Sfîntul Patapie s-a născut în Thebaida Egiptului din părinţi creştini dreptmăritori şi evlavioşi, care l-au crescut cu credinţă şi întru frica de Domnul şi pe fiul lor, Patapie. Sfîntul Patapie a văzut din fragedă vîrstă deşertăciunea lumii şi s-a scîrbit de ea, şi pentru aceasta a lepădat-o cu totul şi s-a retras în pustia Egiptului.

Acolo el s-a închinat vieţuirii celei călugăreşti, petrecînd întru toate nevoinţele trupului şi duhului spre curăţirea de patimi a omului lăuntric. Dar facîndu-se vestite virtuţile lui în rîndurile poporului, au început să vină mulţime de oameni la pustia Sfîntului Patapie spre a căpăta de la dînsul ajutor şi alinare vieţii lor chinuite. Temîndu-se însă de lauda oamenilor care întunecă şi minţile cele mai subţiri şi îl desparte pe om de Dumnezeu, Sfîntul Patapie a părăsit în taină pustia lui şi a scăpat la Constantinopol, căci acest Sfînt minunat al lui Dumnezeu a gîndit că se va putea ascunde mai bine de oameni în mijlocul marii metropole decît în pustie.

La Constantinopol el şi-a clădit o mică colibă în apropiere de Biserica Vlaherne. Ascuns în spatele zidului colibei lui şi necunoscut de nimeni, el şi-a continuat viaţa lui de nevoinţă sihăstrească ca şi cînd ar fi fost în pustie. Dar lumina nu poate fi ascunsă sub obroc. Căci a venit la Sfîntul Patapie, purtat de Dumnezeiasca Pronie, un copil orb din naştere. El l-a căutat pe Sfint ca să îl roage să mijlocească la Domnul pentru el spre a îşi recăpăta vederea, astfel încît să poată privi Zidirea lui Dumnezeu şi să îl laude neîncetat pe Ziditor. Sfîntul Patapie s-a milostivit de copil, s-a rugat lui Dumnezeu, iar copilul şi-a recăpătat vederea.

Minunea aceasta l-a făcut cunoscut şi vestit pe Sfîntul Patapie în tot Constantinopolul, iar poporul a început să curgă iar înspre el spre a căpăta vindecare, mîngăiere, şi povaţă. Sfîntul Patapie l-a vindecat pe un înalt demnitar de idropică făcînd semnul crucii asupra lui şi ungîndu-l cu untdelemn sfinţit. Făcînd cu mîna semnul crucii asupra unui tînăr, el a scos din el un diavol care îl chinuise vreme îndelungată. Duhul necurat a ieşit cu un strigăt ascuţit din tînăr, sub forma unui fum.

Sfîntul Patapie a făcut semnul Sfintei Cruci deasupra unei femei care avea la sîn o rană plină de viermi, iar rana s-a vindecat. Multe alte minuni a mai făcut Sfîntul Patapie, toate cu rugăciunea, întru Numele lui Hristos, şi prin semnul Sfintei Cruci. El s-a săvîrşit cu pace către Domnul la adîncile sale bătrîneţi, în veacul al şaptelea, sălăşluindu-se în locaşurile cele gătite lui din Împărăţia Cerurilor.

Ei cu toţii sînt prăznuiţi în patru zile ale lunii ianuarie, împreună cu ceilalţi Apostoli mai mici. Sfîntul Apostol Apolo mai este sărbătorit aparte în zece zile ale lunii septembrie, Sfîntul Onisifor în şapte zile ale aceleiaşi luni, iar Sfinţii Chifa şi Cezar în treizeci de zile ale lunii martie. Sfîntul Sosten a fost Episcopul Cezareei, iar Sfîntul Tihic succesorul lui la acelaşi scaun episcopal.

Sfîntul Epafrodit a fost Episcopul cetăţii Andriopolis din Pamfilia, Sfîntul Chifa a fost Episcopul Iconiei, iar Sfîntul Cezar, al cetăţii Colofon din Peloponez. Ei cu toţii bine au propovăduit Evanghelia lui Hristos cu dragoste înflăcărată, şi, îndurînd chinuri mari pentru Numele lui Hristos Cel Sfînt, s-au săvîrşit către bucuria Împărăţiei Cerurilor.

Aceştia au luat mucenicia pentru Sfînta credinţă ortodoxă din mîinile ereticilor arieni, în vremea domniei regelui vandal Gunerik sau Gezerik (477-484). Doi sfinţiţi părinţi au fost arşi de vii iar altora şaizeci li s-au tăiat limbile, în afară de aceasta, au fost decapitaţi trei sute de creştini ortodocşi mireni.

Ei cu adevărat au fost omorîti şi torturaţi cu toţii pentru Credinţă, dar jertfa lor a întărit Ortodoxia Credinţei Creştine şi a lăsat-o moştenire urmaşilor curată şi fără pată. Domnul Dumnezeu i-a încununat pe mucenicii Lui aceştia cu cununile veşnicei slave întru Nemuritoarea Lui Împărăţie.

Sfîntul Patapie scrutează furtuna

Ca şi un destoinic corăbier.

El spre-a limanului de sus lumină ţinteşte,

Dincolo de tumultul deşartei lumi.

Lumea cea deşartă ocean de patimi este,

Pururi bătut de-al relelor vînt.

Sfîntul Patapie privirea în sus ridică

La steaua credinţei, ca un corăbier bun.

Duhul e ochiul ce sus poate să vadă,

Cu duhul se discerne lumea cea de sus.

Duhul e puterea ce corabia poartă,

Duhul unei inimi curăţite de rău.

Sfîntul Patapie cu duhul spre Domnul se înalţă,

Inima îşi scaldă cu lacrimi de har.

Priveghetor statornic, el aşteaptă lumina,

A limanului de sus, ca un bun corăbier.

Oricine caută fără-ndoire află,

Oricine bate, i se deschide într-o zi.

Domnul Atotmilostivul pe ai Săi Sfinţi iubeşte,

Pe cei care însetează de Împărăţia Lui.

A Sfîntului Patapie stăruitoare privire Domnul întîmpinat-a, la liman l-a adus.

Sfîntul Patapie-ajuns la cea de sus lumină

A slăvit pre Domnul, de bucurie a plîns.

Lumina lui Dumnezeu curăţeşte cu lacrimi, Ea puternică face plutirea spre El.

A Sfîntului Patapie viaţă minunată Far ne e nouă, pe marea astei lumi.

Cel care se încredinţează pe sine cu totul lui Dumnezeu este călăuzit de El către mîntuire, şi de asemenea folosit de către Domnul spre folosul multora. Sfîntul Nicolae Arhiepiscopul Mirelor Lichiei, închinîndu-se cu totul împlinirii voii lui Dumnezeu şi părăsind patria lui, cetatea Patarelor, a fugit de slava oamenilor, şi s-a sălăşluit în cetatea Mirelor, acolo unde pe nimeni nu cunoştea şi nimănui nu îi era conoscut.

Acolo întru nevoinţe el a aşteptat cu răbdare călăuzirea Domnului. La acea vreme a murit Episcopul Ioan al Mirelor, iar Sfîntul sinod reunit pentru alegerea noului Episcop nu puteau cădea de acord asupra nici unui candidat, în cele din urmă toţi sfinţiţii părinţi ai Sinodului au hotărît să meargă la post şi la rugăciune pînă cînd Dumnezeu va binevoi să le arate cine este vrednic să fie alesul ierarh. Făcînd aşa, Domnul a ascultat ruga robilor Lui şi le-a descoperit lor cine este cel mai vrednic.

Cînd Episcopul care conducea slujba s-a ridicat la rugăciune, lui i s-a arătat un bărbat în lumină care i-a poruncit să stea dis de dimineaţă înaintea Bisericii, şi pe primul bărbat pe care îl va vedea venind să săvîrşească rugăciune în Biserică să îl sfinţească Episcop, căci acela este cel vrednic, iar numele lui este Nicolae. Văzînd şi auzind acestea, Episcopul le-a spus şi celorlalţi despre vedenia lui. A doua zi dis de dimineaţă el a mers înaintea Bisericii şi a aşteptat. Atunci a venit Sfîntul Nicolae, care avea obiceiul de a se scula dis de dimineaţă pentru săvîrşirea Sfintelor rugăciuni în Biserică.

Văzîndu-l, Episcopul l-a întrebat: Cum te cheamă pe tine, fiule? Dar Sfîntul Nicolae a tăcut. Atunci episcopul l-a mai întrebat o dată, iar Sfîntul Nicolae a răspuns: Nicolae sînt eu, Înaltpreasfinţite Părinte, robul Înaltpreasfinţiei tale. Sfîntul episcop l-a luat atunci de mînă pe Marele Nicolae, l-a dus înlăuntrul Bisericii şi, punîndu-l în mijlocul Sfîntului Sinod, a zis: Primiţi, Părinţilor şi fraţilor, pe noul nostru păstor, pe care l-a sfinţit Duhul Sfînt şi ni l-a ales nouă, nu prin sfat omenesc, ci prin a Domnului Dumnezeu Sfîntă Purtare de Grijă.

Să luăm aminte la primii fraţi omeneşti de pe pămînt (Facerea 4):

• La aceea că Abel, şi cel mai înainte născut decît el, Cain, au fost primii fraţi de pe pămînt;

• La cum Abel a fost virtuos şi temător de Dumnezeu, iar Cain a fost invidios şi îndărătnic;

• La cum Cain cel plin de ura invidiei l-a ucis pe Abel cel plin de virtuţi şi bunătăţi.

Blestemat (este) pămîntul întru lucrurile tale! (Facerea 3:17).

După căderea în păcat a lui Adam şi a Evei, Dumnezeu a dat pedeapsa. El nu a pronunţat-o însă de îndată, ci după ce a aşteptat mai întîi o perioadă de vreme să vadă pocăinţa lor.

Faptul acesta se vede din cercetarea cu care i-a cercetat Domnul pe primii oameni, mergînd la Adam şi întrebîndu-l: Unde eşti? (Facerea 3:9). Şi răspunzînd Adam că s-a ascuns pentru că este gol, Dumnezeu l-a întrebat iar: Cine ţi-a spus că eşti gol? (Facerea 3:11) Dar în loc să se căiască, Adam a preferat să dea vina pe soţia lui. Doar după această cercetare a pronunţat Dumnezeu sentinţa. Asupra şarpelui, care a slujit de instrument al diavolului, a căzut infinită pedeapsă. Femeia a fost osîndită să nască copii în dureri şi să îşi supună totdeauna voinţa ei autorităţii bărbatului ei.

Acest fapt nu este însă un blestem, ci o pedeapsă plină de nădejde. Bărbatul a fost osîndit să lucreze pămîntul întru sudoarea feţei lui. Ce înseamnă însă cuvintele: Blestemat pămîntul întru lucrurile tale. Oare a blestemat Dumnezeu pămîntul aşa cum l-a blestemat şi pe şarpe, cu blestem nesfîrşit? Nicidecum! Pămîntul este blestemat numai întru lucrările cele rele ale omului. Din pricina păcatelor omului scoate pămîntul spini; din pricina păcatului este lipsa de rodire a pămîntului; din pricina păcatului sînt secete, inundaţii, cutremure, ciume, şi lăcuste care devorează tot ce este viu.

Că pămîntul nu este blestemat independent de lucrările cele rele ale omului se vede din aceea că el rodeşte şi roade bune. Dumnezeu, pentru rugăciunile drepţilor şi Sfinţilor lui cunoscuţi şi necunoscuţi, a binecuvîntat pururea roadele pămîntului cele spre trebuinţa vieţii, pe care şi Îngerii din ceruri le-au gustat, aşa cum se arată din istoria Părintelui Avraam, primitorul Celor Trei Îngeri (Facerea 18:1-8). Căci cu ce ar putea fi pămîntul vinovat (cu excepţia şarpelui) de păcatele lui Adam care locuieşte pe el? Cu toate acestea, toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri pînă acum (Romani 8:22). Toată zidirea suspină şi are dureri pînă acum nu din pricina vreunui blestem aruncat asupra ei, ci din pricina lucrărilor celor rele ale oamenilor, care ele sînt blestemate.

O, fraţilor, să ne ruşinăm de păcatele noastre, din a căror pricină şi toată zidirea cea nevinovată suferă şi suspină pînă acum! O Stăpîne Doamne al Blîndeţilor, Dumnezeul nostru, Cela Ce ne ierţi nouă păcatele trecute şi ne păzeşti de cele viitoare ca un Multîndurat, milostiveşte-Te de toată făptura cea nevinovată a zidirii Tale care suferă din pricina păcatelor noastre şi alină durerea ei.

Căci noi pre Tine Te lăudăm şi Ţie îţi mulţumim în veci, Amin.