Mergînd Magii în Betleem să se închine Dumnezeiescului Prunc şi nemaiîntorcîndu-se la Ierusalim ca să dezvăluie lui Irod cele despre Prunc, ci la porunca Îngerului - mergînd în patria lor pe altă cale, Irod s-a înfuriat ca o fiară sălbatică şi a poruncit uciderea tuturor pruncilor de parte bărbătească din tot Beleemul Iudeii şi din împrejurimi, în vîrstă de doi ani şi mai jos. Porunca colosalei crime a fost împlinită în amănunt. Soldaţii au masacrat şi au exterminat pruncii în nenumărate feluri: pe unii i-au decapitat, pe alţii i-au izbit de pietre, pe alţii i-au călcat în picioare, pe alţii i-au sugrumat cu mîinile lor.

Iar teribilele ţipete de disperate ale maicilor s-au urcat pînă la cer, după cum a prorocit prorocul: Glas se aude în Rama, bocet şi plîngere amară. Rahila îşi plînge copiii (Ieremia 31:15; Matei 2:18). Crima aceasta fără seamăn s-a petrecut la un an după Naşterea Mîntuitorului, cînd Irod căuta Pruncul ca o fiară sălbatică, ca să îl ucidă. El a trimis şi la Zaharia, Marele Preot, ca să il ceară pe fiul lui, pruncul Ioan, Botezătorul Domnului, ca să îl omoare. El credea că Ioan este noul rege.

Cum Zaharia nu l-a dat pe fiul său, el a fost omorît de soldaţi în Templu, la porunca lui Irod (şi s-a întărit sîngele lui ca piatra pe dalele de marmură, spre ţinere de minte urmaşilor). Dementul Irod l-ar fi omorît şi pe preabătrînul şi Dreptul Simeon, cel care L-a întîmpinat pe Domnul la Templu, dacă acesta nu ar fi murit mai dinainte. După ce l-a asasinat pe Zaharia, Irod s-a repezit la bătrînii lui Israel, cei pe care îi întrebase despre Prunc, şi care îi spuseseră că are să se nască în Betleemul Iudeii. Atunci l-a ucis el pe Hircan, Marele Preot, şi pe cei şaptezeci de bătrîni ai Sinedriului. Aşa au sfîrşit aceia care se învoiseră cu Irod la uciderea Pruncului. După aceasta Irod în demenţa lui şi-a ucis fratele, sora, soţia, şi pe cei trei fii ai lui.

La urmă a căzut pedeapsa lui Dumnezeu ca un pumn de fier şi asupra lui: căci el a început să tremure, apoi i s-au umflat necuratele picioare, apoi i-a putrezit toată partea de jos a trupului, iar viermii l-au năpădit cu totul; nasul i s-a înfundat iar din el ieşea o duhoare pestilenţială şi sufocantă care se simţea pînă departe. În ceasul morţii aflîndu-se, Irod şi-a amintit de închisorile care gemeau de iudei, şi a poruncit să fie ucişi toţi imediat, ca să nu se bucure de moartea lui.

Aşa lepădatu-şi-a acest sinistru criminal necuratul lui suflet, dîndu-l în gheara satanei, spre posedare fără de sfîrşit.

El s-a născut în Apamea Siriei. El a fost egumenul Obştii Achimiţilor (celor care niciodată nu dorm) din Constantinopol. El a fost străvăzător cu duhul, vindecător al bolilor şi mare făcător de minuni.

El a grăit cu Îngerii şi a călcat cu putere peste toată puterea diavolilor. După moartea lui, Sfintul Marcel s-a arătat Sfîntului Lucian celui din Obştea lui şi i-a descoperit că L-a rugat pe Dumnezeu să îl aducă (pe Sfintul Lucian) în Împărăţia Cerurilor curînd. Acest bărbat dumnezeiesc s-a săvîrşti către veşnica viaţă la anul 486.

Ei au fost monahi la Mînăstirea Peşterilor de la Kiev. Sfintul Marcu a fost atît de plin de har încît poruncea morţilor, iar ei îl ascultau: el a trimis cuvînt unui monah care murise şi fusese deja spălat şi prohodit, şi i-a zis: Aşteaptă pînă mîine, Frate, căci nu am isprăvit încă de săpat groapa ta! - iar monahul acela a deschis ochii şi a aşteptat viu pînă a doua zi.

Sfintul Teofil a plîns în fiecare zi a vieţii pentru păcatele lui, iar lacrimile curgeau într-un lighean. Mai înainte de a lui moarte, un Înger al Domnului s-a pogorît la el şi i-a arătat un alt lighean, mult mai mare: acela conţinea lacrimile Sfîntului care curseseră pe pămînt, sau pe care şi le ştersese cu mîna, sau care i se uscaseră pe faţă.

Astfel, cu deamănuntul se cunosc în ceruri şi se ţine socoteala tuturor lacrimilor noastre de pe pămînt, a tuturor suferinţelor, nevoinţelor şi suspinelor inimii noastre întru dorirea şi lucrarea mîntuirii. Aceşti doi minunaţi robi ai lui Dumnezeu s-au săvîrşit către Domnul în veacul al unsprezecelea, şi odihnesc acum întru a Lui Veşnică Împărăţie.

Glas s-a auzit din Rama, bocet şi plîngere amară,

Mamele plînsu-şi-au copiii, pînă la Dumnezeu.

Pruncii lor zăceau măcelăriţi în sînge,

Deasupra lor prăvălite, cu sînge maicile plîngeau.

Plîns-a atunci cetatea lui David toată,

Cerul s-a îngrozit de crima lui Irod,

Cerul s-a îngrozit, s-a cutremurat pămîntul,

De ţipetele pruncilor ucişi,

Şi-al maicilor, pentru copiii lor.

Uciderea menită pentru Dumnezeiscul Fiu

S-a abătut asupra inocenţilor mii;

Abătutu-s-a peste cei de o vîrstă cu El,

Peste nevinovaţii, inocenţii copii.

Slugile asasinului năvălit-au cu moarte

Acolo unde Îngerii Domnului cîntau,

Acolo unde păstorii îngenuncheaseră cu evlavie

Şi se închinaseră Copilului Hristos.

Acolo au curs torente de sînge,

Şi pentru ce? Pentru ca el, Irod, să domnească suprem!

Cînd Doctorul Sufletelor S-a îmbrăcat cu trup,

El dat-a la iveală ale pămîntului răni;

El dat-a la iveală ale lui păcate,

Ale lui puroaie, colcăind de viermi,

El omului adus-a sfînta înştiinţare

Că numai cerul îl poate vindeca pe el.

Iar pe ai Patimii Lui prunci înaintemergătorii,

El i-a încununat cu cununi din cer.

Iată o istorie din viaţa Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria: Ea L-a zămislit pe Pruncul Hristos într-o zi de vineri, cum tot într-o zi de vineri a fost şi Răstignirea Lui; iar de născut, L-a născut pe Domnul Dumnezeu în întîia zi a săptămînii. Căci în întîia zi a săptămînii a zis Dumnezeu: Să fie lumină! (Facerea 1:3); şi în prima zi a săptămînii a căzut mană din cer; în această zi, de aceea, S-a născut Domnul Hristos în această lume; şi întru această zi S-a botezat în Iordan. Vieţuia pe atunci la Betleem foarte vîrstnica Salomeea, ruda Dreptului losif şi a Fecioarei Maria.

Ea atunci nu a putut să îi găzduiască pe ei la ea acasă, şi de aceea a mers la peştera în care tocmai se născuse Pruncul. Ea s-a uimit cu uimire mare să vadă o maică aşa de tînără că a născut fără dureri, fără ajutorul unei moaşe, că şi-a înfăşat singură pruncul, şi că pe lîngă toate acestea putea să mai stea încă pe picioarele ei.

Auzind însă că Naşterea aceea nu este a unui prunc obişnuit ci a lui Dumnezeu, că Maria Fecioară a fost şi Fecioară a rămas şi în timpul Naşterii şi după Naştere, vîrstnica Salomeea nu a crezut, ci şi-a întins mîna ei către trupul preacurat al Fecioarei, ca să o examineze în felul moaşelor, şi să vadă dacă este adevărat. De aceea, pentru necredinţa şi obrăznicia ei, i s-a uscat tot atunci mîna. Bătrîna s-a înspăimîntat şi a prins să-şi bocească mîna ei uscată. Dar, atingîndu-se mai după aceea cu ea de Prunc, ea s-a vindecat minunat, avînd-o cum era şi mai înainte.

Astfel, bătrîna Salomeea nu s-a mai îndoit de fecioria dumnezeiască a Preacuratei Maici, nici de Dumnezeirea Pruncului. Astfel, după patruzeci de zile, cînd potrivit rînduielii din Lege Preacurata Fecioară a venit cu Copilul la Templul de la Ierusalim, Zaharia Marele Preot a aşezat-o pe Fecioara Maică în partea din Templu rezervată fecioarelor.

Fariseii şi preoţii s-au tulburat din pricina aceasta şi au voit să o scoată pe Fecioara de acolo şi să o aşeze în partea femeilor măritate, dar Zaharia cel străvăzător cu duhul nu le-a îngăduit, zicîndu-le răspicat că Maria este Fecioară, deşi a născut. Pentru aceasta bătrînii iudeilor l-au urît pe Marele Preot Zaharia şi i-au cerut lui Irod să-l omoare. Imediat după ieşirea din Templu, de Dumnezeu Născătoarea şi Dreptul losif au plecat de la Ierusalim la Nazaret, iar de acolo, în Egipt.

Să luăm aminte la soborul Sfinţilor ierarhi şi învăţători ai Sfintei Biserici a lui Hristos:

• La cum ei au propovăduit cu rîvnă Evanghelia şi bine au păstorit turma lui Hristos;

• La cum ei au confirmat şi au întărit mereu şi mereu Curăţia Credinţei şi au călcat în picioare ereziile;

• La cum ei acum se bucură veşnic întru Împărăţia Cerurilor şi ne ajută neobosit nouă, celor de pe pămînt.

Şi prin sufletul tău va trece sabie (Luca 2:35).

Cine de pe pămînt se va putea compara vreodată cu Domnul întru răbdătoare suferinţă a chinurilor, dacă nu Preacurata Lui Maică? Bătrînul Simeon, cela împodobit cu albeaţa bătrîneţelor adînci, de îi străluceau pletele şi barba ca puful de lebădă, a văzut profetic viitoarele suferinţe ale Fecioarei, şi le-a asemănat cu o sabie care îi va străpunge inima.

O sabie a străpuns sufletul ei atunci cînd Dreptul losif, în timpul Sarcinii ei, s-a îndoit de dînsa; a doua sabie a străpuns sufletul ei cînd a trebuit să fugă în Egipt, spre a scăpa Pruncul de sabia criminală a lui Irod; a treia, a patra, şi nenumărate săbii au străpuns sufletul ei cînd a văzut ura drăcească şi intrigile zilnice ale bătrînilor iudeilor împotriva Fiului ei, în tot timpul propovăduirii Lui pe pămînt, şi al facerii de minuni şi de bine poporului, între ei. Dar cea mai cumplită sabie a străpuns sufletul ei cînd a stat la piciorul Crucii pe care era răstignit Fiul ei şi Domnul.

Aceea a fost sabia prorocită ei de Vîrstnicul şi Dreptul Simeon. Măreaţă şi cumplită a fost tăcerea ei, sub al cărei văl în toată viaţa îşi acoperise plînsul, durerea inimii şi rănile sufletului, în acel crepuscul, toate acele nenumărate mii de dureri acumulate în preacurata ei inimă au strălucit cu flacăra de nestins a credinţei şi nădejdii în Dumnezeu şi închinării vieţii ei către Domnul. O, minunata roabă a Domnului, fără seamăn pe pămînt în nobleţe! Ea s-a văzut limpede pe ea însăşi în planul lui Dumnezeu de mîntuire a lumii; ea a citit despre sine însăşi în prorociile cărţilor Vechiului Testament; ea a grăit cu Îngerii, mesagerii Domnului. Ea nu a exultat de fericire, nici a deznădăjduit sub povara durerii, ci ea a rămas pururea tăcută, punînd în a ei inimă toate.

O, Preasfîntă Născătoare de Dumnezeu, ajută-ne şi nouă să ne supunem pururea voii lui Dumnezeu, asemenea icoanei vieţii tale celei Sfinte.

Căci numai Ţie şi Domnului nostru se cuvine toată slava şi mulţumita în veci, Amin.