Sfîntul lacov s-a născut în cetatea persană Elapa (sau Vilat) din părinţi creştini, a fost crescut întru Sfînta Credinţă Creştină şi s-a căsătorit cu o femeie creştină.

Regele persan Yezdegherd l-a îndrăgit pe lacov pentru aleasa lui ţinută, educaţia strălucită şi marile lui calităţi diplomatice şi personale şi l-a făcut curtean al palatului său. Înşelat de măgulirile regelui, lacov a uitat de sine şi a început să aducă necurate jertfe idolilor, asemenea regelui, care era păgîn. Aflînd de acestea mama lui şi soţia lui, i-au trimis o scrisoare lungă şi îndurerată în care îl plîngeau ca pe un apostat, ca pe un om care duhovniceşte este deja mort. Cu toate acestea, încheind scrisoarea, ele îl implorau să se întoarcă la Hristos, cît încă mai are suflare în trup.

Mişcat profund de această scrisoare, lacov s-a pocăit cu amar, apoi a mers înaintea regelui şi întregii curţi, s-a lepădat de idolatrie, şi şi-a mărturisit cu vitejie credinţa creştină întru care a fost născut şi cu dragoste crescut, de care el nu vrea să se mai lepede pentru nimic în lume. Înfuriat, regele l-a osîndit la moarte prin torturi bestiale.

El urma să fie tăiat cu încetul în bucăţele, pînă cînd avea să moară lent. Călăii au executat porunca păgînului rege, începînd să taie mădularele Sfîntului, cu încetul: mai întîi degetele de la mîini şi picioare, apoi gambele şi braţele, apoi umerii, iar la urmă capul. La fiecare mutilare, Sfîntul mulţumea cu lacrimi Domnului că îi primeşte pocăinţa lui, dăruindu-i astfel de mucenicească moarte. Din rănile lui ieşea bună mireasmă de chiparos.

Astfel şi-a spălat acest minunat Sfînt păcatul lepădării, înfăţişîndu-se cu sufletul înaintea Domnului Hristos Dumnezeu, întru Împărăţia Cerurilor. Sfîntul lacov Persul a luat mucenicia cam pe la anul 400. Capul lui se află la Roma, iar parte a sfintelor lui moaşte sînt în Portugalia, unde este prăznuit în douăzeci şi două de zile ale lunii mai.

Ei au fost călugări creştini care au luat mucenicia din mîna regelui Indiei, Abenner. Urîndu-l pe Avva Varlaam pentru aceea că i-a botezat fiul, pe loasaf, întru Credinţa Creştină, regele Abenner a trimis oameni pe urmele lui. Dar urmăritorii nu l-au aflat pe Avva Varlaam, care s-a făcut nevăzut de la faţa lor. În schimb ei au prins şi au legat alţi şaptesprezece monahi, pe care i-au adus înaintea regelui.

Abenner i-a osîndit pe aceştia la moarte, iar torţionarii lui i-au omorît pe ei bestial: ei le-au scos ochii, le-au tăiat limbile, le-au frînt braţele şi picioarele, iar la urmă i-au decapitat. Dar chiar şi aşa Credinţa Creştină nu a putut fi stîrpită din India ci dimpotrivă, ea s-a întărit încă şi mai mult, fiind întemeiată pe sîngele mucenicesc al atleţilor lui Hristos.

Sfîntul Roman s-a nevoit întru călugăreştile petreceri în apropiere de Antiohia. El la a sa chilie niciodată nu a aprins candelă, nici a avut în vatră foc.

El s-a săvîrşit către Domnul cu pace, fiind mare făcător de minuni şi în timpul vieţii, şi după moartea lui. El mijloceşte puternic pentru femeile sterpe care cheamă cu credinţă numele lui.

El a fost contemporanul Sfîntului Ioan Cassian (vezi prăznuirea lui în 29 februarie) şi mare nevoitor al pustiei egiptene. El a trăit în veacul al patrulea, nevoindu-se aspru în mai multe locuri, căci pururea fugea de slava oamenilor.

El a avut mulţime de ucenici, care au luptat să imite în vieţile lor înalta pilda de vieţuire Sfîntă a învăţătorului lor.

Acest Sfînt Nathanael a fost un pustnic din deşertul nitric. El s-a rugat lui Dumnezeu ziua şi noaptea, şi s-a luminat de sus, prin rugăciunile şi cugetările cele dumnezeieşti. El nu a ieşit din chilia sa timp de treizeci şi opt de ani, nici de prag apropiindu-se. El s-a săvîrşit către Domnul în a doua jumătate a veacului al şaselea.

Ziditorul nici un suflet nu pierde,

Care ale lui păcate le plînge cu amar:

Căci inima înfrîntă şi smerită o iubeşte Domnul.

lacov de Domnul Cel Viu s-a lepădat,

Lăudîndu-l regele, el de sine a uitat.

Maica lui însă i-a trimis scrisoare de certare,

În ea asemenea îi scria şi scumpa lui soţie:

Au nu ştii că bogăţiile lumii acesteia

Mai trecătoare sînt decît spuma mării?

lacov întru sine şi-a venit, şi a plîns cu amar.

Apoi cu vitejie a grăit pe faţă

Ceea ce mai înainte ascunsese:

Creştin am fost şi voiesc să fiu iară!

Creştin vreau să mor!

Nebunie a rătăcirii sînt idolii voştri,

Ei înşişi lucruri de om neputincios!

Eu de ei mă lepăd!

Astfel grăit-a lacov, înaintea regelui stînd;

Aste le-a grăit pe faţă,

Şi pe-al lui cuvînt l-a ţinut.

Împăratul i-a smuls toate însemnele cinstirii,

Şi l-a înveşmîntat pre lacov în schingiuiri.

El a fost prefăcut tot într-o rană,

La el s-au repezit ca nişte dihănii, călăii.

Ei trupul mucenicului au sfişiat în bucăţi,

Fărîmiţat-au trupul viteazului lui Hristos.

Dar el acum cu sufletul se află în Ceruri

Pururea rugîndu-se Domnului pentru noi.

Tăindu-i călăii Sfîntului lacov degetul mare de la mîna dreaptă, el a zis: Şi via se taie aşa, ca o viţă tînără să poată ieşi în loc. Tăindu-se şi al doilea deget, Sfîntul a zis: Primeşte, Doamne, şi acest al doilea ram al secerării Tale.

Tăindu-se şi al treilea deget, Sfîntul a zis: Binecuvîntez pre Tatăl, pre Fiul şi pre Duhul Sfînt, Domnul. La tăierea celui de al patrulea deget, Sfîntul a zis: O Stăpîne Carele de cei patru Evangheliști eşti închinat şi slăvit, primeşte şi jertfa acestui al patrulea deget!

Tăindu-se al cincilea deget, Sfîntul a zis: împlinească-se bucuria mea, precum a celor cinci înţelepte fecioare în cămara de nuntă! Începîndu-se tăierea degetului celeilalte mîini, Sfîntul a zis: îţi mulţumesc Ţie, Stăpîne, Carele întru al şaselea ceas întinsu-Ţi-ai preacuratele braţe pe Cruce, îţi mulţumesc că-mi dăruieşti jertfirea acestui al şaselea deget pentru Tine! La tăierea celui de al şaptelea deget, Sfîntul a zis: Precum David care de şapte ori pe zi Te-a lăudat pe Tine, şi eu smeritul pre Tine Te slăvesc cu jertfirea acestui al şaptelea deget al mîinilor mele.

La tăierea celui de al optulea deget, Sfîntul a zis: întru a opta zi de la Sfînta Naşterea Ta, Doamne, fost-ai Tu însuţi tăiat împrejur! La tăierea celui de al nouălea deget, Sfîntul a zis: întru al nouălea ceas, O Doamne Iisuse Hristoase Dumnezeul meu, încredinţat-ai sufletul Tău în mîinile Tatălui! Iar eu pre Tine Te slăvesc cu jertfirea acestui al nouălea deget al meu!

La tăierea celui de al zecelea deget, Sfîntul Mare Mucenic a zis: în psaltire cu zece strune cînt eu către Tine, Doamne, şi îţi mulţumesc Ţie că de această mucenicie m-ai învrednicit, îţi mulţumesc Ţie că m-ai învrednicit a mi se tăia degetele mîinilor mele, cele în numărul Sfînt al celor Zece ale Tale Sfinte Porunci pe tăbliţe de piatră săpate. Cît de minunată este credinţa şi dragostea Sfinţilor! Cît de nobile sînt sufletlele nevoitorilor lui Hristos!

Să luăm aminte la minunatul Rai al lui Dumnezeu (Facerea 2):

• La cît de frumoasă era Grădina Raiului, şi pe dinafară, şi pe dinăuntru;

• La cum toate vietăţile care foşneau în ea se supuneau necondiţionat autorităţii omului, care la rîndul lui se supunea necondiţionat şi cu dragoste lui Dumnezeu;

• La cît de frumoşi au fost primul bărbat şi prima femeie în Grădina Raiului, conştinenţi că trăiesc în lumina dragostei lui Dumnezeu şi a autorităţii Lui.

Pînă vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvîrşit, la măsura vîrstei deplinătăţii lui Hristos (Efeseni 4:13).

Unitatea credinţei, fraţilor, şi cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu, a Domnului nostru Iisus Hristos şi Mîntuitorul nostru, uneşte doi oameni întru unul singur, o mie de oameni întru unul singur, şi multe milioane de oameni într-un singur om. Unitatea Credinţei în Hristos Domnul şi adevărata cunoaştere ortodoxă a lui Hristos Domnul unesc oamenii mai puternic decît legătura de sînge, mai puternic decît unitatea de limbă, mai puternic decît oricare alte legături ale împrejurărilor exterioare şi decît orice legătură materială. Atunci cînd multe suflete gîndesc ca şi cînd ar fi unul singur, voiesc ca şi cînd ar fi unul singur, şi doresc ca şi cînd ar fi unul singur, atunci multitudinea aceea de suflete şi sînt un singur suflet, foarte mare, şi foarte puternic. Diferenţele fizice dintre oameni sînt de mică însemnătate, şi abia dacă pot fi luate în considerare.

Astfel, sufletele care sînt unul şi acelaşi suflet se zidesc în bărbat desăvîrşit, la măsura vîrstei deplinătăţii lui Hristos. Căci părţile acestui trup desăvîrşit sînt ele însele desăvîrşite, fiecare în parte. Tot omul credincios este mădular al bărbatului desăvîrşit. Hristos este Bărbatul Desăvîrşit Căruia Biserica îi este Trup Mistic.

El umple cu Sine pe fiecare om care crede în El, după măsura vîrstei fiecăruia. El este plinătatea de dincolo de orice plinătate, izvorul cel viu care curge şi umple toate vasele vrednice de umplut. Cu cît se goleşte mai mult omul de toate cele care nu sînt ale lui Hristos, cu atît va veni El şi va umple cu Sine inima curăţită a acelui om.

O, fraţilor, pe lîngă credinţă puternică, adîncă umilinţă ne trebuieşte ca să putem primi întru noi Izvorul Apei Celei Vii! Chiar şi în natură, vedem cu cîtă uşurinţă irigă ploile ţinuturile cele joase. Astfel, cu cît mai smerită este inima noastră înaintea Domnului Hristos, cu atăt mai volnic Se varsă El pre Sine întru noi, udîndu-ne cu Sinea Lui de viaţă făcătoare, şi umplînd vasele curăţite ale inimilor noastre cu plinătatea nemuririi Lui.

O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, Cela Ce eşti plinătatea vieţii, a înţelepciunii, a frumuseţii şi a dulceţii, ajută-ne nouă să ne smerim cum se cuvine înaintea Dumnezeirii Tale Celei înfricoşate, ca să ne facem vrednici venirii Tale întru noi,

Căci noi numai pre Tine Te slăvim şi Ţie îţi mulţumim în veci, Amin.