Ea s-a născut la Roma din părinţi slăviţi şi foarte bogaţi. Ea a avut credinţă mare în Hristos Domnul şi rîvnă fierbinte pentru Sfînta Credinţă. Făcînd jurămîntul eternei feciorii înaintea lui Dumnezeu, Sfînta Cecilia a îmbrăcat pe dedesubtul hainelor strălucite la care o obliga rangul, cămaşă aspră, semnul nevoinţelor. Părinţii ei au obligat-o la căsătoria cu păgînul Valerian, dar Cecilia, sfătuindu-l pe mirele ei în noaptea nunţii din destul, l-a dobîndit pentru Sfînta Credinţă căci, urmînd sfatul ei, el a mers la Episcopul Urban şi a primit Sfîntul Botez.

Apoi Valerian l-a adus la Hristos şi pe fratele lui, Tiburtie. Curînd după aceea ambii fraţi au fost osîndiţi la moarte pentru credinţa lor. Credincioşia lor a rămas de nezdruncinat chiar şi înaintea morţii. Duşi fiind la locul de ucidere, aceşti fraţi minunaţi l-au dobîndit pentru Hristos şi pe comandantul gărzii, Maximus. Ei cu toţii au fost omorîţi pentru Hristos Domnul.

Sfînta Cecilia a îngropat cu cinste la un acelaşi loc Sfintele lor trupuri. Ea a fost apoi adusă la judecată, căci neobosită propovăduia rodnic Credinţa Creştină la păgîni. Ea a luminat cu lumina adevărului într-o singură seară ca la patru sute de suflete. Întrebînd-o judecătorul care este sursa curajului ei, ea a răspuns: Conştiinţa curată şi credinţa neîndoielnică. Sfînta Cecilia a fost torturată bestial, apoi osîndită la moarte prin decapitare.

Călăul a lovit-o de trei ori cu sabia peste gît, fără ca să o poată ucide. Ea doar s-a rănit, iar din rănile ei a curs sînge mult, pe care credincioşii l-au strîns în batiste, burete şi vase ca să le fie spre vindecare şi mîntuire. Trei zile mai tîrziu, Sfînta fecioară şi muceniţă a lui Hristos şi-a dat mucenicescul ei suflet în mîna lui Dumnezeu, întru Care ea acum se bucură veşnic. Sfînta Cecilia a luat cununa muceniciei împreună cu ceilalţi cam pe la anul 230. Sfintele ei moaşte se află la Roma, în Biserica cea închinată ei. În Occident Sfînta Cecilia este cinstită ca patroană a cîntărilor şi muzicii bisericeşti.

El s-a numit Xanthopol după chilia cu acelaşi nume din Sfîntul Munte Athos, unde s-a nevoit vreme îndelungată alături de fratele lui duhovnicesc, Ignatie. Cu acelaşi Ignatie, Sfîntul Calist a scris cele o sută de capete despre isihie, ziditoare pentru cei ce le citesc cu luare aminte, fiind rodul cercării şi trăirii personale întru duh de nevoinţă, smerenie şi rugăciune. Lucrarea aceasta este una dintre cele mai însemnate din toată literatura ascetică. Asupra Sfîntului Calist a avut o înrîurire covîrşitoare Sfîntul Grigorie Sinaitul, căruia i-a scris şi Viaţa.

Fiind înălţat Patriarh al Constantinopolului, Sfîntul Calist s-a îmbolnăvit şi s-a săvîrşit către Domnul pe cînd se afla într-o călătorie spre Serbia. Mai înainte de a intreprinde această călătorie lui i s-a prorocit timpul ieşirii din viaţa aceasta de către Sfîntul Maxim Kapsokalivitul de la Sfîntul Munte Athos.

Sfîntul Menignu s-a născut în Hellespont. El cu îndeletnicirea a fost nălbitor de in, din care pricină s-a numit Piuarul. În vremea împăratului Decius el a rupt decretul imperial prin care se poruncea şi se declanşa prigonirea creştinilor.

De aceea a fost aruncat în temniţă unde însuşi Domnul a venit la el şi l-a întărit, zicîndu-i: Nu te teme, căci Eu cu tine sînt. În acea clipă lanţurile întemniţatului sau topit ca ceara, temniţa s-a deschis singură, iar Menignu a ieşit afară. El a fost arestat din nou şi judecat. Ei l-au torturat bestial, tăindu-i degetele de la mîini şi de la picioare, iar la urmă i-au tăiat capul. Noaptea, capul mucenicului a strălucit ca o făclie aprinsă.

Acesta a fost de neam bulgar, împreună cu alţi camarazi ai lui el a luptat în armata grecească, împotriva agarenilor şi a etiopienilor, dînd dovadă în timpul luptelor de o vitejie fără egal. El a omorît un şarpe uriaş, salvînd astfel viaţa unei fecioare.

Curînd după aceasta, acest bărbat drept a trecut la viaţa cea neîmbătrînitoare. El a trăit şi s-a săvîrşit în veacul al nouălea. El mai întîi a fost îngropat undeva în Tracia, dar împăratul Kalo Ioan i-a mutat Sfintele moaşte la Trnovo, la anul 1206.

Vezi Vieţile lor la ziua de 19 februarie.

Cecilia fecioara puternică este întru Credinţa cea Sfînta.

A ei credinţă mai frumoasă decît stelele este,

Decît aurul, mai scumpă.

Ea de Credinţa în Domnul s-a ţintuit, ca şi de o Cruce,

Ea a jertfit tinereţe, bucurie, căsnicie şi onoruri

Pentru Hristos.

Silnicul diavol din a ei bogăţie nimic nu a putut jefui.

Şi cînd nu i-a mai rămas decît trupul,

Şi pe acela ea l-a dat lui Hristos.

Pentru dragostea Lui ea s-a lepădat de lume,

Şi încă de două lumi: de trup şi de suflet.

Astfel arde flacăra credinţei, flacăra iubirii,

Flacăra care pre Cecilia o a proslăvit.

Orice efort spre studiu este zadarnic fără efortul de a dobîndi mai întîi curăţia credinţei şi a vieţii. Căci nu celor învăţaţi, ci celor curaţi cu inima li se descoperă dumnezeieştile taine. Pe cînd a fost condusă către cămara nupţială de către soţul ei, Valerian, Sfînta Cecilia i-a zis: Trebuie să-ţi descopăr o taină: se află aici lîngă mine Îngerul lui Dumnezeu, păzitorul fecioriei mele, pe care i-am închinat-o Lui.

Tu pe Înger nu îl vezi, dar el este gata să mă apere pe mine, roaba Domnului, de orice primejdie. Dacă mă atingi, te va ucide. Valerian a dorit sincer să îl vadă şi el pe Înger. Atunci fecioara i-a zis: Tu eşti un bărbat care nu îl cunoaşte încă pe Dumnezeu. Tu nu îl vei putea vedea pe Îngerul Lui dacă nu te curăţeşti mai întîi de necurăţia necredinţei. Primind Sfîntul Botez, Valerian l-a văzut pe Îngerul Domnului, păzitorul Ceciliei, întru toată strălucirea negrăită a frumuseţii dumnezeieşti.

Asemenea şi Maximus cel împreună-mucenic cu el şi cu Tiburtie: privind la decapitarea celor doi fraţi, el a declarat cu jurămînt solemn înaintea călăilor şi a poporului, strigînd: Văd Îngerii lui Dumnezeu cum strălucesc ca soarele şi ridică la cer întru stălucită slavă sufletele acestor mucenici ce au ieşit din trupurile lor ca şi nişte fecioare din cămara de nuntă! Însă ceea ce a văzut Maximus, necuraţii păgîni nu au putut vedea.

Să luăm aminte la minunata zidire a lumii (Facerea 2):

• La cum Dumnezeu a sădit grădina paradisiacă a Edenului şi l-a aşezat pe om în ea;

• La cum Dumnezeu a zidit pomii Grădinii Raiului, frumoşi la vedere şi cu roade bune la gust;

• La cum Dumnezeu a adus toate animalele înaintea lui Adam, iar Adam le-a pus nume.

Este un Domn, o credinţă, un botez, Un Dumnezeu şi Tatăl tuturor (Efeseni 4:5-6).

Iată motivul evident şi atotimportant care îi determină pe toţi Creştinii să păzească unitatea Duhului, întru legătura păcii (Efeseni 4:3).

Căci Unul Domn Iisus Hristos este al nostru Făcător, Răscumpărător şi învietor. Nu sînt doi Hristoşi, ca să existe motiv de dezbinare între credincioşi! Unul şi acelaşi sînge s-a vărsat pe Cruce pentru noi toţi, tot aşa cum una şi aceeaşi gură s-a rugat pentru noi toţi la Ghetsimani. Noi avem o singură Credinţă întru Sfînta Treime, Cea nedespărţită şi de viaţă făcătoare, Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh, Unul în Dumnezeire şi întreit în Persoane: Tatăl Nenăscut, Fiul Unul Născut şi Duhul Sfînt Care de la Tatăl purcede. Noi avem un Botez întru Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Duh.

Acest Botez se săvîrşeşte prin întreita cufundare în sfinţita apă, spre murirea faţă de păcat şi de diavol, şi spre învierea şi viaţa în Hristos Domnul. Un Dumnezeu şi Tatăl tuturor - Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Cel Unul Născut Fiu al lui Dumnezeu, Carele prin Hristos şi pentru Hristos ne înfiază pe noi şi ne dă dreptul să Îl numim Tatăl nostru.

Vedem noi oare, fraţilor, cît de puternice sînt legăturile care ne unesc? Nici chiar stelele de pe cer nu sînt legate de cer prin legături mai puternice, nici apa de pămînt, nici focul de aer! Vedem noi oare ce temeiuri covîrşitoare avem spre a ne sîrgui spre unitatea Duhului dintre noi? Orice altceva care ar încerca de la stînga să ne îndemne spre dezbinare este un nimic faţă de temeiurile acestea, aşa cum este firul de praf faţă de muntele înalt. Diavolul nu poate distruge unitatea noastră dacă nu îl ajutăm la aceasta noi înşine. Diavolul nu ne poate birui niciodată dacă nu ne predăm lui noi înşine.

O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, Cela ce eşti al nostru Iisus preablînd şi preadulce, ce tare ne-ai legat pre noi de veşnicul bine! Păzeşte-ne pre noi în veci întru această mîntuitoare legare,

Căci numai Ţie se cuvine pururea toată mulţumita şi slava, Amin.