El s-a născut la Muntele Sarabatha, din seminţia lui Simeon, şi a prorocit în veacul al şaptelea mai înainte de Hristos, pe cînd rege al ludeei a fost evlaviosul losia. Prorocul Sofonie a fost contemporanul Sfîntului Proroc Ieremia. Avînd o inimă foarte smerită şi înfrîntă şi o minte curată ridicată pururea la Domnul, el a fost aflat vrednic să i se descopere tainele viitorului. El a prorocit ziua mîniei Domnului şi a pedepselor care vor cădea peste Gaza, Aşkalon, Aşdod, Ekron, Ninive, Ierusalim şi Egipt.

Despre Ierusalim, el a zis: Vai de cetatea răzvrătită şi pîngărită, cetatea asupririi! N-a luat aminte la nici un semn, şi n-a primit nici o dojana; în Domnul nu şi-a pus nădejdea şi nici nu s-a apropiat de Dumnezeul ei. Căpeteniile ei sînt în mijlocul lor lei care răcnesc; judecătorii ei, lupi care nu păstrează nimic pentru a doua zi; Prorocii sînt oameni uşuratici, vicleni; preoţii pîngăresc cele Sfinte şi calcă legea (Sofonie 3:1-4).

Prorocind venirea lui Mesia, el a strigat, plin de bucuria Duhului: Bucură-te, fiica Sionului, saltă de veselie, Israile! Veseleşte-te şi te bucură din toată inima, fiică a Ierusalimului! (Sofonie 3:14). Acest văzător al tainelor dumnezeieşti s-a săvîrşit cu pace, aşteptînd învierea cea de obşte şi cununa cea gătită lui de Domnul.

El s-a născut în Nicopolea Armeniei şi a fost fiul lui Encratie şi al Eufimiei. El s-a tuns monah la vîrsta de optsprezece ani şi a îmbrăţişat viaţa asprelor postiri şi a curăţirii inimii şi minţii cu lacrimi şi cu rugăciune.

După zece ani de astfel de vieţuire el a fost înălţat episcop al Coloniei. Prin pilda vieţuirii lui, el a atras spre dobîndirea sfinţeniei celei plăcute lui Dumnezeu şi pe fratele lui, Pergamie, şi pe unchiul lui, Theodor, ambii demnitari de frunte la curţile imperiale ale împăraţilor Zeno şi lustinian. Dar văzînd răutatea şi intrigile lumii care învăluie pînă şi tronul episcopal, nelăsîndu-i episcopului nici o putinţă de a îndrepta lucrurile, Sfîntul Ioan a părăsit demnitatea arhieriei.

El s-a ascuns sub chip de monah simplu şi a mers la Mînăstirea Sfintului Sava cel Sfinţit de lîngă Ierusalim. El a rămas acolo ca un necunocut vreme de mulţi ani, împlinind desăvîrşit şi întocmai orice ascultare încredinţată lui de egumen. Pentru aceasta, Sfîntul Sava a recomandat Patriarhului Ilie ca să îl sfinţească pe Ioan presbiter. Şi voind Patriarhul să săvîrşească hirotonirea, Sfîntul Ioan silit a fost să mărturisească că el este şi episcop. După aceasta Sfîntul Ioan s-a închis într-o chilie, unde a petrecut ani îndelungaţi în tăcere desăvîrşită şi rugăciune. După aceasta el a mai petrecut alţi nouă ani întru sălbăticia pustietăţii, hrănindu-se cu ierburi sălbatice, apoi s-a întors iar la mînăstire.

Atunci a întors el credincişii şi i-a abătut de la erezia lui Origen, şi a contribuit mult la condamnarea şi eradicarea acestei erezii. El vedea aievea lumea duhurilor şi vindeca poporul de bolile lor. Căci biruindu-se pe sine, el cu uşurinţă a putut birui diavolii. Acest bărbat măreţ întru smerenie, putere şi înţelepciune, acest adevărat rob al lui Dumnezeu s-a săvîrşit cu pace către Domnul la anul 558, în vîrstă fiind de una sută şi patru ani.

După ce a păstorit poporul lui Dumnezeu din Alexandria vreme de doi ani, el a fost apucat de către păgîni, batjocorit şi torturat bestial. Ei au pus cunună de spini pe sfinţitul lui cap apoi l-au decapitat pentru Credinţa lui, la anul 606.

El a fost patrician de frunte la curtea imperială a lui Theodosie cel Mare. După moartea soţiei lui el s-a lepădat de deşertăciunea lumii şi, părăsind Constantinopolul, a urcat pe un stîlp din apropiere de Efes, unde a petrecut întru nevoinţe aspre vreme de treizeci de ani.

Sfîntul Sava acesta a fost ucenic al Sfîntului Serghei de Radonej şi mare făcător de minuni. După moartea lui el s-a arătat multora ca şi cînd ar fi fost viu, uneori învăţîndu-i, alteori certîndu-i, iar alteori vindecîndu-i de bolile lor. El s-a săvîrşit către mai fericita viaţă la anul 1406.

Sfîntul sihastru Ioan, al lui Dumnezeu nevoitorul,

A umblat prin pustie întru singurătate,

Pînă cînd auzit-a glas ce-a strigat: Atacă paginii!

Iată norul de praf al cailor lor!

Aici sînt aproape, ridică-te, pleacă!

Aproape să fie, nu e nimic.

Domnul stă mult mai aproape, zis-a Ioan,

Netulburîndu-se nicicum.

Căutînd nenorocirea ca să îl înghită,

Prin mîinile unor ticăloşi,

Un leu înainte le-a stat, cu răget cumplit,

De la Domnul trimis.

El pus-a pe fugă hoarda de criminali.

Iar Ioan Sfîntul stat-a mai departe liniştit,

Nepărăsind pustia.

El la întrecere s-a luat cu sălbatica pustie,

Întru tăcere s-a întrecut cu ea,

Şi întru uscăciune, şi singurătate.

Sînt Sfintele Paşti, Părinte, cum vom prăznui?

Ce vom gusta la a Domnului înviere?

A întrebat ucenicul. Iar Sfîntul Ioan i-a zis:

Domnul trimite hrană oricărei fiinţe ce viaţă are în ea.

Răsărind zorii învierii Sfinte a Domnului Hristos,

Un Înger al Domnului înaintea Sfîntului a stat,

Cu chip aievea de om:

El i-a întins Sfîntului dar bogat de pîine,

De vin şi de miere,

Iar ucenicul a privit uimit;

El apoi a plîns văzîndu-şi necredinţa,

Şi L-a preamărit pe Domnul, şi pre al Lui Sfînt.

Dumnezeu aude rugăciunile drepţilor şi le împlineşte pe ele, uneori imediat şi desăvîrşit, alteori mult mai tîrziu, la vremea cuvenită, şi potrivit trebuinţelor Bisericii. Cu alte cuvinte, împlinind rugile drepţilor, Domnul are în vedere fie mîntuirea particulară a acelui om, fie mai binele general al Bisericii.

Sfîntul Ioan s-a rugat lui Dumnezeu ca să îi descopere cum anume se desparte sufletul de trup la ceasul morţii. Cum stătea la rugăciune, el a fost luat afară din sine şi a avut această vedenie: un drept murise înaintea unei Biserici din Betleem, iar sufletul lui a fost luat de Îngeri şi dus la cer cu cîntări minunate. Venindu-şi întru sine, Sfîntul Ioan îndată a ieşit de la locul lui şi a intrat pe drumul ce ducea de la Mînăstirea Sfîntului Sava cel Sfinţit la Betleem. Ajungînd acolo, el a văzut trupul mort al omului chiar la locul care i se arătase în vedenie. Murind Sfîntul Sava cel Sfinţit, Sfîntul Ioan a jelit şi a plîns.

Dar Sfîntul Sava i s-a arătat atunci în vedenie şi i-a zis: Nu plînge, Frate Ioane, căci eu, deşi am murit cu trupul, sînt cu duhul pururea lîngă tine. Atunci Sfîntul Ioan l-a rugat cu lacrimi: Părinte, roagă-te lui Dumnezeu ca să mă ia şi să mă ducă la tine. Dar Sfîntul Sava i-a zis: Aceasta nu poate fi acum, Frate Ioane.

Căci mare ispită are să cadă asupra Lavrei, iar Domnul voieşte ca să rămîi şi să fii sprijin şi întărire fraţilor, şi să abaţi de la ei furtuna ereziei. Mai întîi Sfîntul Ioan nu a înţeles despre ce fel de erezie poate fi vorba, dar mai tîrziu a văzut, cînd stricata învăţătură a lui Origen a început să zguduie din nou Biserica Domnului.

Să luăm aminte la căderea lui Adam şi a Evei, din pricina păcatului (Facerea 3):

• La cum, văzîndu-se goi, ei şi-au acoperit ruşinea cu frunze de smochin;

• La cum, chiar şi azi, toţi păcătoşii nepocăiţi, văzîndu-şi lipsa virtuţii, se simt goi şi îşi ascund goliciunea cu tot felul de minciuni şi închipuiri.

La început a facut Dumnezeu cerul şi pămîntul (Facerea 1:1).

Fraţilor, orice doreşte Dumnezeu să fie descoperit oamenilor se descoperă, şi orice nu doreşte El să se descopere rămîne ascuns. Moise cel care L-a văzut pre Domnul nu a putut spune nimic mai mult despre cer decît că la început l-a făcut Domnul. Zicînd aceasta, el a continuat să descrie în detaliu facerea pămîntului. Dar de ce nu grăieşte Moise la fel de în detaliu şi despre facerea cerului? Aceasta deoarece Domnul nu a voit să îi descopere lui mai mult decît atîta: că pe cer l-a făcut Domnul. Motivul?

Oamenii nu erau atunci destul de maturi cu duhul şi cu mintea, nici capabili să înţeleagă lucrurile cereşti altfel decît trupeşte. Doar după trecerea multor veacuri, odată cu aducerea pe pămînt a Noului Legămînt al lui Dumnezeu, a descoperit El mai mult oamenilor credincioşi şi aleşilor Lui tainele lumii cereşti. Doar Creştinii au văzut deschizîndu-se cerurile. Sfîntul Ioan Evanghelistul şi Teologul dă mărturie despre aceasta cînd zice: După aceasta m-am uitat şi iată o uşă era deschisă în cer (Apocalipsa 4:1). Sfîntul Arhidiacon Ştefan întîiul Mucenic mărturiseşte şi el: Iată, văd cerurile deschise (Fapte 7:56).

Sfîntul Apostol Pavel, care a fost răpit pînă la al treilea cer (II Corinteni 12:2) şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască (II Corinteni 12:4), vorbeşte de coruri îngereşti, de tronuri, stăpînii, începătorii şi puteri, şi zice: Toate s-au făcut prin El şi pentru El (Coloseni 1:16). Ucenicul lui, Sfîntul Dionisie Areopagitul, descrie ierarhia cerească tot atît de amănunţit precum descrie Moise zidirea lumii celei pămînteşti. Iată cum bine a voit să fie nepătrunsa înţelepciune a lui Dumnezeu!

Ceea ce Domnul nu a binevoit să îi descopere lui Moise, a voit să o descopere Sfinţilor Apostoli ai lui Hristos şi următorilor lor! Pe bună dreptate a fost aşa: căci ceea ce nu s-a putut rosti copiilor, s-a putut arăta în amănunt bărbaţilor ajunşi la plinătatea înţelegerii. Descoperirea tainelor nu se dă decît celor maturi cu duhul.

Iată minunată lecţie pentru noi toţi! Să căutăm prin urmare cu sîrguinţă să învăţăm adevărul, şi încă şi mai sîrguincios să căutăm să ne curăţim inimile de păcate, să ne întărim cu răbdarea şi cu credinţa nezdruncinată că Dumnezeu ne va dărui nouă tot ceea ce ne este de folos la timpul cuvenit, în felul şi la măsura necesară mîntuirii noastre.

O Stăpîne Doamne Atotînţelepte şi lubitorule de oameni, Carele ne înveţi şi ne povăţuieşti pre noi la mîntuire, fără grăbire, şi fără amînare, Ţie Unuia, Preabunule Doamne, Îţi aducem slavă şi mulţumită în veac!

Pre Tine Te lăudăm, pre Tine bine Te cuvîntăm şi Ţie pururea ne închinăm, Amin.