Sfinţii Adrian şi Natalia au fost soţ şi soţie, ambii provenind din familii foarte mari şi bogate din Nicomidia. Adrian era păgîn, şi Marele Pretor al Nicomidiei. Natalia în ascuns era creştină. Ei erau amîndoi tineri, şi nu au fost căsătoriţi decît treisprezece luni mai înainte de martiriul lor.

Cînd răul împărat Maximian a sosit la Nicomidia, el a poruncit prinderea creşinilor, torturarea şi executarea lor. Într-o peşteră din afara cetăţii se aflau ascunşi douăzeci şi trei de creştini. Ei au fost denunţaţi autorităţilor, prinşi, biciuiţi cu sălbăticie şi aruncaţi în temniţă. În cel mai scurt timp ei au fost aduşi înaintea Pretorului spre a li se înregistra numele. Pretorul Adrian le observa chipurile şi feţele, ei erau calmi şi blînzi, deşi fuseseră torturaţi.

El i-a legat cu jurămînt să îi spună adevărul, ce aşteaptă ei de la Dumnezeul lor pentru aceste suferinţe cumplite şi moarte odioasă? Ei i-au răspuns că aşteaptă negreşit răsplata făgăduită de Dumnezeu drepţilor întru împărăţia Lui. Auzind acestea, Pretorul Adrian s-a întors către secretar şi i-a poruncit: "Vei scrie şi numele meu alături de al Creştinilor acestora - și eu sînt Creştin!" Auzind aceasta, împăratul l-a întrebat pe Adrian: "Ţi-ai ieşit din minţi?" Pretorul Adrian i-a răspuns împăratului: "Nicidecum. De abia acum mi-am venit în simţiri." Auzind acestea, duhul Nataliei a săltat întru dînsa.

Cum Adrian a fost imediat aruncat în închisoare împreună cu ceilalţi, Natalia a alergat într-acolo cu toate cele de trebuinţă şi a slujit soţului ei şi sfinţilor. Cînd l-au torturat pe Adrian, Natalia a stat lîngă el, întărindu-l pînă la sfîrşit. După torturi prelungite şi întemniţare, împăratul a poruncit ca braţele şi picioarele mucenicilor să fie zdrobite cu ciocanul pe nicovală, precum s-a şi făcut.

Adrian şi-a dat mucenicescul lui suflet împreună cu ceilalţi douăzeci şi trei, în schinguiri bestiale. Natalia a luat moaştele soţului ei şi ale celorlalţi sfinţi şi le-a dus la Argyropolis (în apropiere de Constaninopol), unde le-a îngropat cu cinste. După cîteva zile l-a văzut în vedenie şi lumină cerească pe Adrian, care i-a descoperit că în curînd va veni la el. Împlinindu-se timpul, Natalia şi-a dat duhul cu pace în mîinile Domnului, alăturîndu-se soţului ei iubit în cereştile locaşuri ale împărăţiei lui Dumnezeu.

Avva Tithoe a fost ucenicul Sfîntului Pahomie, şi vestit între asceţii Egiptului. El a fost egumenul Mînăstirii Tabenisioţilor. El a trăit toată viaţa lui întru curăţia trupului şi sufletului. Un frate odată l-a întrebat: "Care este calea ce duce la adevărata smerenie?" Avva Tithoe i-a zis: "Calea către desăvîrşita smerenie este înfrînarea, rugăciunea, şi cunoaşterea că te afli mai prejos decît toată zidirea."

Sfîntul Tithoe a ajuns la măsurile cele mari ale desăvîrşirii sufletului şi sfinţeniei încă din timpul vieţii. Ori de cîte ori îşi ridica mîinile la rugăciune, el se răpea cu duhul la cer. El a trecut la Domnul prin veacul al patrulea sau al cincilea. Împreună cu Avva Tithoe se face şi pomenirea Sfîntului Preacuvios Ibistion.

Acest Sfînt lacov a fost un mare misionar creştin care a predicat în Abyssinia.

Spinoasă este calea, dar plin de trandafiri este Raiul.

Amar este chinul, dar Dulce Hristos.

Ce sunet se-aude din temniţ-adîncă?

Cu fier pe nicovală se zdrobesc mucenici.

Ei sparg ale lor oase

La mîini şi la picioare,

Ei îi ucid în chinuri

Pe-ai lui Hristos mucenici.

Oşteni ai Raiului sînt mucenicii.

O mînă nobilă cade, plină de sînge,

E mîna Pretorului Adrian.

Sfînta Natalia din ţarîna ridică

Mîna soţului ei iubit.

Ea aleargă şi-o spală, o-nfaşoară-n mătase,

Şi la piept o pune, scump odor al ei.

"Să nu mă laşi pe mine, ci să mă iei curînd!

La tine să mă chemi, la Domnul şi-ai Lui Sfinţi!"

Şi cu adevărat, Adrian la ea vine,

Înconjurat de lumină, în strai împărătesc:

Cu glas ceresc îi spune:

"Găteşte-te să vii, scumpă soţia mea.

Iată, sosit-a ceasul, Domnul Hristos te cheamă,

Cu El în veşnicie noi alături vom fi."

Nu rareori se întîmplă să auzim şi din gura celor ce se numesc creştini următoarele cuvinte de hulă: "Nici măcar Dumnezeu nu poate ajuta aici!" Trebuie să ştim şi să credem, dacă ne numim creştini, că nu există pericol din care să nu poată izbăvi Dumnezeu, şi nici duşmani care să ne poată zdrobi prin puterea lor, fără îngăduinţa lui Dumnezeu.

Nu întreba cum poate Dumnezeu să pună pe fugă sau chiar nimicească legiunile drăceşti pornite împotriva noastră, a Bisericii Lui - căci mai uşor Îi este Lui să facă aceasta decît îţi este ţie să respiri! Citeşte la Sfînta Scriptură cum Dumnezeu i-a făcut pe sirieni să audă glasuri şi zgomote care de fapt nu erau, şi astfel i-a înspăimîntat şi i-a pus pe fugă, iar pe Israil l-a izbăvit (IV Regi 7:6)! Citeşte cum a scăpat Ierusalimul de masacrul cu care îl ameninţau puternicele armate ale Babilonului, fără ca regele Ierusalimului, Ezekia, să facă nimic altceva decît să se roage Domnului (IV Regi 19:35)!

Dumnezeu a făcut minunile acestea cutremurătoare nu doar în timpurile vechi, ci El le lucrează pururea, după cum este şi credinţa celor care cred în El şi se roagă Lui. Aşa s-a întîmplat şi în anul 1395, cînd regele tătar Tamerlan a împrejmuit Moscova cu hoardele lui nenumărate. Ruşii au adus atunci de la Vladimir la Moscova Icoana făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, înaintea căreia s-a rugat cu lacrimi tot poporul. Deodată, fără nici o cauză evidentă, armata tătarilor s-a retras în grabă de sub ziduri şi apoi a fugit în dezordine. Din care pricină?

Tamerlan avusese un vis, în care oştiri cumplite şi nenumărate de sfinţi se pogorau asupra lui din cer. În mijlocul lor se afla Preasfînta Născătoare de Dumnezeu ca o Regină, înconjurată de oştiri cereşti. Preasfînta Născătoare de Dumnezeu a privit cu asprime la Tamerlan şi i-a poruncit să părăsească pe dată pămîntul rusesec. În acest timp toţi sfinţii şi-au ridicat toiegele şi le-au aţintit ameninţător către el. Înspăimîntat, Tamerlan a poruncit hoardelor lui să ridice tabăra de plecare imediat la revărsarea zorilor.

Să luăm aminte la măreţia sufletească a lui David (I Regi 26):

La cum David a intrat noaptea în tabăra lui Saul pe cînd acesta dormea, şi i-a luat lancea şi vasul cu apă, dar nu l-a ucis;

La cum purtătorul de arme al lui David a voit să-l ucidă acolo pe loc pe regele Saul, dar David l-a oprit;

La cum David a lăsat răzbunarea în mîinile lui Dumnezeu.

Spatele l-am dat spre bătăi şi obrajii mei spre pălmuiri, şi faţa Mea nu am ferit-o de ruşinea scuipărilor (Isaia 50:6). Fraţilor, aceasta este prorocia. Acum să citim şi împlinirea prorociei, care s-a făcut întocmai, pînă la amănunt: Pe Iisus (Pilat) La biciuit şi L-a dat să fie răstignit (Matei 27:26).

Oare nu aceasta a prorocit Isaia cînd a zis ca şi cu gura Domnului: Spatele mi l-am dat spre bătăi? Să mergem iar la împlinirea prorociei: Unul din slujitorii care era de faţă, I-a dat lui Iisus o palmă (Ioan 18:22). Şi iară: Bărbaţii care Îl păzeau pe Iisus Îl batjocoreau, bătîndu-L. Şi acoperindu-I faţa, Îl întrebau, zicînd: Proroceşte cine este cel ce Te-a lovit? (Luca 22:63-64). Oare nu fost-a întocmai cum a prorocit Isaia: şi obrajii Mei spre pălmuiri (i-am dat)? Şi iară: îşi băteau joc de El (Matei 27:29); Şi-L băteau peste cap cu o trestie şi-L scuipau (Marcu 15:19). Oare nu întocmai aşa a prorocit Isaia: Şi faţa Mea nu am ferit-o de ruşinea scuipărilor.

Limpede şi adevărat întocmai este fiecare cuvînt al prorociei. Cît de uimitor de limpede vede omul lui Dumnezeu adevărul, mai înainte cu sute de ani ca el să se împlinească, mai limpede decît vede omul fundul unei ape curate şi deloc adînci! Cu Duhul Lui nebiruit Domnul deschide duhul omului muritor ca să vadă limpede, în Duhul, evenimente ce au să se întîmple mult mai tîrziu, la fel de limpede ca şi cînd le-ar vedea cu ochii cei trupeşti în clipa de faţă.

Căci Domnul Care dă prorocului lui acestea, puternic este să vadă! El Însuşi, Atotvăzătorul, vede prin măduva oaselor noastre, şi prin ceaţa gîndurilor noastre, şi prin tainele inimii noastre! El cunoaşte gîndurile noastre mai înainte ca noi să ne fi născut, şi cunoaşte dorinţele noastre mai înainte ca să le cunoaştem noi înşine!

El este Unicul Martor nemincinos şi cu neputinţă de mituit al tuturor evenimentelor din zidire, din afara şi dinlăuntrul ei, din lungime şi din lăţime, din înălţime şi din adîncime! El este Martorul nemincinos al duhului nostru, al tuturor gîndurilor lui, şi al tuturor dorinţelor lui! El le cunoaşte pe ele, şi cele care sînt spre mîntuirea şi folosul nostru, şi al celor din jur.

O Stăpîne şi Făcătorul nostru Doamne, Purtătorule de Grijă, Cela Ce pătrunzi inimile şi rărunchii şi toate tainele cereşti, pămînteşti, şi omeneşti, Tu vezi ticăloşia şi neputinţa noastră! Învaţă-ne pururea pre noi orbii şi nepricepuţii ce ni se cade a face şi a grăi spre mîntuirea sufletelor noastre,

Căci noi Ţie ne închinăm şi pre Tine Te slăvim în veci, Amin.