Sfîntul Pimen a fost de neam egiptean, şi unul dintre marii asceţi ai Pustiei Egiptene. Tînăr fiind, el i-a cercetat pe Părinţii cei Mari ai pustiei, culegînd de la ei mierea cea duhovnicească precum albina. Pimen l-a rugat odată pe Avva Pavel să îl ducă la Marele Avvă Paisie.

Văzîndu-l pe Pimen, a zis Avva Paisie către Avva Pavel: "Copilul acesta pre mulţi va mîntui, căci mîna lui Dumnezeu este cu el." Peste puţină vreme tînărul Pimen s-a tuns monah, şi i-a atras la viaţa călugărească şi pe doi fraţi ai lui. Odată maica a venit la pustie ca să îi vadă pe fiii ei. Dar Preacuviosul Pimen nu a lăsat-o pe maică să intre la ei, ci i-a grăit prin uşă: "Ce voieşti? Să ne vezi aici, pentru puţină vreme, sau în împărăţia lui Dumnezeu, veşnic?"

Auzind acestea maica s-a dus de acolo cu bucurie, zicînd: "încredinţată sînt că vă voi vedea acolo, deci nu mai voiesc să vă văd aici, nicidecum!". În mînăstirea în care se nevoiau aceşti fraţi, al cărei egumen era Avva Anouv, fratele cel mai mare al Sfîntului Pimen, rînduiala lor călugărească era aşa: noaptea petreceau patru ceasuri lucrînd cu mîinile, patru ceasuri le foloseau pentru somn, şi patru pentru citirea Psaltirii. Ziua şi-o petreceau alternînd lucrul mîinilor cu rugăciunea de dimineaţa şi pînă la amiază, citeau sfintele cărţi de la amiază şi pînă la Vecernie, iar după Vecernie îşi pregăteau puţină cină. Aceasta era singura lor masă din zi, care îndeobşte se făcea dintr-un fel de varză.

Avva Pimen a povestit despre masa obştii odată: Noi am mîncat ceea ce ni s-a pus înainte. Niciodată nu a zis vreunul din noi "Vreau altceva", sau "Nu-mi place mîncarea aceasta". Aşa a fost petrecerea noastră călugărească în toate zilele vieţii noastre, întru tăcere şi pace." Avva Pimen s-a nevoit în veacul al cincilea, săvîrşindu-se către Domnul cu pace, la adînci bătrîneţi.

Sfîntul Pimen acesta s-a nevoit în pustia Rouba, care se afla în pustietatea Palestinei, în timpul domniei împăratului Mauriciu (582-602).

El în tinereţile lui fusese păstor de oi. Odată cîinii lui au sărit pe un om pe care l-au sfîşiat în bucăţi, iar el, din răutate, nu a sărit ca să scape viaţa nevinovatului aceluia. Pentru aceasta i-a arătat Dumnezeu că şi el va păţi la fel, şi va muri sfîşiat de fiarele sălbatice, cînd va sosi timpul. Precum s-a şi întîmplat. El a fost sfîşiat de fiarele pustiei, şi sufletul lui s-a înălţat la Domnul.

Ca Episcop al Cordobei, Sfîntul Osie bine a păstorit Biserica Spaniei timp de peste şaizeci de ani. El a fost unul dintre Părinţii mari de la Sinodul întîi Ecumenic de la Niceea (anul 325 după Hristos), şi a prezidat Sinodul local de la Sardica (Sofia de astăzi, în Bulgaria) din anul 347.

El a fost un mare zilot al Ortodoxiei, în vremurile în care Biserica era atacată din toate părţile de erezia lui Arie. Atît de rîvnitor a fost Sfîntul Episcop Osie pentru Dreapta Credinţă, încît simţind că i se apropie sfârşitul, a mai dat o dată anatemei necurata erezie ariană.

Aceştia au fost monahi din Lavra Peşterilor din Kiev. Sfîntul Kukşa a predicat Sfînta Evanghelie printre valahi şi a botezat mulţi dintre ei.

Dar păgînii l-au ucis şi pe el şi pe ucenicul ce era cu dînsul. Chiar în acele ceasuri Sfîntul Pimen Postitorul stătea în Biserica Lavrei Peşterilor din Kiev; şi văzînd în vedenie moartea mucenicească a Sfîntului Kukşa, ucenicul şi împreună nevoitorul, a strigat: "Astăzi fratele nostru Kukşa a fost ucis pentru Hristos!" Zicînd acestea, şi-a dat duhul şi el. Faptele descrise s-au petrecut în anul 1113.

Avva Pimen fîntînă este a înţelepciunii,

Şi făclie aprinsă cu lumina Domnului Hristos.

De cînd el în spate deşarta lume o a lepădat,

Nimănui aspru n-a mai grăit,

Nici un reproş cuiva fâcînd.

Odată fraţii de faţă cu el s-au certat,

Pe cînd Avva a rămas tăcut.

Atunci ei către el s-au întors şi l-au certat:

"Cum stai şi taci ca şi cînd nici un rău s-a fâcut?!"

Avva Pimen le-a zis: "Eu demult am murit."

Un altul l-a întrebat: "Cum să mă mîntui,

Cum amintirea răului din mine s-o scot? "

Avva Pimen i-a zis: "La căldarea ce fierbe

Muştele nu vin,

Nici se apropie dracii

De-un suflet ce arde-n rugăciune."

"Dar ce e mai bine," a întrebat un altul,

"A grăi cu fraţii, sau a păstra tăcere?"

"Prin una şi alta Dumnezeu se slăveşte,

Spre a Lui slavă, judecă şi fă."

"Cum să mă apăr de rău?"

"Nici într-un caz cu răul.

Ci bine să-i faci celui ce ţie-ţi face rău,

Ai grijă inima lui bolnavă să nu i-o aprinzi mai mult.

Nu-ţi vei clădi casa pe cenuşa ceilalte,

Căci de vei face aşa se bucură Satan."

"Două patimi rele pre om îl otrăvesc,

Al lui suflet e sclav, stînd în a lor putere:

Plăcerea trupească şi-a lumii deşartă slavă.

Doar acela e liber, ce aste le-a zdrobit."

În călătoria lor către Cer, marii asceţi dreptmăritori din vechime se aseamănă celor care se caţără cu anevoie pe stînci abrupte, cu mîinile şi cu picioarele, înaintînd anevoie, bucăţică cu bucăţică, cărora nici prin gînd nu le mai trece să mai privească înapoi. Lupta şi detaşarea lor de oricare alte preocupări este uluitoare. Sfîntul Pimen nu a vrut măcar să îi deschidă uşa colibei mamei lui.

Altă dată pe Avva Pimen a dorit să îl vadă prefectul cetăţii lui, dar Avva l-a refuzat. Atunci prefectul l-a arestat pe nepotul lui (fiul surorii Avvei Pimen), şi i-a transmis că nu va da drumul băiatului decît atunci cînd Avva Pimen va accepta să vină şi să stea de vorbă cu el. Sora s-a dus la pustie, rugîndu-l cu lacrimi pe fratele ei să facă pe placul prefectului, şi să vină să-i scape băiatul. Dar Avva nu şi-a părăsit chilia, nici cînd sora a început să-l blesteme cu lacrimi. Cînd prefectul a aflat acestea, a trimis o scrisoare în pustie, zicînd că dacă Avva Pimen îi va cere în scris să îl elibereze pe nepotul lui (avînd în vedere că nu a voit să facă lucrul acesta faţă către faţă), atunci el va da drumul băiatului.

Avva Pimen i-a răspuns atunci prefectului şi i-a scris: "O, preaputernice principe, fă cercetare amănunţită asupra băiatului, după lege, şi de îl vei afla vinovat de moarte, dă-l morţii, căci prin pedeapsa trupească cea de puţină vreme, îşi va mîntui şi sufletul şi trupul lui în veşnicie. Iar dacă nu îl vei afla vinovat de moarte, atunci fă cu el cum îţi porunceşte legea şi cugetul." Citind această epistolă dreaptă, prefectul a căzut în uimire. El l-a eliberat imediat pe tînăr, iar faţă de Avva Pimen respectul lui s-a făcut însutit.

Să luăm aminte la cît de total s-a lepădat Saul de Domnul (I Regi 28):

La cum, înfricoşat de iminenţa atacurilor filistene, Saul s-a dus la o vrăjitoare care să prorocească pentru el;

La cum vrăjitoarea, cu vrăjitoriile ei, a chemat un duh care s-a numit pe sine Samuel, şi care a adeverit temerile lui Saul, anume că va pieri;

La cum Saul şi fiii lui au pierit ucişi de mîinile necuraţilor Filisteni.

Drept aceea poporul va cunoaşte numele Meu, el va înţelege în ziua aceea că Eu sînt Cel Care grăieşte: Iată-Mă! (Isaia 52: 6).

Fraţilor, Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al dreptăţii. Deşi chiar şi soarele conţine pete negre, în Soarele Dreptăţii Hristos nu există nici o pată de nedreptate. Toate prorociile despre El, rostite de Însuşi Domnul prin prorocii Lui, s-au împlinit întocmai.

Cînd Cuvîntul lui Dumnezeu trup S-a făcut în Persoana Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos, atunci toate prorociile cele despre El - dar socotite de către evrei enigme obscure - s-au văzut împlinite la arătare, limpezi ca lumina zilei. Sfînta Scriptură zice: Şi Cuvîntul S-a făcut trup (Ioan 1:14). Acestea s-au zis despre Cuvîntul împreună veşnic cu Tatăl, despre Fiul lui Dumnezeu, înţelepciunea şi Puterea, în Cuvîntul întrupat al lui Dumnezeu. Fiecare cuvînt al prorociei s-a descoperit în formă trupească.

Pînă la venirea în Trup a Domnului nostru Iisus Hristos, cărturarii şi învăţaţii Vechiului Testament au crezut că cele multe prorocii şi vedenii ale prorocilor - atîta amar de vreme încă neîmplinite - nu sînt decît nişte slabe cuvinte omeneşti, iar nu chiar cuvintele lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu îngăduie nimănui să cugete cele care nu se cuvin despre sfinţi Prorocii Lui, şi de aceea a şi spus: Poporul va cunoaşte numele Meu, el va înţelege în ziua aceea că Eu sînt Cel Care grăieşte.

Prin urmare, Dumnezeu a voit să dea greutate fiecărui cuvînt rostit de prorocii Lui, şi să îi înveţe pe oameni răbdarea, întru care să aştepte să vină acea zi - minunata zi în care se va arăta descoperit tuturora venirea pe pămînt în trup omenesc a Domnului Dumnezeu Care zice: Iată-Mă! Cel care L-a recunoscut pe Domnul Care S-a întrupat, L-a recunoscut şi ca Cel Care a grăit prin cuvintele rostite de proroci. Iată-Mă!

Aşa grăieşte Hristos şi astăzi: Eu sînt Cel Care grăieşte prin toată zidirea! Eu sînt Cel Care grăieşte prin gura tuturor prorocilor! Eu sînt Cel Care, cu buzele de tină ale drepţilor, aleşilor, şi sfinţilor Mei, grăiesc oamenilor cuvintele mîntuirii. Eu sînt Cel Care grăieşte prin Apostoli, sfinţi şi învăţători. Eu sînt Cel Care grăieşte, şi voi continua să grăiesc, prin Sfînta Biserica Mea pînă la sfîrşitul vecilor. Eu sînt Cel Care grăieşte, şi Eu sînt Cel despre Care s-a grăit.

O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase Dumnezeul nostru, Ţie se cuvine toată slava şi mulţumire în veci, Amin!