Din rădăcina cea bună iese rodul cel bun. Acest mare Sfînt Elefterie a fost fiul unor foarte nobili părinţi, din stirpea imperială a Romei. Acolo tatăl lui a fost proconsul imperial. Maica lui, Antia, învăţase credinţa creştină de la Sfîntul Apostol Pavel, primind de la el şi Sfîntul Botez. Rămînînd văduvă de foarte tînără, ea a încredinţat creşterea şi educaţia singurului ei fiu lui Anichit, Episcopul Romei.

Văzînd marile daruri ale lui Dumnezeu care luminează sufletul copilului Elefterie, episcopul l-a hirotonit diacon la vîrsta de cincisprezece ani, Preot la vîrsta de optsprezece ani, şi Episcop la vîrsta de douăzeci de ani. Marea înţelepciune a Sfîntului Elefterie, cea de Dumnezeu dăruită, a împlinit cu prisosinţă lipsa vîrstei lui. Astfel, vasul ales al lui Dumnezeu, Sfîntul Elefterie, a fost trimis Episcop în Iliria, cu scaunul în cetatea Valona (Avlona), din Albania de azi.

Bunul păstor şi-a păstorit cu vrednicie turma încredinţată lui, astfel încît ea creştea pe zi ce trece. Auzind de acestea, împăratul Hadrian, prigonitorul creştinilor, l-a trimis cu oaste pe comandantul Felix ca să îl aresteze pe Sfîntul Elefterie şi să îl aducă la Roma. Sosind sălbaticul Felix la Valona şi intrînd în Biserică, el l-a văzut slujind în ea pe Sfîntul arhiereu al lui Hristos. Deodată inima lui sa schimbat, şi Felix s-a făcut creştin. Sfîntul Elefterie l-a luminat pe Felix cu Sfîntul Botez, apoi a plecat împreună cu el la Roma. Întoarcerea lui a fost o prăznuire de bucurie, nicicum apăsare sau chin.

Hadrian l-a dat pe Sfîntul Elefterie celor mai bestiale torturi: biciuiri, ardere pe pat de fier, aruncarea în smoală clocotită, şi arderea în cuptor de foc. Dar Sfîntul Elefterie s-a izbăvit din toate aceste chinuri cu puterea lui Hristos Dumnezeu. Văzînd acestea Caribus, eparhul de la Roma, s-a ridicat şi a strigat tare că şi el este creştin. Caribus a fost torturat bestial şi apoi decapitat, după cum a fost şi fericitul Felix. La urmă călăii imperiali au tăiat şi cinstitul cap al Sfîntului Elefterie.

Venind maica lui, Antia, şi plîngînd asupra trupului lui, călăii au decapitat-o şi pe ea cu sabia. Trupurile lor au fost mutate la Valona, unde şi astăzi se preaslăveşte Dumnezeu prin minunile care se lucrează la sfintele moaşte ale Sfîntului Elefterie. Ei cu toţii au luat mucenicia sub împăratul Hadrian, la anul 120.

El s-a născut în Capadocia şi a fost educat la Constantinopol de către Sfîntul Patriarh Ghermano. El s-a retras în liniştea pustiei, trăind ascuns de lume. Un Înger al lui Dumnezeu s-a arătat Sfîntului Ghermano şi i-a poruncit să îl sfinţească pe Sfîntul Ştefan episcop pentru cetatea Suroj (astăzi Sudak, în Crimeea), ceea ce Sfîntul Patriarh a împlinit întocmai. Sfîntul Ştefan, plin de dumnezeiasca rîvnă, a întors la Hristos pre mulţi păgîni din cetatea aceea. Pentru cultul Sfintelor icoane el a luat chinuri sîngeroase de la răul împărat Leon Isaurul.

El i-a prorocit împăratului reaua moarte cu care va pieri. După ce acest necurat împărat a pierit cu sunet, Sfîntul Ştefan a fost retrimis la eparhia lui, unde a hrănit cu cuvîntul lui Dumnezeu turma încredinţată lui şi unde s-a şi săvîrşit cu pace, în veacul al optulea.

El s-a născut la Pergam şi a schimnicit în muntele Latro, din Asia Mică. Făcîndu-se vestit pentru marile lui nevoinţe şi sfinţenia vieţii lui, el s-a săvîrşit cu pace către Domnul la adînci bătrîneţi, strămutîndu-se la locaşurile cele neîmbătrînitoare ale Împrăţiei lui Dumnezeu, la anul 950.

În tinereţile lui Sfîntul Pardus fusese vizitiu, dar din pricina unui păcat fără voie el a părăsit lumea şi s-a retras la pustie. El a vieţuit în Palestina, în veacul al şaselea.

Slăvitul Elefterie, Sfîntul lui Dumnezeu,

De la oameni Adevărul lui Hristos nu l-a ascuns.

Ci el cu Adevărul a luminat lumea

Aducînd mîntuire fiecăruia şi tuturor.

Bucură-se Sfînta lui Dumnezeu Biserică!

Întreaga Ilirie să se bucure şi ea!

Iată Dumnezeu i-a trimis ei pre Sfîntul,

Pre Sfîntul Elefterie, păstorul cel bun!

Al lui nume chiar înseamnă Libertate: Sfîntul Elefterie libertatea le-a adus

Libertatea adevărată, aceea de păcate,

Libertate ce nu există fără de Hristos.

Bucură-se cetatea Avloniei toată, în ea Sfintele moaşte ale lui Elefterie odihnesc!

Ele minunat de boli vindecă toţi săracii,

Ele sînt foc de care diavolii fug.

Fericită maica ce pre un Sfînt îl naşte, Sfînta Antia este de trei ori aşa.

Acum ea în Rai odihneşte, privind la Elefterie, scump fiul ei.

O Sfinte Sfinţite Elefterie Părinte,

Roagă-te pururi Domnului pentru noi!

Pentru o crimă comisă fără voie tribunalele lumeşti îl achită pe cel care se face vinovat de ea.

Biserica însă impune penitenţă şi celui care a comis fără voie crima: desigur, o penitenţă mai uşoară decît aceea impusă pentru omorul cu voie, dar totuşi penitenţă. Dacă un Preot ucide fără să vrea, Biserica îl opreşte pe viaţă de la slujirea Sfintelor Taine.

Dar creştinii sensibili şi cu un acut simţ al conştiinţei iau asupra lor pentru un astfel de păcat fără voie penitenţe mult mai aspre decît acelea la care i-ar obliga Biserica. Sfîntul Pardus a venit odată cu carul lui la Ierihon. El a voit să lase măgăruşii înaintea unui han, şi să intre înăuntru. Dar pe cînd făcea aşa, un copil a căzut sub copitele unuia dintre mulari, a fost călcat de animal şi omorît. Văzînd copilul plin de sînge şi mort, Sfîntul Pardus a fost atît de zdrobit, încît s-a socotit pe sine ucigaşul copilului. De aceea, acest bărbat al conştiinţei a luat asupra lui cea mai aspră penitenţă.

Părăsindu-şi îndeletnicirea, el a lepădat şi lumea şi, deşi relativ tînăr cu vîrsta, s-a retras în cea mai sălbatică pustietate, şi a luat asupra lui cele mai aspre nevoinţe trupeşti şi sufleteşti spre ispăşirea păcatului lui. El s-a pocăit cu lacrimi înaintea lui Dumnezeu pentru moartea copilului. El a dorit să plătească cu viaţa lui pentru viaţa copilului, şi s-a rugat lui Dumnezeu să îi împlinească ruga. El a întărîtat un leu, ca leul să sară şi să îl sfîşie, dar leul a fugit de la el.

El s-a întins la pămînt pe cărarea pe care ştia că avea să treacă leul, dar leul a sărit peste el şi nu l-a atins. Văzînd astfel că Dumnezeu voieşte ca el să trăiască iar nu să piară, Sfîntul Pardus s-a împăcat cu sine şi a rămas întru acea aspră petrecere pînă la moartea lui. Oare nu este acesta sufletul cel sensibil şi iubitor de oameni şi de Dumnezeu? Oare nu este aceasta conştiinţa fină şi ascuţită a adevăratului creştin?

Să luăm aminte la credinţa puternică a lui Avraam (Facerea 15):

• La cum Dumnezeu i-a făgăduit vîrstnicului Avraam celui fără de copii că va fi strămoşul multor neamuri;

• La cum Dumnezeu i-a făgăduit lui Avraam celui foarte vîrstnic şi fără copii că mulţimea urmaşilor lui va fi ca stelele cerului;

• La cum Avraam a crezut cuvîntul lui Dumnezeu în pofida a toate, iar Dumnezeu i-a socotit aceasta întru dreptate.

El însă, lăsînd haina în mîinile ei, a fugit şi a ieşit afară (Facerea 39:12).

losif cel nevinovat şi cast a avut de îndurat două mari şi grele ispite, din care s-a izbăvit cu strălucire: ispita invidiei cu care l-au urît propriii lui fraţi, şi asalturile carnale ale desfrînatei egiptence, soţia lui Putifar, stăpînul lui.

Invidia fraţilor l-a vîndut ca rob la egipteni, iar ispita carnală l-a aruncat pe nevinovat în închisoare, în amîndouă cazurile însă el a răsplătit răului cu bine: el a dat hrană mai apoi fraţilor lui înfometaţi şi a păzit viaţa, tronul şi poporul lui Faraon cel înspăimîntat de vise prevestitoare de rele. Fraţii lui de fapt au vrut să-l omoare, dar Dumnezeu l-a mîntuit din mîinile lor; iar femeia adulteră a voit să-l distrugă cu desăvîrşire şi ea, dar Dumnezeu l-a mîntuit şi din mîinile ei.

Din robia şi temniţa în care a fost aruncat, Dumnezeu l-a înălţat cu slavă, punînd pe fruntea lui coroana puterii nelimitate. Iată că pe acela pe care fraţii cei ticăloşi ar fi putut să îl omoare dintr-o lovitură, şi pe care puternica soţie al lui Putifar ar fi putut să îl ucidă cu un singur semn, pe acela Dumnezeu l-a făcut stăpînul absolut asupra vieţilor a milioane de oameni şi singurul hrănitor al fraţilor lui celor ajunşi la foamete. Iată care este negrăita milostivire a lui Dumnezeu către drepţii Lui! Iată cum ştie să mîntuiască Dumnezeu şi să îi preaslăvească pe cei nevinovaţi şi caşti! În măreţia destinului personal al lui losif vedem măreţia milostivirii lui Dumnezeu. Există un ochi care niciodată nu doarme, fraţii mei. Să ne lipim aşadar de Domnul şi să nu ne temem de nimeni, în veac. Să fim nevinovaţi şi caşti şi de rău să nu ne temem, nici de calomnii mîrşave, nici de temniţă, nici de batjocura lumii, nici de nenorocire.

Dimpotrivă, să ne bucurăm cînd toate acestea cad asupra noastră din pricina nevinovăţiei şi castităţii noastre; să ne bucurăm şi să aşteptăm cu credinţă descoperirea minunilor lui Dumnezeu în viaţa noastră. Să aşteptăm, în mijlocul tuturor furtunilor vieţii noastre, tunetul dreptăţii lui Dumnezeu, iar apoi, pacea.

O Atot-Tainice Doamne, Cela Ce tainic dar pururi Veghetor însoţeşti pe drepţi în robiile şi închisorile lor, şi arăţi mila Ta la vremea plăcută Ţie, ajută-ne şi nouă să fim nevinovaţi şi caşti!

Căci noi Ţie ne rugăm şi pre Tine Te slăvim în veci, Amin.