Acest bărbat Sfînt s-a numit purtător de Dumnezeu pentru că el avea pururea Numele lui Dumnezeu în inimă şi pe buze. Potrivit Sfintei Tradiţii el s-a numit aşa pentru că a fost ţinut în braţe de Domnul întrupat, Iisus Hristos. Pe cînd Domnul a propovăduit ucenicilor învăţătura despre smerenie, el a luat în braţe un prunc, l-a pus la mijloc între ei, şi a zis: Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în Împărăţia Cerurilor (Matei 18:4). Acel copil a fost acest Sfînt Ignatie. Mai tîrziu el a ajuns ucenicul Sfîntului Ioan Teologul, împreună cu Sfîntul Policarp, Episcopul Smirnei.

Ca Episcop al Antiohiei, Sfîntul Ignatie bine a păstorit Biserica lui Hristos cea încredinţată lui, şi a fost cel dintîi care a introdus cîntarea antifonală în Biserică, în care firul cîntului este reluat alternativ de cele două strane. Acest fel de cîntare i s-a descoperit Sfîntului Ignatie de către Îngerii lui Dumnezeu din ceruri. Trecînd împăratul Traian prin Antiohia în drum spre războiul cu perşii, el a auzit de Sfîntul Ignatie, l-a chemat la sine şi l-a sfătuit să jertfească idolilor. Dacă ar fi făcut astfel, împăratul Traian l-ar fi investit pe Sfint cu rangul de senator.

Dar cum sfaturile, ca şi ameninţările împăratului au rămas în van, Sfîntul Ignatie a fost legat în lanţuri şi trimis la Roma sub paza a zece soldaţi sălbatici, spre a fi aruncat la fiare. Sfîntul Ignatie s-a bucurat întru martiriul lui pentru Domnul, şi s-a rugat lui Dumnezeu ca fiarele să îl sfîşie cu adevărat, ca ele să i se facă lui mormînt, ca să nu fie depărat de la el felul acesta de moarte. După o călătorie lungă şi chinuitoare ce l-a purtat din Asia, prin Tracia, Macedonia şi Epir, Sfîntul Ignatie a ajuns la Roma, unde a fost aruncat la leii din circ. Leii l-au sfîşiat şi i-au mîncat trupul, nemairămînînd din el decît inima şi oasele mari. Acest slăvit mucenic al lui Hristos a luat mucenicia la Roma la anul 106, în timpul domniei urîtorului de Hristos împărat Traian. Sfîntul Ignatie s-a arătat de multe ori din cealaltă lume şi a lucrat multe minuni, ajutînd şi în ziua de azi pe cei care cheamă cu credinţă întru ajutor mucenicescul lui nume.

O, Sfinte Ierarhe al Domnului Hristos, slăvite mucenice,

O, a sfinţeniei icoană vie, plăcutule al lui Dumnezeu!

Tu iubitor de Hristos eşti şi ai fost,

Pre El purtatu-L-ai în inimă,

Noi pentru aceasta pre tine te slăvim

De Dumnezeu purtătorule!

Împăratul Traian a voit să te cumpere cu deşartă slavă,

În schimbul onorurilor să te închini la idoli.

Dar tu l-ai uimit pe el nevoind aceasta:

Pre Hristos să trădezi pentru mărirea deşartă.

Ci mai vîrtos ai iubit ca să mori,

De Hristos Purtătorule,

Pentru aceasta noi pre tine te slăvim,

Sfinte Sfinţite Părinte, Mucenice Ignatie!

Aruncat la fiare, ai aşteptat liniştit.

Roma voia circ, şi te-au avut pe tine!

Sînt grîul lui Hristos, strigat-ai atuncea,

Dinţii fiarelor mă vor face pîine!

Dar unde-i slăvitul Traian acum? Nimic de el nu se ştie.

Pe cînd tu locuitor al Cerurilor eşti,

Iar nouă învăţător şi acum, de Dumnezeu Purtătorule!

O Sfinte Sfinţite Părinte Ignatie,

De Dumnezeu Purtătorule,

Roagă pentru noi pe Hristos Dumnezeu

Ca să ne dăruiască pururi Pîinea Vieţii!

Sfinţii mucenici, cuprinşi de dragostea lui Hristos, s-au asemănat unui foc puternic, ce arde cu flacără nestinsă. Dragostea lor pentru Dumnezeu le-a uşurat suferinţele şi le-a făcut ca moartea să le pară dulce. Sfîntul Ioan Gură de Aur astfel grăieşte despre Sfintul Ignatie: El şi-a jertfit trupul cu aceeaşi uşurinţă cu care îşi dezbracă cineva haina. Călătorind la Roma spre a lui moarte, Sfîntul Ignatie nu s-a temut decît de un singur lucru: ca nu cumva creştinii să împiedice martiriul lui pentru Hristos, prin rugăciunile lor, sau prin vreo intervenţie lumească. De aceea el i-a rugat fără încetare, în scris şi cu cuvîntul viu, să nu facă aceasta. Iertaţi-mă, le-a scris el. Eu cunosc bine cele care sînt spre folosul sufletului meu. Eu de abia acum încep să fiu ucenic al Domnului Hristos, acum cînd nimic nu-mi mai doresc, fie din cele văzute, fie din cele nevăzute, decît să ajung la Domnul meu Hristos.

Vină asupra mea orice chin, oricît de diavolesc: arderea de viu, răstignirea, fiarele, sabia, sfîşierea membrelor, zdrobirea oaselor, smulgerea tuturor mădularelor mele - primesc cu bucurie orice, numai să ajung cît mai grabnic la Domnul meu Hristos. Este mai bine pentru mine să mor pentru Hristos decît să domnesc pe pămînt, fie şi pînă la sfîrşitul lumii. Dragostea mea este ţintuită pe Cruce, şi nici un foc al dragostei nu se află în mine pentru vreun lucru pămîntesc. Introdus fiind în circ, el s-a întors către popor şi a grăit aceste cuvinte: Cetăţeni ai Romei, să cunoaşteţi că eu aici nu sînt pedepsit pentru nici o crimă, nici există împotriva mea sentinţa la moarte pentru fărădelege, ci eu aici sînt aruncat ca să mor pentru dragostea faţă de Domnul meu Iisus Hristos, pe care îi doresc pînă dincolo de moarte.

Eu sînt grîul Lui, iar dinţii fiarelor sălbatice mă vor macină întru pîinea Lui curată! După ce Sfîntul Ignatie a fost sfîşiat şi devorat de fiarele sălbatice, s-a văzut că prin Purtarea de Grijă a lui Dumnezeu, inima lui a rămas neatinsă, împreună cu oasele mai mari. Tăind necredincioşii inima Sfîntului, ei au văzut scris înăuntru cu litere din aur Numele Domnului Iisus Hristos.

Să luăm aminte la vitejia lui losua, fiul lui Nun:

• La cum losua a ţinut cu neclintire toate poruncile lui Dumnezeu;

• La cum, crezînd fără îndoire în ajutorul lui Dumnezeu, el a intrat viteaz în toate bătăliile cu vrăjmaşii poporului lui;

• La cum el a ieşit biruitor întotdeauna şi a atribuit totdeauna victoriile lui lui Dumnezeu.

Am păcătuit înaintea Domnului, a zis David către Nathan. (II Regi 12:12). Făcutu-mi-s-au lacrimile mele pîine ziua şi noaptea (Psalmul 41:3).

Regele David a păcătuit înaintea lui Dumnezeu şi s-a pocăit cu amar, iar Domnul l-a iertat pe el. Păcatul regelui a fost foarte mare, dar şi mai mare a fost pocăinţa lui. El s-a făcut vinovat înaintea lui Dumnezeu de două păcate grele: de adulter şi de crimă. Dar venind Prorocul Nathan la el şi vădindu-i păcatele, regele David a strigat cu inimă zguduită: Am păcătuit înaintea Domnului! Astfel, el şi-a mărturisit păcatul şi a plîns cu amar, cu mult amar.

Lovit de durere, el s-a rugat către Dumnezeu, cu plîns, cu postiri, cu dormire pe jos, şi îndurînd cu inima înfrîntă şi zdrobită, toate loviturile pe care Dumnezeu le-a trimis asupra lui, asupra casei lui şi a poporului lui, din pricina păcatelor lui. În Psalmii lui de pocăinţă regele David zice: Eu sînt vierme şi nu om (Psalmul 21:6); De glasul suspinului meu, osul meu s-a lipit de carnea mea (Psalmul 101:6); Că cenuşă am mîncat, în loc de pîine, şi băutura mea cu plîngere am amestecat-o (Psalmul 101:10); Genunchii mei au slăbit de post (Psalmul 108:23). Iată adevărata pocăinţă, iată omul care se pocăieşte cu adevărat!

El nu s-a împietrit în păcat, nici a căzut în deznădejde, ci, punîndu-şi credinţa tare în milostivirea lui Dumnezeu, el s-a pocăit neîncetat. Şi Domnul, Carele iubeşte pre cei care se pocăiesc cu adevărat, a arătat milostivire asupra acestui bărbat al pocăinţei. Dumnezeu l-a iertat pe el şi l-a preaslăvit mai presus decît toţi regii din Israel; El i-a dat harul covîrşitor prin care a compus cele mai minunate rugăciuni de pocăinţă ieşite dintr-o inimă omenească pe pămînt, dar insuflate de sus, căci ele prorocesc lumii pre Mîntuitorul, Carele avea să se nască din seminţia lui.

Fraţilor, vedem noi oare cît de minunată este mila lui Dumnezeu către cei care se pocăiesc? Atîta milostivire a revărsat Domnul asupra lui David, încît El nu S-a ruşinat să ia trup din seminţia lui David. Fericiţi cei care nu se împietresc în păcatele lor şi cei care nu deznădăjduiesc din pricina păcatelor lor! Căci pocăinţa îi mîntuieşte şi pe unii, şi pe alţii de cel rău!

O Stăpîne Doamne Dumnezeul nostru, Cela Ce eşti Domnul Cel Multmilostiv, înmoaie inimile noastre cu lacrimile pocăinţei,

Căci noi Ţie ne rugăm şi pre Tine Te lăudăm în veci, Amin.