El s-a născut din seminţia lui Simeon, la locul numit Elkoş, aflat în latura îndepărtată a Iordanului. El a trăit cam cu şapte sute de ani mai înainte de Hristos, şi a prorocit distrugerea cetăţii Ninive la aproximativ două sute de ani după Prorocul lona. Datorită propovăduirii Prorocului lona, cetatea Ninive se pocăise, iar Dumnezeu nu a mai dat-o pieirii. Dar în timp ninivitenii au uitat de pocăinţă şi de milostivirea lui Dumnezeu şi s-au stricat din nou.

De aceea Prorocul Naum a profeţit la rîndul lui grabnica pieire a cetăţii dacă nu se vor întoarce şi nu se vor pocăi. De astă dată însă, ninivitenii nu l-au mai ascultat pe proroc, şi în consecinţă Domnul nu i-a mai cruţat. Întreaga cetate a pierit într-un cutremur cumplit, care a declanşat umflarea apelor lacului din jurul ei şi potopirea cetăţii, iar partea neintrată sub ape a ars cu foc venit din pustie.

Aşa a pierit cu desăvîrşire de pe pămînt marele Ninive, de este cu neputinţă să se mai spună locul unde a fost. Sfîntul Proroc Naum a trăit patruzeci şi cinci de ani pe pămînt şi s-a săvîrşit cu pace către Domnul, lăsîndu-ne o scriere de întinderi mici cu ale sale adevărate prorocii.

El a fost din satul Amnia din Paflagonia. La începutul vieţii lui el a fost un om extrem de bogat, dar din pricină că a făcut tot timpul milostenii peste milostenii din averea lui colosală, a sărăcit el însuşi.

Cu toate acestea el niciodată nu s-a temut de sărăcie ci, fără să se lase tulburat de nemulţumirea soţiei şi copiilor lui, el a continuat, chiar şi sărac fiind, opera lui caritabilă, punîndu-şi nădejdea numai în Domnul Dumnezeu Care zice: Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui (Matei 4:7). Pe cînd Sfîntul Filaret îşi ara odată ogorul, a venit la el un om care plîngînd i-a zis că i-a murit unul din cei doi boi în jug şi nu poate să are numai cu unul. Atunci Sfîntul şi-a scos boul lui din jugul la care ara şi i l-a dat omului. El a dat ultimul lui cal unui om care fusese recrutat pentru război.

El a dat viţelul ultimei vaci pe care o mai avea şi, pentru că vaca răgea după viţelul ei, iar viţelul nu se putea dezlipi de mama lui, i-a dat omului aceluia şi vaca. Astfel Sfîntul Filaret, acum vîrstnic, a rămas cu desăvîrşire fără hrană într-o casă goală. Nădejdea în Dumnezeu însă nu şi-a pierdut-o nici o clipă, ci s-a aflat pururea în rugăciune către El. Şi cu adevărat Dumnezeu nu l-a dat uitării pe robul Lui, nici l-a lăsat de ruşine înaintea celor care îi batjocoreau milostivirea sufletului. În acele vremuri pe tronul imperial se aflau împărăteasa Irina şi fiul ei, Constantin.

Potrivit obiceiului vremii, împărăteasa a trimis oameni prin întreaga împărăţie, care să îi dea de veste unde s-ar putea afla o tînără distinsă şi de bun neam, pe care să o ia de soţie pentru fiul ei, viitorul împărat. Prin tainica Purtare de Grijă a lui Dumnezeu, aceşti oameni au găzduit la casa Sfîntului Filaret, şi acolo au observat-o pe nepoata Sfîntului, Maria, fiica fiicei lui, Hipatia. Văzînd frumuseţea, distincţia şi aleasa educaţie a fetei, ei au luat-o şi au dus-o cu cinste la Constantinopol. Împăratul a iubit chipul Mariei, a luat-o de soţie, şi a strămutat la Constantinopol, întru onoruri şi bogăţie mare, toată familia ei. Dar Sfîntul Filaret nu s-a mîndrit cîtuşi de puţin din pricina acestei neaşteptate şi fericite schimbări, ci, mulţumind lui Dumnezeu, a mers mai departe cu sfintele lui milostenii, încă şi mai mult decît înainte, şi aceasta pînă la moartea lui.

Ajungînd la vîrsta de nouăzeci de ani, el şi-a chemat de faţă întreaga familie, cu copii şi nepoţi, i-a binecuvîntat, şi le-a lăsat cu limbă de moarte să stea mereu strîns lipiţi de Dumnezeu şi de Legile Lui cele Sfinte, şi le-a prorocit tuturor, ca odinioară lacov, care va fi cursul vieţii lor. După aceasta el a mers la Mînăstirea Rodolfia şi s-a săvîrşit acolo către Domnul cu pace.

La ieşirea sufletului lui faţa lui a strălucit ca soarele, după moarte din trupul lui a ieşit un minunat miros de bună mireasmă, iar la Sfintele lui moaşte s-au făcut minuni. Acest bărbat drept s-a strămutat la fericita odihnă în anul 797. Soţia lui, Theosevia, împreună cu toţi copiii şi nepoţii lui, au vieţuit cu plăcere de Dumnezeu în cealaltă vreme a vieţii lor şi s-au săvîrşit şi ei cu pace către Domnul.

Celui milostiv Domnul i-a arătat milostivire,

El pururea se milostiveşte de oamenii credincioşi.

Ale lor rugăciuni le aude negreşit Domnul, și însutit le răsplăteşte bunătatea lor.

Sfîntul Filaret Multmilostivul

Nădejdea şi-a pus nebiruit în Unul Dumnezeu.

Cu a lui milostivire el a uimit lumea,

Căci în sărăcie ajungînd nu s-a lepădat de Dumnezeu.

Lui Filaret nu i-a păsat de onoruri şi cinste,

Căci veacul de aici pentru negoţ e făcut.

Cu timpul vieţii se cuvine să ne dobîndim Raiul, veşnicia fericită a lui Dumnezeu.

Domnul grăit-a nouă minunat cuvînt:

Neguţătoriţi pînă ce voi veni!

Iar la plinirea vremii,

Eu însutit şi înmiit vă voi răsplăti vouă!

Sărăcind Filaret din prea mare milostivire,

Din pricina marii bunătăţi şi iubiri de adevăr,

Dumnezeu Cel de Sus l-a cercetat pe dînsul,

Şi milostivirea Lui peste el a turnat.

Domnul pre Filaret l-a cercetat cu putere,

Răsplătind a lui jertfa cu belşug din belşug.

El răsplătitu-l-a ca pre Multpătimitorul Iov odinioară,

Cu bogăţie multă şi har peste har.

Virtutea este ca setea. Cînd începe omul să bea din băutura duhovnicească a virtuţii, el însetează şi mai mult şi caută să bea din ea mereu. Cel care începe să se exerseze în virtutea milostivirii un mai cunoaşte măsură, şi nu mai poate pune graniţă milostivirii lui. Sfîntul Filaret a fost la fel de generos în sărăcie, pe cît fusese în bogăţie. Ajungînd fiica lui pe tronul imperial, ca soţie a împăratului, Sfîntul Filaret a devenit din nou bogat, şi la fel de generos ca întotdeauna. Într-o zi Sfîntul Filaret a cerut soţiei şi copiilor lui să preagătească cea mai aleasă masă cu putinţă, zicîndu-le: Să invităm la această masă bogată a noastră pe Domnul nostru Împăratul, împreună cu suita lui.

Toată casa s-a gîndit că despre împărat este vorba, ginerele Sfîntului Filaret, şi s-au aşternut la muncă cu multă sîrguinţă, întru pregătirea marii prăznuiri. În această vreme, Sfîntul Filaret a înconjurat toate străzile oraşului Constantinopol şi a adunat la sine pe toţi nevoiaşii, cerşetorii, orbii, proscrişii, uscaţii şi infirmii, şi i-a adus pe ei la marele praznic pregătit. El i-a aşezat la masă, cerînd soţiei şi fiilor să le slujească lor. Sfîrşindu-se masa, el a pus un galben mare de aur în palma fiecărui om şi i-a slobozit.

De abia atunci au înţeles toţi cei din casă că prin cuvîntul Împărat Sfîntul Filaret s-a referit la Împăratul Hristos, iar prin cuvîntul suită, la toţi săracii şi nevoiaşii cei lipsiţi de hrană. El a mai zis că nu trebuie să socoteşti cît să dai unui sărac, ci doar să bagi mîna în buzunar şi să scoţi de acolo ce se întîmplă să îţi cadă în mînă. Iar mîna nu va scoate decît ceea ce porunceşte Pronia lui Dumnezeu.

Să luăm aminte la căderea păcătoasă a lui Adam şi Evei din Rai (Facerea 3):

• La cum Eva, după ce a păcătuit, nu s-a pocăit de nelegiuirea ei, ci s-a grăbit să îl facă şi pe soţul ei să păcătuiască;

• La cum Adam, după ce a păcătuit, nu s-a pocăit de nelegiurea lui, ci s-a îndreptăţit pe sine înaintea lui Dumnezeu, aruncînd vina asupra soţiei lui;

• La cum chiar şi astăzi, mulţi păcătoşi caută să coopteze şi pe alţii în păcatul lor, ca să şi-l poată justifica mai bine, dînd vina pe alţii.

La început a făcut Dumnezeu cerul şi pămîntul (Facerea 1:1).

Fraţilor, acesta este răspunsul pe care îl dă Dumnezeu prin gura prorocului, anume, răspunsul la întrebarea pe care ne-o punem toţi: De unde a apărut lumea? Dumnezeu aude această întrebare a omenirii, rostită, sau nerostită. El o aude şi îi dă răspuns. Aşa cum trimite ploaie pămîntului însetat, aşa cum dă sănătate celui bolnav, aşa cum dă pîine şi îmbrăcăminte spre apărarea trupului, tot aşa dă Dumnezeu şi răspunsuri la întrebările duhului nostru.

El dă răspuns la întrebarea care a dus duhul omului la foame şi la sete, la durere şi la golătate, şi astfel a potolit foamea şi setea duhului omului, l-a vindecat de boală şi l-a îmbrăcat în haina adevăratului răspuns. Iată întrebarea: De unde vine lumea? Iată şi răspunsul: La început a făcut Dumnezeu cerul şi pămîntul. Această lume nu a ieşit de la sine, aşa cum nimic în lumea asta un iese de la sine; nici nu a ieşit lumea aceasta de la vreo putere rea, nici are ea mai mulţi creatori, buni sau răi, ci lumea a fost făcută de Unul Dumnezeu Cel Milostiv. Răspunsul acesta naşte bucuria în sufletul oricărui om, îndemnîndu-l pe el la toate faptele bune.

Acesta este şi criteriul după care cunoaştem, printre altele, că răspunsul acesta este singurul corect şi adevărat. Oricare alt răspuns care vine în contrazicere cu acesta aduce în sufletul omului tristeţe şi teamă, şi îl împinge la păcat şi la rău; iată elementul după care cunoaştem, printre altele, că astfel de răspunsuri sînt false. Fraţilor, lumea este de la Dumnezeu - să ne bucurăm şi să ne veselim întru adevărul acesta! Lumea este de la Dumnezeu, şi prin urmare sfîrşitul ei va fi tot în Dumnezeu! Lumea este dintr-o rădăcină bună, şi prin urmare va şi aduce roadă bogată şi bună. Lumea a ieşit din cămara luminii, de aceea ea va şi sfîrşi în lumină.

Cunoscînd că bun este începutul ei, vom cunoaşte de aceea că spre bine va şi tinde cursul ei, şi că al ei sfîrşit din cele din urmă va fi spre bine. Iată, în cuvintele acestea de la începutul Sfintei Scripturi se cuprind deja, ascuns, şi cele ce privesc sfîrşitul lumii. Căci cum a fost începutul lumii, aşa va fi şi sfîrşitul ei. Acela Care a făcut începutul, Acela va face şi sfîrşitul. Prin urmare, să ne ţinem strîns de acest adevăr mîntuitor, ca să putem avea nădeje luminoasă şi să ne întărim în dragostea faţă de Acela Care, din iubire, ne-a făcut pe noi.

O Stăpîne Doamne Dumnezeul nostru, Cela Ce eşti Unul Domn şi Făcătorul nostru, Izvorul cel Unul a tot binele! Noi Ţie ne închinăm şi pre Tine Te rugăm: îndreptează către sfîrşit bun viaţa noastră întru Duhul Tău Cel Sfînt, prin Iisus Hristos Dumnezeul nostru,

Căci noi numai Ţie ne închinăm şi pre Tine Te slăvim în veci, Amin.