Această slăvită următoare a lui Hristos s-a logodit Lui încă din frageda ei tinereţe. Tatăl ei, păgînul Dioscor, a fost vestit în cetatea Heliopolis din Egipt, prin înălţimea rangului şi a bogăţiei.

El a închis-o pe fiica lui Varvara într-un turn înalt, spre a o păzi de ochii oamenilor, căci era foarte învăţată şi neasemănat de frumoasă la trup. El a înconjurat-o cu tot confortul şi cu toată strălucirea, i-a dăruit multe roabe, i-a făcut idol de aur înaintea căruia să se închine, şi i-a zidit o baie somptuoasă cu două minunate ferestre. Dar privind prin fereastra luxosului ei iatac la frumuseţea pămîntului ce se desfăşura la picioarele ei şi la lumina strălucitoare a stelelor, mintea înţeleaptă a Varvarei s-a deschis la harul lui Dumnezeu.

Ea L-a cunoscut atunci pe Unul Adevăratul Dumnezeu, Făcătorul, în pofida faptului că nu a avut atunci aproape nici un învăţător omenesc care să o aducă pe ea la cunoştinţa aceasta. Odată pe cînd tatăl ei a lipsit din cetate, Varvara a coborît din turn să se preumble şi, prin Purtarea de Grijă a lui Dumnezeu, a cunoscut nişte femei care i-au grăit ei şi iau descoperit Credinţa în Dumnezeul adevărat, Hristos. Atunci inima Varvarei s-a aprins de dumnezeiasca dragoste pentru Făcătorul ei, Hristos Domnul. Ea a poruncit atunci să se taie a treia fereastră în zidul băii ei, astfel încăt cele trei ferestre să fie spre cinstea Numărului Sfintei Treimi.

Ea pe perete a închipui semnul Sfintei Cruci cu al ei deget, iar semnul s-a săpat prin lucrare dumnezeiască în zid ca şi cînd s-ar fi săpat cu o daltă. Din urmele paşilor ei de pe pardoseala băii au izbucnit izvoraşe de apă care, umplînd bazinul, au dat mai apoi multora vindecare din boli incurabile. Auzind de credinţa fiicei lui, Dioscor a bătut-o bestial şi a alungat-o din turnul ei.

El a urmărit-o ca să o ucidă, dar s-a deschis stînca şi a ascuns-o pe Muceniţă de bestialul ei tată. Dar venind Varvara din nou înaintea tatălui ei, el a apucat-o şi a tîrît-o înaintea lui Marţian magistratul, care a osîndit-o la bestiale torturi. Ei au despuiat-o pe Varvara de haine şi au biciuit-o cu sălbăticie prefăcînd-o toată într-o rană, dar Domnul S-a pogorît la temniţa ei şi a vindecat-o pe ea desăvîrşit. O anume femeie pe nume luliana, văzînd martiriul Sfintei, a dorit mucenicia şi ea. Ambele femei au fost date la cele mai bestiale chinuri, apoi purtate pe străzile cetăţii spre batjocura gloatei. Lor li s-au tăiat sînii, din care au curs pîraie de sînge.

Ele au fost duse la urmă la locul de ucidere, unde Sfînta Varvara a fost măcelărită de bestialul ei tată, iar Sfînta luliana, de soldaţi, întru aceeaşi zi însă fulgerul Domnului a izbit casa lui Dioscor, omorîndu-l şi pe el, şi pe Marţian. Sfînta Mare Muceniţă Varvara a luat mucenicia la anul 306. Sfintele ei moaşte făcătoare de minuni odihnesc la Kiev. Preaslăvită fiind întru Împărăţia Cerurilor, ea s-a arătat multora chiar şi în vremurile noastre, uneori singură, iar alteori alături de Preasfînta Născătoare de Dumnezeu.

El a fost la început cel mai de seamă ministru al Califului Abdul-Malik, iar la urmă monah în Lavra Sfîntului Sava cel Sfinţit. Din pricină că a fost un înflăcărat apărător al cultului sfintelor icoane, ticălosul împărat iconoclast Leon Isaurul l-a clevetit pe Ioan la Calif, iar acesta crezînd minciunile i-a tăiat lui Ioan mîna dreaptă. Ţinîndu-şi mîna tăiată în ştergar, Ioan a căzut cu lacrimi la icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, iar mîna i s-a lipit la loc prin minune. Urma tăieturii a rămas însă ca un fir roşu aprins pe braţul sfîntului, ca dovadă a minunii.

Văzînd minunea Califului i-a părut amarnic de rău pentru nedreptatea făcută, dar Damaschinul nu a mai voit să rămînă ministru la curtea lui, şi nici să mai rămînă în lume. El a voit mai vîrtos să meargă la pustie şi să se facă monah, unde a fost fraţilor pildă de smerenie, ascultare şi nevoinţă. Sfîntul Ioan Damaschinul este alcătuitorul Canonului Slujbei de înmormîntare şi al cărţilor liturgice intitulate Octoih (Cartea celor opt Ehuri, sau Glasuri), Irmologhion, şi Menologhion, precum şi al Canonului Pascal. El a scris multe cărţi de adîncă cugetare teologică, insuflate de sus.

El a fost un mare nevoitor, un mare imnograf, un mare teolog şi un oştean viteaz şi aprig al adevărului lui Hristos. Sfîntul Ioan Damaschinul se numără printre cei mai mari Sfinţi Părinţi ai întregii Creştinătăţi Ortodoxe. El s-a săvîrşit cu pace către Domnul cam pe la anul 776, în vîrstă fiind de una sută şi patru ani.

El a fost un distins scriitor, un atlet al adevărului creştin, şi un mucenic al adevărului lui Hristos. El a adunat multele cărţi ale Sfintei Scripturi într-un singur volum şi a compilat o cheie care să ajute la stabilirea exactă a datei Sfintelor Paşti (Paschalionul) pe o perioadă de cinci sute şi treizeci şi doi de ani înainte.

El s-a săvîrşit din lumea aceasta la anul 1505. Sfintele lui moaşte făcătoare de minuni odihnesc la Mînăstirea Ciudov de la Moscova.

O, trîmbiţă de aur a Ortodoxei Credinţe,

O, slăvite Monahe al unei slăvite Mînăstiri,

O, Sfinte Ioane, poete insuflate, atlete al Credinţei,

O, Sfinte mucenice, al icoanelor rîvnitor!

Tu ai slăvit pre Hristos şi-acum slăvit eşti în Ceruri,

O, trîmbiţă veşnică a celei fără de moarte vieţi!

Tu lepădat-ai lumea pentru Hristos Domnul,

Şi smerindu-te adînc, te-ai înălţat în veci.

Tu nevoinţe aspre ai luat asupră-ţi,

Prin lacrimi privit-ai la tainele cereşti.

Cu rugăciuni şi credinţă lucrat-ai minuni multe,

Tu însuţi grăit-ai cu Maica lui Dumnezeu.

Credinţa - cine mai bine ca tine a arătat-o?

Cine vreodată cîntat-a mai înalt pe Dumenezeu?

O, harpă de aur a adevărului veşnic, tu fără seamăn

Eşti în lume mereu! Nimeni nu este asemenea ţie,

O, Sfinte Părinte Damaschine Ioan!

O, înalţă şi-acum dumnezeiasca ta rostire

Cere nouă îndurare de la Hristos Dumnezeu!

Roagă-te ca Hristos cu milostivire cu noi să fie

Pînă la mormînt,

Roagă-te Lui, Sfinte Ioane scumpe,

Să-L proslăvim cu tine prin al tău cînt!

Ascultarea unită cu smerenia inimii şi a minţii este temelia vieţii duhovniceşti, temelia mîntuirii sufletului şi temelia temeliei zidirii Sfinte care este Biserica lui Dumnezeu.

Marele Ioan Damaschinul, cu adevărat măreţ din toate laturile vieţii lui, a săpat o urmă adîncă în istoria Bisericii prin minunata pildă de ascultare şi smerenie ce a fost temelia şi podoaba vieţii lui toate de monah. Spre a îi pune la încercare smerenia, părintele lui duhovnicesc i-a aşezat în braţe odată o legătură de coşniţe (lucrul de mînă al monahilor) şi i-a poruncit să meargă şi să le vîndă anume la Damasc, cetatea lui. Avva i-a mai poruncit să ia şi un preţ foarte mare pentru ele, gîndind că Ioan se va ruşina să îl ceară şi se va întoarce la Mînăstire fără să fi isprăvit nimic.

Sfîntul Ioan aşadar, mai întîi a trebuit să ia asupra sa o călătorie foarte lungă; al doilea, să apară în cetatea lui de baştină ca un cerşetor, în haine umile, acolo unde toţi îl cunoşteau că a fost cel mai puternic şi mai slăvit demnitar al cetăţii, după Calif; al treilea, să se expună rîsetelor şi batjocurei locuitorilor Damascului prin mărimea preţului pe care trebuia să îl ceară pe marfa lui; al patrulea, în cazul în care nu ar fi izbutit în vînzare, trebuia să fi străbătut în zadar chinuitoarea cale pînă la Damasc, şi înapoi. Dar sosind la Damasc, viteazul monah a stat în piaţa cetăţii, aştepînd cumpărătorul. Căci fiind întrebat de unii cît cere pe coşurile lui şi auzind din gura lui preţul, îl batjocoreau şi rîdeau de el ca de un nebun.

El a stat în piaţa de mărfuri a Damascului de dimineaţă pînă seara, şi de dimineaţă pînă seara a fost ţinta batjocurei şi rîsetelor oamenilor. Dar Dumnezeu Care vede toate nu l-a lăsat pe robul Lui, omul smereniei şi răbdării. Căci a trecut acolo pe seară un cetăţean al Damascului şi a privit cu luare aminte la chipul lui Ioan. Chiar dacă hainele lui erau proaste, iar chipul schimbat de aspra vieţuire, cetăţeanul l-a recunoscut îndată pe cel care fusese odată cel dintîi ministru al Califului, întru a cărui suită se aflase şi el. Ioan a recunoscut şi el chipul cetăţeanului, dar nezicînd nici el nimic, au început să se tocmească ca negustor şi client.

Dar omul îndată a renunţat să mai arate că prea mare e preţul, a cumpărat toată marfa la preţul cerut, şi i-a mulţumit cu plecăciune lui Ioan pentru un mare bine ce i-a făcut pe cînd a fost mîna dreaptă a Califului. Ioan s-a întors la Mînăstire ca un biruitor cu chipul radiind de bucurie, care bucurie i-a adus-o şi Bătrînului lui.

Să luăm aminte la căderea lui Adam şi a Evei, din pricina păcatului (Facerea 3):

• La cum Adam şi Eva, după ce au păcătuit, s-au ascuns de la faţa lui Dumnezeu;

• La cum, auzind glasul lui Dumnezeu, ei au fugit şi s-au ascuns printre pomii Raiului;

• La cum şi azi orice păcat ne înstrăinează de Dumnezeu;

• La cum păcătosul, auzind glasul Domnului care îl strigă prin conştiinţă, fuge şi se ascunde în mijlocul naturii iraţionale.

Şi a văzut Domnul că este bună lumina. (Facerea 1:4) Şi a văzut Domnul că este bine (Facerea 1:10, 12, 18, 21, 25).

Fraţilor, de la Făcătorul nostru Cel Bun ies numai lucrări bune. Prin urmare, să tacă toţi cei care bîrfesc şi zic că de la El iese şi binele şi răul. După fiecare minunată lucrare a Sa, Domnul însuşi a zis că este bună. El a zis de şase ori că ceea ce a lucrat este bun, iar a şaptea oară a rostit acelaşi cuvînt privind toată Zidirea în ansamblu: El a dat verdictul Lui dumnezeiesc asupra tuturor celor de El lucrate şi a zis că sînt bune foarte (Facerea 1:31).

Prin urmare, Domnul a rostit întru totul de şapte ori că cele aduse la fiinţă din voinţa Lui sînt bune. Oare nu este ceva de mirare cînd auzim pe unii oameni venind cu hulitoarea afirmaţie protrivit căreia răul şi binele ar ieşi ambele de la Dumnezeu, în egală măsură? Dar Domnul, ca şi cînd ar fi ştiut că asemena învinuiri se vor arunca asupra Lui, sau, mai bine zis, că asemenea huliri se vor arunca asupra Lui de-a lungul tuturor veacurilor, şi-a rostit apărarea mai dinainte, şi a rostit-o de şapte ori, pentru toate veacurile, şi pentru toate generaţiile de oameni de pe pămînt.

Răul vine numai de la păcat, şi nici un păcat nu se află în Domnul. Prin urmare, Domnul nu poate fi nicicum sursa răului. El Se numeşte Atotputernic tocmai pentru că El este puternic spre a lucra tot binele. Răi, preverşi şi vicleni sînt acei aşa-zişi pricepuţi în Scripturile Sfinte care zic că Atotputernic înseamnă tocmai aceasta, că Domnul poate să facă şi binele şi răul. Dumnezeu este însuşi izvorul a tot binele care nu este întunecat de nimic, şi nimic nu poate ieşi de la El care să fie contrar binelui.

Să cunoaştem, fraţilor, că aceia care grăiesc despre dualitatea lui Dumnezeu Care este Izvorul însuşi a tot binele, sînt ei înşişi nişte amestecături de bine şi de rău, nişte amestecături ale dualităţii. Dar să mai ştim că toţi cei care iubesc binele vor lupta pururea să urmeze Lui, contra aplecărilor lor rele şi păcătoase, şi că toţi cei care însetează după bine au în inima lor conştiinţa clară că Dumnezeu este pururea bun, niciodată altfel.

O Stăpîne Doamne Făcătorul nostru, Cela Ce eşti Ziditorul a tot binele, şi ale Căruia lucrări sînt bune în veac!

A Ta este toată slava şi mulţumita în veci, Amin!