În Bitinia asiatică creştinii au fost prigoniţi sălbatic de guvernatorul Aquilinus. El odată a arestat samavolnic trei sute şi şaptezeci de creştini şi i-a legat la un loc unde se afla capiştea idolului lui Poseidon. Acolo necuratul guvernator i-a silit pe creştini să aducă necuratele jertfe idoleşti. Dar ameninţările lui cu schingiuiri şi cu moarte nu au reuşit să clintească nici măcar un singur creştin din credinţa în Hristos.

Pe cînd creştinii erau pe cale a fi daţi la chinuri, trecea pe drumul din marginea acelei capişti un cetăţean de frunte pe nume Paramon care, văzînd şi aflînd ce se întîmplă, s-a oprit din drumul lui şi a strigat: O, mulţimea de drepţi pe care vrea să o ucidă acest necurat guverntor pentru că ei nu se pleacă închinării idolilor celor muţi şi morţi! Strigînd astfel, dreptul Paramon şi-a continuat drumul, dar Aquilinus, care auzise strigarea lui, a trimis slugi care să îl ajungă din drum şi să îl ucidă. Slugile l-au prins şi l-au ucis bestial pe Sfîntul Paramon. Ei i-au străpuns limba cu ghimpi, l-au despuiat cu totul de haine şi l-au înjunghiat peste tot cu cuţite.

Sfîntul Paramon, cu rugăciunea în inimă, şi-a dat Sfîntul lui suflet în mîna lui Dumnezeu. După aceea, cei trei sute şi şaptezeci de creştini prinşi şi legaţi în lanţuri au fost ucişi cu toţii prin decapitare. Fiii lui Dumnezeu cei vrednici şi mieluşeii nevinovaţi au intrat astfel întru Veşnica Împărăţie a Domnului Hristos. Ei au luat mucenicia la anul 250.

În vestita lui carte Scara, Sfîntul Ioan Scărarul povesteşte viaţa acestui Sfînt. Tînărul Acachie, proaspăt tuns în monahism la Muntele Sinai, a avut drept povăţuitor duhovnicesc pe un om foarte rău. Bătrînul, foarte irascibil, în fiecare zi îl insulta şi chiar îl lovea pe ucenicul lui, chinuindu-l şi maltratîndu-l în toate felurile.

Cu toate acestea ucenicul Acachie niciodată nu s-a plîns nimănui de bătrînul lui, ci a îndurat toate cu dumnezeiască răbdare, cu siguranţa că toate aceste rele îi sînt lui foarte de folos la mîntuire. Ori de cîte ori îl întreba cineva cum o duce, el răspundea: Cum să o duc, ca înaintea Feţei Domnului Dumnezeu! După nouă ani de astfel de ascultare şi chin, ucenicul Acachie a murit. Bătrînul lui l-a îngropat după cuviinţă, apoi s-a jeluit unui alt bătrîn, căruia i-a zis: Ucenicul meu, Acachie, a murit. Dar acel Sfînt bătrîn i-a răspuns şi i-a zis: Nu, Acachie n-a murit.

Atunci amîndoi s-au dus la mormîntul celui mort, şi acolo bătrînul cel Sfînt a strigat: Frate Acachie, ai murit? Iar ucenicul Acachie, ascultător chiar şi după moarte, a răspuns: Nu am murit, preacuvioase Părinte, căci nu poate cel ascultător să moară! Atunci bătrînul cel rău, pocăindu-se cu amar de păcatul său, s-a închis în chilia Sfîntului ucenic Acachie şi şi-a petrecut acolo în postiri şi nevoinţe aspre cu rugăciune şi cu lacrimi tot restul zilelor lui.

El a fost desăvîrşit păstor de suflete şi bărbat foarte învăţat. El a fost decapitat pentru Hristos la anul 182.

El a fost contemporanul lui Diocleţian. La început el a fost sălbatic prigonitor al creştinilor, dar a căzut asupra lui pedeapsa cea dreaptă a lui Dumnezeu, şi Tiridates şi-a pierdut minţile. El s-a făcut întocmai unei fiare sălbatice, precum Nabucodonosor odinioară.

Tiridates s-a vindecat prin miracol de nebunie, la intervenţia Sfîntului Grigorie Luminătorul Armeniei (a cărui pomenire vezi-o la ziua 30 septembrie). De atunci înainte şi pînă la moartea lui, regele Tiridates şi-a petrecut toată viaţa întru pocăinţă fierbinte şi rugăciune. El a adormit cu pace în veacul al patrulea.

El a fost senator roman. Adus pe banca acuzării din pricina credinţei lui în Hristos, el a mărturisit-o pe ea înaintea întregului Senat, drept pentru care a fost decapitat cu sabia la Roma, în anul 186.

Bătrînul pe Acachie strigă şi zice: Frate Acachie, unde eşti?

Încă o dată strigă bătrînul: Frate Acachie, ai murit?

Nu Părinte, eu nu am murit.

Atunci bătrînul cu zdrobire zice:

Cu adevărat, cel ce cu credinţă slujeşte moartea nu gustă în veac.

Minunatu-s-a irascibilul avvă, minunatu-s-a, şi cu amar a plîns.

El plîns-a cu amar a lui rea viaţă,

De răutatea inimii lui s-a căit.

Pentru ce se căieşte răul bătrîn?

Cu adevărat, el temei adînc are.

Întru pustie adîncă s-a-ngropat păcătosul,

Ca răul să şi-l ispăşeacă din plin.

Sfîntul Acachie, minunatul monah,

Şi-a mîntuit al lui suflet cu ascultarea;

El acuma se bucură în ceruri, netulburat,

Şi se preaslăveşte în veci al lui nume.

Pedeapsa lui Dumnezeu cade asupra păcătoşilor adesea imediat ce ei săvîrşesc păcatul, în scopul ca păcătoşii să se teamă, iar drepţii să prindă curaj. Cu toate acestea, uneori, pedeapsa vine mult mai tîrziu, violent şi pe neaşteptate, astfel încît păcătoşii să cunoască aceea că nimic nu uită Dumnezeu. Pe Datan şi pe Aviron i-a înghiţit pămîntul de îndată ce au comis păcatul (împotriva lui Moise). Dar regele Balthazzar a văzut mîna scriind pe perete condamnarea lui la moarte pe cînd se afla într-un moment de fericire netulburată, în plin banchet imperial, înconjurat de curteni şi prieteni. La Sfîntul Ştefan cel Nou a fost adus un soldat grav rănit, pe care Sfîntul l-a vindecat cu rugăciunea.

Sfîntul i-a poruncit soldatului să meargă şi să cinstească icoanele Mîntuitorului Hristos şi Preacuratei Lui Maici, de Dumnezeu Născătoarea. Soldatul a făcut aşa şi s-a vindecat grabnic, iar vestea minunii s-a întins peste tot. Auzind-o şi împăratul Constantin Copronimul, el a chemat de faţă soldatul şi l-a luat la întrebări. Mărturisind soldatul că vindecarea a primit-o de la Sfintele Icoane, împăratul l-a ameninţat că a făcut ceea ce el, împăratul, a interzis.

Atunci soldatul, înspăimîntat, s-a dezis de cinstirea Sfintelor icoane, fiindu-i ruşine cu credinţa lui înaintea împăratului. Părăsind soldatul curtea şi încălecînd pe cal, animalul s-a sălbăticit pe neaşteptate, l-a aruncat pe stăpînul lui la pămînt, şi l-a călcat în copite pînă cînd acesta şi-a dat duhul. Morala: aceasta a fost pedeapsa lui Dumnezeu, care nu a întîrziat să cadă, imediat ce a fost comis păcatul.

Regele Tiridates, prigonitorul creştinilor, l-a aruncat pe Sfîntul Grigorie într-o groapă foarte adîncă, şi a ucis bestial treizeci şi şapte de Sfinte călugăriţe, fără ca după aceea să i se întîmple nici un rău. Dar mai tîrziu, pe cînd se afla la o partidă de vînătoare cu prietenii lui, şi el şi însoţitorii lui au înnebunit fără veste.

Motivul acestei nebunii a regelui şi maniera vindecării lui de ea i s-au descoperit surorii lui, în vis. Sfîntul Grigorie a fost atunci scos imediat afară din groapă (după ce zăcuse în ea timp de şaisprezece ani), iar cu rugăciunile lui regele Tiridates s-a vindecat, s-a pocăit cu amar, şi a primit Sfîntul Botez.

Uneori pedeapsa urmează păcatului tot atît de repede şi de sigur precum ziua urmează nopţii, dar uneori ea urmează păcatului mai încet, aşa cum anul se succede altui an. Ea însă vine întotdeauna sigur, mai puţin atunci cînd păcatul este urmat imediat de pocăinţa sinceră a celui care l-a comis.

Să luăm aminte la minunata Grădină a Raiului (Facerea 2):

• La cum Dumnezeu a împodobit Grădina Raiului cu tot felul de pomi plăcuţi la vedere şi cu roade bune la gust;

• La cum Dumnezeu a sădit în mijlocul Grădinii Raiului Pomul Vieţii;

• La cum Dumnezeu doar din Pomul Cunoştinţei Binelui şi Răului ia interzis să mănînce lui Adam.

Din El, tot trupul bine alcătuit şi bine încheiat, prin toate legăturile care îi dau tărie, îşi săvîrşeşte creşterea, potrivit lucrării măsurate fiecăruia din mădulare, şi se zideşte întru dragoste (Efeseni 4:16). Fraţilor, acest cuvînt s-a grăit cu privire la trupul duhovnicesc, care este Sfinta Biserică a lui Dumnezeu. De la El, adică de la Hristos, tot trupul este bine alcătuit şi bine încheiat. Preaînţeleptul Apostol nici nu poate afla o mai bună comparaţie pentru alcătuirea Bisericii, decît trupul omenesc. Ceea ce este capul pentru trup, aceea este Hristos Domnul pentru trupul Bisericii. De la cap se întind nervii în toate părţile trupului, iar prin nervi, toate părţile trupului percep, simt şi se mişcă; şi viaţa lor însăşi stă în această percepţie, simţire şi mişcare. Se poate spune că partea cea mai de căpetenie a trupului, capul, prin creier şi prin nervi, este prezentă în fiecare dintre mădularele trupului. Căci dacă se taie capul, pe dată moare şi oricare altă parte a trupului.

Hristos Domnul este prezent în fiecare parte a Bisericii, în fiecare mădular credincios al Ei. Prin El, fiecare credincios percepe Împărăţia cea duhovnicească, simte iubirea Domnului şi se mişcă drept către El. De la El, fiecare mădular primeşte putere potrivit lucrării măsurate fiecăruia din mădulare, adică, potrivit darului şi menirii fiecăruia dintre credincioşi.

Domnul îşi dăruieşte direct puterea Lui, prin legătură nemijlocită, prin atingere, prin prezenţa Lui personală. Iubirea este minunata legătură care îl leagă pe Hristos de credincioşi, iar pe credincioşi de Hristos şi întreolaltă. Fraţilor, ce se întîmplă cu acea parte a trupului care este smulsă din traiectul nervilor ce o leagă de cap? Ea moare, adică se face inactivă, insensibilă şi lipsită de mişcare. Aşa se întîmplă şi cu fiecare mădular al Bisericii care se rupe din trupul Ei, şi astfel se rupe de al Ei Cap. Fraţilor, să ne păzească Dumnezeu de nenorocirea aceasta!

O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, Cela Ce eşti Izvorul iubirii şi vieţii, nu îngădui întunecatelor puteri dinlăuntru şi din afară să ne despartă pre noi de Tine şi de al Tău Sfînt Trup, carele este Biserica Ta, răscumpărată cu scump Sîngele Tău!

Căci noi pre Tine Te lăudăm şi Ţie îţi mulţumim în veci, Amin.