Într’însul, parcă nu este el, ci toate și în toate este Domnul Hristos.

Trăind prin Hristos, el săvârșește faptele lui Hristos, căci prin El se face nu numai puternic, ci și atotputernic: "Toate le pot întru Hristos, cel ce mă întărește." /Fil. 4:13/ Într’însul se înfăptuiește limpede adevărul Celui Atotadevărat, că cei ce cred în El vor face faptele Sale, și mai mari decât acestea vor face: "Amin, amin zic vouă, cela ce crede în Mine, lucrurile carile Eu fac și acela va face, și mai mari decât acestea va face, că Eu la Tatăl meu merg." /In. 14:12/

Toate cele spuse, într’o măsură mai mare sau mai mică, le putem afla și în sufletul iubitor de Dumnezeu al Arhimandritului Tadei de la Mănăstirea Vitovnița, care ne-a dăruit din inimă câteva clipe din timpul său ceresc-pământesc și a răspuns la câteva întrebări.

Părinte arhimandrit, spuneți-ne, ce v-a îndemnat să vă hotărâți pentru viața călugărească și cum a trecut timpul din ziua în care ați pășit în mănăstire și până astăzi?

Părintele Tadei: În tinerețe, pe când aveam 15-16 ani, am răcit puternic. Am făcut aprindere a pleurei și pneumonie și a trebuit să fiu internat în spital. După trei luni și jumătate de tratament în spital, starea mea nu s’a îmbunătățit. Eu am fost întotdeauna vegetarian, nu am putut să mănânc deloc grăsimi, mâncare prăjită, nici măcar lapte sau ouă, și, din această pricină, boala de plămâni a fost foarte grea pentru mine. S’a reunit și un consiliu de medici ca să-mi cerceteze boala. După ce s’au sfătuit, au hotărât să mă supună unui tip anume de terapie - cu pneumotorax. Aceasta însemnă pomparea oxigenului amestecat cu diferite medicamente în amândoi plămânii. De la cei care au fost supuși acestui tip de terapie am aflat că este foarte grea, că nici măcar acei cu un fizic puternic nu au putut să o suporte, așa încât le-am zis doctorilor: "Dacă aveți un alt mijloc, bine, dacă nu, eu nu mă supun la terapie." Aceștia s’au supărat pe mine: "Tu, să ne spui nouă cum să te vindecăm?! Mâine să vii în secția pentru tuberculoși, să faci prima ședință de terapie!"

"Ei bine," am gândit eu, "cu greu o să mă vedeți mâine." Întreb: "Cât am să trăiesc fără terapia asta a voastră?" O doctoriță mi-a zis: "Dacă vrei să asculți de sfatul nostru, poți să te însănătoșești, dacă nu, vei mai trăi cel mult cinci ani!"

Așadar, am gândit, nu sânteți siguri de însănătoșirea mea prin această terapie. M-am împăcat cu situația mea și atunci am hotărât ca în acești cinci ani să Îi slujesc lui Dumnezeu. Dar a apărut o nouă problemă. Părinții mei nu au fost de acord cu hotărârea luată.

Hotărârea mea lăuntrică nu îmi dădea pace, astfel încât, singur și împotriva voinței părinților, am plecat la Mănăstirea Gorniak. Am ajuns acolo la ceasul Vecerniei, chiar când Starețul ieșea din biserică, după slujbă. M’a primit, iar în discuția cu el l-am înștiințat despre hotărârea de a-mi închina viața slujirii lui Dumnezeu și i-am explicat cum înțeleg eu viața călugărească. Cu noi se mai afla un alt monah, Rus. Nu îmi mai amintesc ce i-am spus Starețului, dar a doua zi, înainte de slujbă, văd cum un monah duce prescură, vin și apă la biserică. Intră el în biserică, și eu imediat după el. El ducea vinul, apa și prescura în sfântul altar, iar eu am rămas în urmă ca să sărut icoana de pe scaunul împărătesc. Când a ieșit din altar, mi-a zis: "Am auzit aseară ce i-ai spus Starețului și cum vezi tu călugăria. Așa cum o înțelegi tu, nu o vei găsi nicăieri în mănăstirile noastre. O astfel de rânduială există numai la Ruși, la Mănăstirea Milkovo. Acolo s’au adunat Rușii care au fugit de la mănăstirea Valaam din Finlanda."

În 1924, mănăstirea Valaam a trecut sub ocupația Finlandei. Aceasta se afla sub jurisdicția Patriarhiei Constantinopolei, astfel că mănăstirea a trebuit să primească noul calendar. Acei monahi care nu au vrut să primească noul calendar au fost izgoniți, iar când s’au organizat au căutat să fie primiți de o altă Patriarhie. Au depus cerere la Biserica Sârbă, care i-a primit și i-a rânduit pe la mănăstiri. Astfel au ajuns monahii Ruși și la mănăstirea Milkovo, și aici au introdus pravila după care trăiau în mănăstirea Valaam.

"Trebuie să mergi acolo, mi-a spus călugărul, numai acolo vei găsi ceea ce caută sufletul tău. Vor vrea să mă primească?," l-am întrebat. "Vor vrea." Și astfel am mers la mănăstirea Milkovo. La poarta mănăstirii am întâlnit un frate și l-am întrebat: "Starețul este aici?" "Este." "Vrei să mă duci la el?" Și m’a dus după pătul. Aici îl văd pe Stareț cu rasa prinsă la brâu, se descălțase și călca cu picioarele noroi amestecat cu pleavă. M-a privit și mi-a zis: "Așa, deci... vrei să fii călugăr?" "Vreau," răspund eu. (Sfântă era viața Arhimandritului Amvrosie!) "Atunci bine, spuse el, uite: eu pregătesc baia pentru obște." Baia era o încăpere închisă, cu un suport pentru un cazan în jurul căruia se aflau plăci de piatră. Sub cazan și pietre ardea focul. Când apa fierbea în clocot și plăcile de piatră se înroșeau, atunci un călugăr lua apă din cazan și o vărsa pe plăcile de piatră înroșite. Astfel întreaga încăpere se umplea cu abur. Am îndurat cu greu aburul acela, căci aveam plămâni slabi. A trebuit să mă plec la podea, unde nu era abur.

"Du-l pe frate să se întremeze puțin și dă-i o chilie să se odihnească nițel, căci deseară va fi priveghere, și el nu este deprins cu slujbele noastre îndelungate," spuse Părintele Arhimandrit Amvrosie - și fratele m’a dus la chilie ca să mă odihnesc. Seara a început privegherea, la șase, și a durat până la unsprezece. În fiecare zi se slujea Sfânta Liturghie și toată pravila. Când a venit ziua de Luni, părintele arhimandrit m’a chemat și m’a întrebat: "Îți e pe plac viața noastră? Vrei să rămâi la noi?" "Îmi este pe plac!" "Ei bine, vrei să rămâi?" "Vreau!" M-am înțeles cu Părintele Pavel - Părintele Pavel era bosniac, om bătrân, avea în jur de 70 de ani. În tinerețe fusese în America și trăise acolo multă vreme, dar s’a înapoiat și a venit la Mănăstirea Gorniak, unde s’a călugărit. "Dânsul păzește via. La vie există o clădire. Acolo doarme el. Vei merge să păzești via, iar Părintele Pavel va coborî în mănăstire să ajute obștea, căci este un monah încercat." Și uite așa am rămas la Mănăstirea Milkovo.

Atâta timp cât a trăit Părintele Amvrosie, totul a fost bine. După ce a trecut la Domnul, obștea a început să se tulbure. Ieromonahul Luca și Părintele Theofan au întocmit un înscris al obștii, pe care l-au semnat Părintele Antonie, Părintele Serafim, Părintele Roman și bătrânul Marko. Cu acest înscris au mers la vlădică și i-au spus că obștea l-a ales pe el [pe părintele Antonie] stareț, iar vlădica l-a așezat ca stareț. Chiar în acest timp, Episcopul Ioan al Branicevei a fost mutat în eparhia Nișului, și a fost numit un alt episcop, Veniamin, care nu era informat întocmai cu privire la starea dinlăuntru a obștii. Părintele Antonie, monah, acum arhiepiscop în Biserica Rusă de peste Granițe, din America - mă întreabă: "Pe cine crezi că trebuie să alegem stareț?" Eu îi răspund: "Părintele Arhimandrit Amvrosie a zis că părintele Isachie trebuie să fie stareț."

Părintele Isachie fusese împreună cu Arhimandritul Amvrosie frate în pustia Optinei, pe lângă Starețul Amvrosie de la Optina. Pustia Optinei a fost răsadnița duhovnicească din care s’au răsădit mlădițe pe cuprinsul întregii Rusii. Duhovnicii care s’au desăvârșit aici erau vestiți prin viețuirea și învățăturile ce le dădeau fiilor lor duhovnicești. Optina își are începutul atunci când vestitul stareț Sfântul Paisie Velicikovski și ucenicii săi au trecut din Sfântul Munte Athos în Moldova și au întemeiat mănăstiri cu rânduială de viețuire athonită. Atunci nemții au vrut să facă acolo Uniație [cu Roma]. Sub această apăsare și din dorința de a-și păstra viața duhovnicească, ucenicii Starețului Paisie au plecat în pustia Optinei și acolo au pus început desăvârșirii lor duhovnicești. Astfel au făcut din pustia Optinei răsadniță duhovnicească.

Când eu și Părintele Antonie am înțeles că obștea se destramă și că viața duhovnicească se stinge în Mănăstirea Milkovo, ne-am hotărât să plecăm la Mănăstirea Gorniak, unde era stareț Părintele Serafim, și el Rus, din Polonia. El venise în țara noastră să studieze theologia, și aici s’a închinoviat la Mănăstirea Gorniak. După ce a terminat Facultatea de Theologie, a devenit stareț - el m’a închinoviat la Gorniak. După doi ani mi-a propus să mă hirotonească, iar după hirotonie, la cererea Patriarhului Varnava, m’a trimis la mănăstirea Rakovița, la școala de iconografie. Acolo l-am întâlnit pe Părintele Naum, care fusese cu mine la Mănăstirea Milkovo și care m’a înscris la școala de iconografie. El a plecat de la Mănăstirea Milkovo la Mănăstirea Manasia, și de aici Vlădica Veniamin, tot la cererea Patriarhului Varnava, l-a trimis la Mănăstirea Rakovița. Chiar în timpul acela, partizanii Concordatului l-au otrăvit pe Patriarhul Varnava. I-a urmat Patriarhul Gavriil, care nu a înțeles rostul școlii de iconografie de la Mănăstirea Rakovița, și aceasta s’a stins grabnic.

Patriarhia din Peci căuta pe atunci un ieromonah pentru a sluji acolo. Iar eu, fiind cel mai tânăr ieromonah din Mănăstirea Rakovița, am fost mutat de Patriarhul Gavriil la Patriarhia din Peci. Aici m’a prins războiul. Noi, patru Sârbi, ne-am întors la Belgrad, iar starețul, care era muntenegrean, după ce a adunat banii mănăstirii, a pornit către Muntenegru. La Rugova l-au prins șiptarii și l-au jefuit. Apoi l-au adus înapoi la Patriarhia din Peci, și de acolo l-au dus în Albania, unde a și murit. La Patriarhie a rămas un monah bătrân, Părintele Polihronie, Rus, de la Mănăstirea Valaam. Ceva mai târziu, când Iugoslavia s’a destrămat, a venit alături de el un alt ieromonah bătrân, Părintele Elisei, care era paroh, de loc din Peci și cleric din eparhia Prizrenului.

La Belgrad m’a arestat poliția specială și m’a dus la închisoare, unde se aflau deja Patriarhul Gavriil și Vlădica Nicolae al Jicei. Pe mine m’au învinuit că sânt unul dintre acei organizatori ai revoltei împotriva ocupanților, lucru ce atrăgea după sine o pedeapsă foarte grea. Însă am aflat de la un tânăr patriot Sârb, care lucra la poliție, că urma în curând să fiu eliberat din închisoare. Așa s’a și întâmplat. M’au eliberat, și am reușit să ajung cumva până la Mănăstirea Vitovnița. Aici, după câteva zile, am fost chemat de comandantul regiunii care a dorit ca eu, ca față bisericească, să mă pun la dispoziția comandantului. L-am refuzat și i-am răspuns că nu pot să fac acesta, deoarece nu am ascultare de la vlădica.

Au fost vremuri grele, când numai pentru un singur cuvânt sau ordin nerespectat se putea înălța asupra omului umbra morții. Atunci am hotărât să încerc să găsesc un loc mai liniștit pentru rugăciune și viață duhovnicească. Am mers până la Petrovaț, și aici, pe când cumpăram timbre fiscale pentru permisul de călătorie, m’au arestat nemții a doua oară. M’au pus în celulă cu doi contrabandiști cu tutun. Era acolo o scândură îngustă, lungă de aproximativ doi metri și jumătate. Stăteam întins pe ea și mă gândeam că sigur nu voi mai ieși viu din închisoare. Nu mai e viață, a venit sfârșitul. Dumnezeule, Dumnezeule… Căzusem în deznădejde. Cei doi vorbeau despre grijile lor…

Și cum ședeam eu întins și muncit de aceste gânduri, într’o clipă s’a arătat înaintea mea un ostaș înalt, cu o panglică aurită, așezată cruciș pe piept, și cu un coif cu pene pe cap. În mâini ținea un sul și mă privea. A desfăcut sulul și mi-a zis: "Privește, ia aminte la hartă! Și mi-a arătat pe hartă Serbia. Să nu-ți fie teamă, căci pe mulți încă va trebui să mângâi și să întărești. Ai priceput?," îmi zise, privindu-mă. Iar eu mă gândeam dacă nu cumva aud și cei doi ceea ce îmi spunea el. Nu înțelegeam atunci că în lumea duhovnicească nu se vorbește ca în această lume, așa cum vorbește om cu om, ci gândurile se fac auzite în minte. Nu auzim cu urechea trupească, ci cuvintele răsună în minte. Și când am privit, am văzut că cei doi contrabandiști vorbeau între ei. I-am întrebat dacă au văzut sau au auzit ceva. Ei au privit unul la celălalt și au spus că nu. Atunci m’am întors, dar acela nu mai era; am înțeles că am avut o vedenie cerească, pe care mi-a trimis-o Domnul pentru mângâiere și spre vestirea voii Sale cu noi, în lumea aceasta. Și cât de frumos era înveșmântat, precum arhanghelii din fresce! Nu există pe pământ om atât de frumos. Acela era un înger…

După eliberare, oamenii din Peci s’au plâns de ieromonahul Elisei, care se afla în Patriarhia din Peci, că bea mult și că nu se îngrijește deloc de casă. Deoarece Patriarhul Gavriil era încă închis, l-a înlocuit Mitropolitul Iosif, care m’a chemat de la Vitovnița la Belgrad și mi-a propus să merg la Peci, la cârmuirea mănăstirii. Eu știam - înainte de război fusesem la Peci - că acolo stăpânesc comuniștii și că nu le sânt pe plac. Chiar și pe atunci îmi spuneau: "Când va veni vremea noastră, nu vei mai fi călugăr, ci îți vom da o altă slujbă." De aceea, l-am rugat pe mitropolit să-l trimită acolo pe starețul mănăstirii Sfântului Ioanichie din Devici. Arhimandritul acesta fusese stareț la Vuian, în timpul lui Alexandru Obrenovici. Pentru că satul soției lui Alexandru, Draga, este în apropiere de Vuian, ei veneau des la mănăstire. Înainte de a fi loviți de nenorocire, aceștia au dăruit mănăstirii mult aur, pentru refacerea ei. Între timp au murit, și el și-a însușit banii, cumpărându-și case în diferite localități cu băi. Cum îl cunoșteam și îi știam dorința de a merge în Kosmet, i l-am propus Mitropolitului Iosif, și acesta la așezat la stăreția Patriarhiei din Peci.

Apoi, când Patriarhul Gavriil s’a întors din închisoare - iar el îl cunoștea pe acest arhimandrit și nu-l iubea din această pricină (a însușirii banilor), de îndată l-a chemat la Belgrad și l-a întrebat: "Cine te-a pus pe tine la stăreția Peciului?" El i-a răspuns: "Mitropolitul Iosif." "Tu nu ești potrivit pentru Patriarhie, caută-ți un alt loc." Bineînțeles, după aceea patriarhul i-a întrebat pe ceilalți arhierei dacă nu au pe cineva care să mai fi fost la Patriarhia din Peci. Și atunci m’a propus, cred, Vlădica Simeon Zlokovici, care mă cunoștea de la Rakovița; zice: "Tadei de la Gorniak, el a fost la Patriarhia din Peci, și acum este în eparhia Branicevo." Patriarhul i-a cerut Vlădicii Veniamin să mă cheme degrabă la Belgrad, căci îi sânt de trebuință pentru Patriarhia din Peci.

După ce m’am întors de la Belgrad, de la Mitropolitul Iosif la Vlădica Veniamin, l-am rugat pe vlădica să nu mă mai trimită nicăieri altundeva din eparhia Branicevo. I-am cerut să mă trimită la Mănăstirea Gorniak, unde am primit tunderea în călugărie, ca să-mi găsesc acolo pacea și bucuria duhovnicească. Vlădica mia împlinit ruga, iar eu am intrat în obște la Mănăstirea Gorniak. Dar când vlădica a primit o înștiințare de la Patriarhul Gavriil, mi-a trimis de îndată, prin vicarul eparhial, cerere să mă înfățișez grabnic la Gorniak, la reședința episcopală. La acea vreme slujeam în parohia Bliznak. Locuiam în Siga și timp de câteva luni nu am venit la mănăstire, pentru că drumul era foarte lung. Am hotărât ca de Nașterea Domnului să slujesc în mănăstire, căci în biserica din Bliznak nu ar fi fost nimeni la slujbă.

Când am ajuns, mi-au înmânat mesajul vlădicăi și am pornit degrabă spre Pojarevaț. Când am ajuns la reședința episcopală, Vlădica Veniamin îmi spune: "De ce ai lipsit atâta? Patriarhul a întrebat deja de două ori de tine. Unde ai fost? Eu i-am răspuns: Am fost la parohie și nu am știut despre mesajul dumneavoastră până ieri. Și v-am rugat să nu mă mai lăsați să părăsesc eparhia Branicevo." Iar vlădica Veniamin mi-a zis atunci: "N-am să-l deranjez pe patriarh din pricina ta. Mi-a bătut la mașină o dezlegare canonică și mi-a spus: Iată, ai dezlegare canonică pentru eparhia Belgradului, iar eu am să-l înștiințez chiar de astăzi pe patriarh că am rânduit să i te înfățișezi. Nu mai ești slujitor în eparhia Branicevo, fă după cum vrei."

Odată ajuns la Belgrad, la patriarh, acesta m’a trimis la Patriarhia din Peci și m’a așezat egumen. Mult m’am chinuit acolo. Comuniștii aceia despre care v-am spus mi-au făcut nenumărate griji și probleme. Ori de câte ori puteau să îngreuieze situația, aprig se osteneau. Dar, slavă lui Dumnezeu, le-am depășit cumva pe toate, cu ajutor de la Dumnezeu, și după aproape 20 de ani de slujire în eparhia Belgradului, în anul 1955 m’am reîntors în eparhia Branicevo, unde mă aflu acum, iată, deja de 48 de ani. Vremea a trecut repede… Și doctorii mi-au spus că voi trăi numai cinci ani. În 1937 mi-am așteptat sfârșitul. Dar iată, Dumnezeu m’a lăsat în viață… Și așa curge viața mea.

Părinte arhimandrit, vă rugăm să ne spuneți câteva cuvinte despre viața dumneavoastră duhovnicească, despre ispitele care v-au năpădit și despre cum le-ați biruit?

Părintele Tadei: Când am venit ca frate la Mănăstirea Milkovo, mi-au dat mătănii și m’au învățat cum să mă rog. Și după cum mi-au arătat, așa am și făcut. M’am dăruit pe deplin rugăciunii lui Iisus. Cugetam așa: "Mai am doar cinci ani de viață, hai să nu-i cheltuiesc fără folos, hai să-mi găsesc drumul meu spre Dumnezeu!"

Și, în scurt timp, tocmai din pricina acestei credincioșii depline față de voia lui Dumnezeu și a doririi fierbinți după Dumnezeu, m’a luminat harul lui Dumnezeu, care a adus în sufletul meu o pace și o bucurie negrăită. Ascult inima și aud în lăuntrul meu: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul." Încerc să-mi amintesc unele lucruri și întâmplări din trecut, dar nu pot. Toate gândurile se sprijină pe o anumită pace negrăită, și în întreaga mea ființă domnește o bucurie de nespus și tânjire după Dumnezeu. Aceasta este starea în care sânt îngerii și sfinții, starea harului deplin. Numai cei ce au dobândit în dar harul pot înțelege starea Îngerilor și Sfinților, care sânt călăuziți de Duhul Sfânt.

Credeam că toți călugării, preoții și episcopii au darul harului. Și uite, omule, am petrecut atâția ani până acum cu preoți și călugări, și am întâlnit un singur călugăr la care am văzut darul harului. Numai la un călugăr!

Printre mirenii cu familie am întâlnit mult mai multe persoane asupra cărora se odihnește darul harului.

A venit odată, aici, la mine, un bosniac din Bania Luka, ce trăia în lume și lucra rugăciunea lui Iisus. El avea un prieten din școală, un om cu familie, cu copii, care și muncea. Acest prieten al lui nu era peste măsură de evlavios, dar era un om blajin, un suflet bun. Într’o zi, vorbeau ei așa și acesta îi propune: "N’ar fi bine să faci rugăciunea lui Iisus?" Prietenul l-a privit mirat și i-a răspuns: "Aș face-o, dar nu știu cum." "Te voi învăța eu…" Și l-a învățat, și i-a dat un șirag de mătănii. În scurtă vreme, acest prieten al lui a dobândit darul harului, și personalitatea i s’a schimbat, de asemenea și familia. Iar celălalt lucra rugăciunea lui Iisus de atâta timp, și fără nici un folos…

După o vreme, omul acesta a venit aici la mine și mi-a spus: "Nu știu ce e, părinte, dar mă luminează o bucurie și o pace negrăită. Aud fără încetare în inimă: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul. Știu ce fel de om am fost, ce cugetam, iar acum nimic din toate acestea nu mai sânt în mintea mea. Aveam gânduri păcătoase față de partea femeiască, știu că mă aprindea mânia și pentru cel mai neînsemnat fleac, iar acum, nu știu, nu mai pot să mă mânii. Nu mai pot nici măcar să mă gândesc la cele ce nu sânt bune, nici dacă vreau nu pot. Nu știu ce s’a întâmplat cu mine. Tot timpul doar mă bucur, și întreaga mea ființă este stăpânită de o bucurie și o pace de nespus." "Ai dobândit darul harului," i-am spus eu, "și vei avea toate atâta vreme cât nu-ți legi cugetul de vreo grijă din lumea aceasta. Iar dacă faci asta, mai întâi nu vei mai auzi rugăciunea în inimă, iar apoi vei pierde treptat pacea și bucuria din suflet. Atunci vor începe iarăși să te chinuie gândurile grele ale lumii acesteia, pe care le au în stăpânire puterile diavolești. Dacă vrei să păstrezi acest har primit în dar, trebuie să te rogi neîncetat lui Dumnezeu ca prin rugăciune să izgonească gândurile grele și de mâhnire din mintea ta și astfel vei păstra acea pace și bucurie pe care le simți acum."

Când am fost pus stareț la Mănăstirea Pokainița, cu greu am primit această ascultare. Mă temeam de primejdiile și ispitele pe care mi le pregătiseră locuitorii din preajma mănăstirii. Atunci mi s’a arătat chiar Domnul în somn și m’a mustrat. M’am aflat dintr’odată înaintea lui Dumnezeu. L-am privit: Domnul purta epitrahil, omofor peste umeri, și peste omofor încă un epitrahil. Am stat înaintea Lui, și El mi-a spus: "De ce te lupți, câtă vreme nu ai ascultare? Peste tot unde ai fost pus stareț M’ai supărat cu stăruințele tale să fii dezlegat de aceasta. Să nu mai faci asta! Să știi că orice ascultare primită trebuie împlinită cu multă dragoste, râvnă și însuflețire, fără să bagi în seamă pizma și răutatea, care dau târcoale și atacă." Atunci a făcut asupra mea semnul crucii, de trei ori, de la cap până la picioare, a luat epitrahilul și l-a pus peste mine: "Aceasta este crucea pe care trebuie să o duci."

Stăreția mi-a fost întotdeauna greu de purtat, căci trebuia să-mi alipesc gândurile de grija pentru cele materialnice, pentru obște și oameni… Din pricina aceasta am pierdut mereu harul primit în dar, pe care l-am dobândit ca frate. Aceasta a dus la noi probleme în viața mea duhovnicească și mi-a năruit sănătatea trupească. Plămânii mi s’au vindecat, dar s’a ivit o nouă boală: mi-au cedat nervii. Mi-a trebuit mult timp până ce m’am deprins cum să mă odihnesc. Doctorii mi-au dat medicamente antidepresive, dar care nu au fost de nici un folos. M’au sfătuit să mă odihnesc, să-mi fiu propriul doctor. Și Domnul a privit la necazul meu, mi-a trimis puterea Sa și am reușit să mă destind tot mai mult. Dar și astăzi, când îngădui în prea mare măsură grijilor materiale și altor griji ale vieții să pună stăpânire pe mine, cu greu reușesc să mă odihnesc, să mă încredințez cu desăvârșire voii lui Dumnezeu - aici își au obârșia problemele mele cu nervii. Dacă, frate fiind, nu aș fi primit harul în dar, stăreția nu mi-ar fi fost așa de anevoioasă. Când mă înlănțuiesc problemele lumii acesteia, îmi pierd pacea, iar nevroza și neliniștea se sălășluiesc în mine. Devin încordat și nervos. Odată, l-am rugat pe vlădica să mă mute într’o parohie. Gândeam în sinea mea: "Poate acolo îmi va fi mai ușor. Poate acolo îmi voi găsi pacea." Și vlădica mi-a încredințat parohia Vlașki Dol. Dar trimite-l pe cel bolnav de nervi oriunde voiești, nicăieri nu-i va fi bine!

Acolo, la parohie, mi-a fost și mai rău. Am o fire peste măsură de simțitoare și m’au apăsat mult necazurile și problemele enoriașilor, precum și păcatele lor. În scurtă vreme, starea mea s’a înrăutățit și mai mult, iar inima a început să-mi bată precum cea a unui iepure. Toată ziua și întreaga noapte nu puteam să mă odihnesc, încât am hotărât să mă întorc la mănăstire, să nu mor în parohie. Am venit la Vitovnița; îndată, un ucenic de-al meu m’a spovedit și mi-a dat o chilie unde să mă odihnesc. Când m’am trezit, am tras cu urechea, să ascult dacă cumva inima mea mai bate la fel de iute. Nu auzeam nimic. Slavă Domnului, s’a smerit. Atunci am auzit în minte cuvintele: "Așa trebuie să te odihnești. Nu mai lua asupra ta peste măsură grijile lumii acesteia, ci păzește-ți pacea și trăiește cu Dumnezeu. Lasă lucrurile în voia lor."

La Mănăstirea Milkovo ați trăit cele mai frumoase clipe din viața dumneavoastră duhovnicească. Spuneți-ne ceva despre starețul acestei mănăstiri, Părintele Arhimandrit Amvrosie.

Părintele Tadei: Părintele Arhimandrit Amvrosie a fost un om cu viață sfântă. În timpul Revoluției (bolșevice, din Rusia) a fost împușcat în piept, și a suferit mult cu plămânii din pricina aceasta. Nu s’a vindecat niciodată, iar rana i-a înlesnit tuberculoza și a murit tânăr.

A fost ucenic al vestiților Stareți din pustia Optinei; mai cu seamă, avea dragoste către Sfântul Amvrosie al Optinei, care l-a tuns în cinul monahicesc. Dintr’însul izvora o dragoste deosebită și netulburată. Dobândise de la Stareții Optinei ceea ce aveau ei mai bun: dragostea. A introdus în viața sa această dragoste atotcuprinzătoare. Era pur și simplu deosebit. Minuna prin dragostea sa pe oricine cu care stătea de vorbă sau care doar se afla în preajma lui. Niciodată nu s’a mâniat, nici măcar pe vreun monah sau frate, nici nu a spus vreodată cuiva un cuvânt rău. Răbda multe și le ierta totul. Toate grijile și problemele le punea înaintea Domnului și numai Lui i se plângea. Se ostenea să împărtășească și fraților din obște această însușire, prin pilda proprie, și mulți au învățat de la el cum să pună în lucrare, în viața de zi cu zi, această dragoste atotcuprinzătoare, nepătimașă. Chiar eu am simțit această dragoste de negrăit a sa, pe care a împărtășit-o și acelor frați care au dorit s’o primească drept moștenire.

Când am ajuns la Mănăstirea Milkovo, cea dintâi ascultare primită a fost să păzesc via. Și, pentru că îmi plăcea să dorm, am ațipit, iar hoții au venit și au prădat via. Când m’am trezit, am văzut că nu mai sânt struguri. M’am speriat și l-am așteptat cu teamă pe iconom să vină la vie. Acesta a venit, a văzut totul - și nu mi-a zis nici un cuvânt. Nimic! Strugurii din vie furați, iar el nu-mi spune nici un cuvânt! Ziua următoare a venit iarăși și mi-a spus: "Tomușca (așa mă strigau când eram frate), Batiușca a blagoslovit să-ți dau o ascultare nouă. Vei păzi oile și caprele pe islazul din preajma Moravei." Și așa am ajuns cioban la oi. Dar și de data asta am greșit.

Mi s’a dat să învăț citirea din Ceaslov cât timp păzesc oile și caprele, iar eu, citind din Ceaslov, am ațipit iarăși. Când m’am trezit, am căutat să văd unde sânt oile și văd că rămăsese numai o capră bătrână. Toate celelalte dispăruseră pe undeva. M’am ridicat degrabă în picioare, să le caut unde sânt. Când colo, ele s’au dus pe ogor, au doborât gardul într’un loc, au intrat și au mâncat toată fasolea stăpânului acelui ogor. Iar capra, când a văzut că eu alerg la oi, a pornit și ea să alerge în urma mea și cât pe ce să distrugă gardul cu totul. Stăpânul ogorului a văzut, după aceea, ce au făcut oile și caprele și, firește, s’a dus la mănăstire să se plângă părintelui arhimandrit. Acesta i-a spus iconomului să plătească stricăciunea adusă proprietarului - și cu asta totul s’a încheiat. Nici unul dintre frați nu mi-a spus nici măcar un cuvânt (de mustrare), nici măcar unul! Ziua următoare a venit iarăși iconomul la mine și mi-a zis: "Batiușca a blagoslovit o ascultare nouă pentru tine. De acum vei păzi vacile, pe celălalt izlaz."

Dar istoria s’a repetat. Aveam șase vaci, iar printre ele se afla și una mai bătrână, căreia îi plăcea să se furișeze și să facă stricăciuni. Cât timp am păzit vacile, le număram cu grijă ca să nu repet aceeași greșeală. Aveam cu mine și Ceaslovul, și citeam din el din când în când. Și astfel, în timp ce citeam, vaca cea bătrână a reușit să se furișeze și să intre în grădina ce se afla nu departe de izlaz. În timp ce citeam, îmi aruncam uneori privirea la vaci și socoteam dacă sânt toate la număr. Odată, din întâmplare, le-am numărat cu atenție și am observat că vaca bătrână lipsește. Am înlemnit și am pornit să o caut. Când am privit prin grădini, vaca ajunsese deja la a treia dintre ele, ronțăise și călcase în picioare toată varza. Stăpânul grădinii s’a plâns din nou și iarăși a venit iconomul la mine. Noua ascultare a fost la trapeză și la biserică.

Acestea sânt numai o parte din ispitele pe care Părintele Arhimandrit Amvrosie le-a acoperit cu dragostea sa cea fără de margini. Au fost atunci și altele, mult mai rele și mai dureroase, dar părintele arhimandrit a răspuns întotdeauna doar cu dragostea sa. Unui călugăr ce fusese cândva guvernator, prefect de gubernie - o persoană importantă în Rusia - îi plăcea mult să bea. Se întâmpla chiar să plece din mănăstire și să meargă în sat, și lipsea câte o săptămână. Trebuia ca Starețul să-l caute și să-l aducă înapoi. Bea și iar bea, iar părintele arhimandrit nu-i spunea nici măcar un cuvânt care să-l mustre pentru ce face - nimic! Acoperea totul cu dragoste, ca și cum nu ar fi fost nimic. Era vădit că rabdă și suferă din pricina tuturor acestora, dar nu ar fi spus nimănui nici măcar o vorbă despre asta. Venea întotdeauna cel dintâi la biserică, la slujbă, și ședea întotdeauna lângă scaunul de egumen. Se vedea că era pur și simplu istovit de griji, dar nu spunea nimic nimănui, așeza totul înaintea Domnului. Nu a pedepsit niciodată pe nimeni. Nu a avut nici măcar un gând rău față de nimeni, nici o privire aspră, nimic de felul acesta. Iubea pe fiecare așa cum era și se ruga lui Dumnezeu, ca să-l lumineze El pe acela. Prin pilda sa de viață învăța cel mai mult și stăruia ca prin pilda aceasta să aducă pe fiecare la calea mântuirii. Cu adevărat, Părintele Arhimandrit Amvrosie era un suflet deosebit, plin de dragoste și smerenie. Păcat că boala l-a luat prea din vreme din lumea aceasta.

Părinte arhimandrit, la sfinția voastră în mănăstire, la Vitovnița, vine multă lume care caută mângâiere. Vă rugăm să ne spuneți cum și când a început totul?

Părintele Tadei: A început oarecum dintr’odată. Vlădica m’a așezat, la cererea mea, în parohie, unde am nădăjduit că se vor mai potoli grijile prilejuite de zidirea mănăstirii. Într’o zi din anul 1975 a venit la mine fratele Draghi și m’a chemat la o adunare a bogomoliților. Fratele Draghi era de meserie tehnician și a condus construcția bisericii din Kârniev, unde se află și cea mai mare asociație a bogomoliților din eparhia noastră. Vine el într’o seară la mine cu mașina lui - se țineau des adunări ale bogomoliților acolo, la Kârniev - și-mi spune: "Haide, omule, vino și tu puțin acolo, să vorbim." I-am spus: "Eu nu am ieșit nicăieri, nici la adunări ale bogomoliților, nici la slave nu pot să merg." "Dar, haide!" "Dar," spun eu, "nu pot." Și el a plecat. A doua oară a venit cu încă doi, trei. "Haide!" I-am spus: "Nu pot!" Am refuzat iarăși. A treia oară au venit șase oameni cu un microbuz. Eu, de obicei, seara, mă plimb în jurul bisericii… "Acum nu poți să mai scapi de noi. Trebuie să mergi!" Îi spun fratelui Draghi: "Frate Draghi, tu ești membru al consiliului eparhial. În curând vlădica va convoca membrii consiliului, iar când ședința se va încheia, întreabă-l pe vlădică. Dacă vlădica dă blagoslovenie, atunci pot să merg. Altminteri, dacă mă chemi tu sau altcineva, nu voi merge. N’am ieșit nicăieri, nu mă pricep la întâlnirile cu oamenii, omule, și îmi este anevoie, îmi este tare greu. Însă când ședința se va sfârși, întreabă-l pe vlădica. Dacă vlădica blagoslovește, atunci poți să vii să mă iei, ca să mergem - atunci va trebui să merg pentru că vlădica a blagoslovit. Am zis... nu am încotro acum." Și așa a început totul…

Atunci m’am întâlnit pentru întâia dată cu Vlădica Athanasie, care pe atunci era ieromonah și profesor la Facultatea de Theologie. Atunci îmi era încă plin capul de cuvinte ale Sfinților Părinți. Mă întreabă una, apoi alta, eu răspund și văd că le este pe plac ceea ce le spun eu. Am cunoscut atunci mulți bogomoliți ce au găsit în cuvintele Sfinților Părinți răspunsuri la multe întrebări care îi chinuiau. De atunci au început să vină la mine din ce în ce mai mulți oameni, iar acum vin neîncetat. Abia în 1975 s’au împlinit cuvintele pe care le-am auzit de la Înger la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, în celula închisorii din Petrovaț: "Pe mulți încă va trebui să mângâi și să îmbărbătezi." A trebuit să vorbesc mult și de atunci a început să mă doară gâtul. Am făcut inflamație în gât, de care nici până astăzi nu m’am vindecat. Uneori îmi este foarte greu, abia pot sluji Sfânta Liturghie. Iată, așa curge viața…

În ziua de astăzi, educația stă la îndemâna unui număr mare de oameni. Vreți să ne explicați, pentru cititorii noștri, care este însemnătatea educației, care este folosul ei pentru viața duhovnicească și pentru mântuire?

Părintele Tadei: Omul trebuie să primească educație, să cunoască ce poate, dar școala ne dă numai instruirea minții, nu și duhovnicie. Majoritatea theologilor noștri care predau în seminariile theologice și în facultăți nu viețuiesc după cum predau și învață. Iar ei trebuie să dea copiilor și tinerilor pilda vieții lor. Însă aceasta nu se întâmplă și, de aceea, starea de lucruri este grea.

Școala educă abstract, rațional, dar nu are duhovnicie. Iar copiii au nevoie de o pildă de viață, căci prin aceasta li se poate spune mai mult decât prin cuvinte. Putem auzi multe lucruri pline de învățături despre viață și duhovnicie, dar se pune întrebarea dacă vom putea înfăptui toate acestea în viață. Dar când vedem o pildă de viețuire, că omul este liniștit, pașnic, bun, că nu se vatămă când este ocărât, atunci și învățăcelul dorește să fie asemenea acestuia. Puterea lui este pilda vie de viețuire pusă înaintea ochilor. De aceea prin viață se spun mult mai multe decât prin cuvinte.

Pilda unei viețuiri bineplăcute Domnului întărește cunoașterea theoretică și îi dă adeverire practică. Acestea nu sânt valabile numai în cazul științei despre Dumnezeu, ci și pentru toate celelalte științe. Orice cunoaștere pe care omul o descoperă pe calea științei este un dar dat de Dumnezeu oamenilor și dezvăluie prezența lui Dumnezeu în lumea aceasta. Cu totul alt lucru este înfăptuirea acestei cunoașteri primite în dar. Aceasta depinde, după cum am spus mai-nainte, de viața noastră - cu Dumnezeu sau împotriva lui Dumnezeu. De aceea, ea poate fi întrebuințată în folosul sau spre paguba omenirii. Nici o cunoaștere la care a ajuns știința omenească, Dumnezeu nu a dăruit-o spre pagubă. Totul este dăruit spre bine, și numai spre bine. Doar voia liberă cea stricată a omului, care a pierdut frica lui Dumnezeu, a prefăcut în rău binele dăruit de Dumnezeu oamenilor, pricină din care suferim și ne chinuim în lumea aceasta.

Părinte Tadei, duceți o viață duhovnicească și de aceea puteți cuprinde cu privirea duhovnicească realitatea vremii de astăzi. Spuneți-ne, vă rugăm, câteva cuvinte despre necazurile ce s’au abătut asupra poporului Sârb, de ce au venit acestea asupra noastră și cum să le biruim?

Părintele Tadei: Suferim pentru că gândurile și dorințele noastre sânt rele. Noi înșine ni le-am pricinuit, căci poporul nostru nu are pocăință. Nu au pocăință nici cei credincioși, ca să nu mai vorbim de cei necredincioși! Cincizeci de ani de comunism au făcut mult rău, mai mult decât 500 de ani de robie sub Turci. Atât de mult a îndepărtat răul acesta pe popor de Dumnezeu, omule! Și tocmai aceste gânduri și dorințe rele au nimicit înțelegerea și pacea, pur și simplu le-au năruit și au dat roade rele și grele. Noi înșine sântem vinovați pentru toate acestea. Adunăm roadele gândurilor și dorințelor noastre… Pocăința trebuie înnoită. Aceasta înseamnă nu numai spovedanie la duhovnic, deși este nevoie și de ea pentru slobozirea omului de gândurile rele, ci pocăința înseamnă întoarcere către Binele desăvârșit. Așadar, întoarcere către Dumnezeu, căci Binele desăvârșit este Dumnezeu. Trebuie să ne întoarcem cu inima spre Dumnezeu și să cerem pace de la Domnul, să ne dea putere să fim buni. Pentru binele nostru, să avem gânduri și dorințe bune. Noi nu facem asta, și de aceea suferim.

Dumnezeu este în noi, și pentru că El este dragoste nu va tulbura voia noastră slobodă. Ținem în noi mult rău și la un moment dat acesta iese la iveală: și în familie, și la locul de muncă, și în societate. În cele din urmă, totul se sfârșește în suferințe grozave. Iată, priviți încotro mergem…!

Și răul nu este numai în noi, ci în întreaga lume. Dar mai cu seamă în noi, căci sântem totuși aleși de Domnul, sântem Creștini. Sânt multe suflete din neamul nostru care au pătimit pentru Domnul, și care se roagă Lui și Maicii Domnului, dar noi împiedicăm toate acestea prin gândurile și dorințele noastre. Cu toate acestea, Domnul ne apără, ne apără mult…

Trebuie să ne slobozim de răul din noi. Avem istoria Israiliților. Vechiul Legământ este în cea mai mare parte istorie. De câte ori poporul Israilit se lepăda de Domnul, poporul mic al Filistenilor îl decima și îl subjuga, și mult suferea poporul Evreiesc. De câte ori Israiliții se pocăiau și se întorceau la Dumnezeu, îi supuneau pe dușmani cu oameni puțini.

În Cartea Judecătorilor avem pilda lui Ghedeon, care cu trei sute de Israeliți, cu ajutorul lui Dumnezeu, i-a biruit pe madianiții cei mulți ca nisipul țărmurilor mării. Ghedeon a adunat mai întâi oaste multă de Israiliți și plănuia să se împotrivească madianiților. Dar Domnul i-a spus: "Este prea mult norod cu tine," așa încât Ghedeon a lăsat o mare parte din oșteni la casele lor. Și i s’a arătat Domnul din nou și i-a spus ca pe cei ce au rămas să îi ducă la apă și să îi cerceteze bine, deoparte. "Fiecare ostaș care va limpăi apa cu limba din pumni, pe acela să-l pui deoparte." Iar pe cei ce se vor pleca în genunchi să bea apă, pe aceia să nu-i ia în seamă, ci să-i pună deoparte numai pe cei ce vor lua apă în pumni. A ales cu totul trei sute de ostași, numai trei sute, din atâta mulțime de oaste! Atunci i s’a arătat Domnul din nou lui Ghedeon și i-a spus: "Cu ei să mergi împotriva lui Madian. - Dar cum voi merge cu trei sute de oameni împotriva unei așa mulțimi de oaste? - Vei birui cu trei sute de oameni!" Și oastea madianită a fost zdrobită. Iată ce înseamnă Domnul și puterea Lui!

Noi sântem un neam mic, dar, dacă sântem uniți în cuget pe calea lui Dumnezeu, nici un vrăjmaș nu ne-ar putea sta în cale. Căci în noi se află atunci puterea dumnezeiască, și aceasta - puterea dumnezeiască unită - aceasta este puterea, omule! De unul, fug mii! Iar acolo, la vrăjmașul, este dezbinare. Dar tu dovedește asta! Cum să spui asta când frate pe frate nu poate răbda… Iată ce înseamnă: cu oameni puțini poate fi biruit un dușman mult mai mare și mai puternic.

Părinte Tadei, pe când erați Stareț la Mănăstirea Gorniak a venit la dumneavoastră un tânăr care avea un dar rar, al vederii lumii duhovnicești. Vorbiți-ne câte ceva despre aceasta…

Părintele Tadei: Tânărul acela era de obârșie din satul Radinaț, în apropiere de Smederevo. El era, așa, un tânăr mai sărac de minte. După ce i-a murit mama, a rămas să trăiască la sora lui. Ea s’a căsătorit și a plecat într’un sat în apropiere de Svilainița. Tatăl lui a fost nevoit să meargă la închisoare, și așa flăcăul a fost silit să meargă să locuiască la soră. Obișnuia adesea să meargă în sat, iar apoi nu mai știa cum să se întoarcă acasă, încât trebuiau să-l caute primprejur. A pricinuit multă tulburare familiei surorii lui, iar ea a venit într’o zi la Mănăstirea Gorniak - eu eram Stareț - și mi-a spus: "Ați vrea să-l primiți pe fratele meu? Are 19 ani și îi place să muncească, dorește multe lucruri, dar este puțin sărac la minte. Pleacă în sat și trebuie neîncetat să mergem să-l căutăm. Iar aici nu este nici un sat, este departe, în munți. Aici va asculta de dumneavoastră. Poate să lucreze orice." "Atunci," spun, "adu-l." Și ea l-a adus. Îi era frică să doarmă singur, încât l-am rugat pe Părintele Naum cel bătrân să îl primească. O săptămână întreagă a stat la bătrân, după care acesta îmi spune: "Știi, Părinte, să-l muți altundeva, cu alt frate. Eu sânt bătrân, aproape de sfârșitul vieții. El, de cum se întunecă, începe să vadă ceva și atunci îmi vorbește fără oprire, iar eu nu am trebuință de poveștile lui, eu vreau să mă rog." L-am mutat atunci în încăperea unde se afla ca frate Episcopul Sava.

Pe acesta l-am primit în mănăstire pe când nu terminase nici gimnaziul. Aici a învățat și l-a terminat, iar apoi vlădica mi-a spus: "Haide să-l trimitem la seminar!" - și l-a absolvit. După moartea Vlădicii Veniamin, s’a înscris la facultate, pe care, de asemenea, a absolvit-o și la scurt timp după aceasta a ajuns vlădică.

Și am așezat încă un pat în chilie, și așa a stat băiatul acela cu Sava, până ce l-au chemat pe Sava în armată. Atunci el a rămas singur și îi era frică să doarmă singur. Așa că după Vecernie, mergeam eu acolo și dormeam în patul lui Sava. Cum se stingea lumina, începea să vorbească: "Vezi, părinte?" îmi spune.

"Nu văd nimic," îi răspund.

"Vezi, se săvârșește slujba în biserică."

"Nu văd."

"Dar cum nu vezi?"

"Tu vezi, dar eu nu văd" - și vorbea mult așa…

O vedea pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu sau vedea îngeri și duhuri rele și se temea de ele, era foarte înfricoșat de ele. Și atunci eu l-am îndemnat - depusesem deja cerere să merg în Sfântul Munte - să o roage pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, să o întrebe dacă voi merge în Sfântul Munte. Voiam să întreb. Și știi ce i-a spus Preasfânta Maică? "Iubitul meu, tu vezi astea pentru că ești fără judecată, îți este dat să vezi, iar altora nu." Pentru că el e lipsit de judecată, simplu ca un copil… L-am rugat să o întrebe pe Maica Domnului dacă voi ajunge în Sfântul Munte și mi-a răspuns: "Știi ce zice Sfânta Maică? Vrei să mergi în Sfântul Munte, vrei?"

Și într’o zi îmi zice: "Vezi, părinte, doi îngeri l-au adus pe unul negru, unul de o parte, altul de cealaltă. Acela…vai, este diavol. Nu este ca îngerii, este negru. Să văd ce zic aceștia, pentru ce l-au adus aici. Privește, ascultă…Tu îi vezi, părinte?"

"Nu văd!"

"Dar cum nu-i vezi, privește!" Simplu ca un copil… "Știi, diavolul acesta vrea să se pocăiască."

Așadar, și printre duhurile viclene se află unele care se pocăiesc, dar pentru că orânduirea lor, în care sânt strâns legați laolaltă, nu îngăduie pocăința, ei nu îndrăznesc nici să se gândească la așa ceva până ce nu găsesc un grup de îngeri și să intre între aceștia, ca să-i păzească de duhurile viclene. În felul acesta, pocăința lor este cu putință numai individual, căci printre ei există și mai răi decât cei răi. ...Și spune:

"Cu adevărat, vrea să se pocăiască. Cu adevărat, este diavol. Iată, vezi, acum vine o rouă, ca o ploaie cade peste el din înălțimi, nu vezi asta, părinte?"

"Nu văd."

"Dar cum nu vezi, privește!"

"Privesc, însă fără folos."

"Acum s’a făcut alb, pierde negreala aceea care-l acoperea. Îl curățește, îl spală…acum este și el alb precum îngerii aflați de-o parte și de alta, care-l țin. Acum îl duc în biserică." Interesant… tânărul acesta probabil încă mai trăiește. Pe atunci era tânăr, iar când tatăl i s’a întors din închisoare, sora sa a venit și l-a luat.

Vă mulțumim părinte și blagosloviți.