Sfîntul Proroc Avdie s-a născut în satul Betharam din ţinutul Sichem. El a locuit la curtea Regelui Ahav, dar cînd regele s-a întors de la dreapta credinţă şi s-a dus să se închine idolilor, Sfîntul Proroc Avdie nu s-a luat după rege, ci a continuat să se închine la Adevăratul Unul Dumnezeu.

Pornind necurata Izabela, soţia regelui, prigoana împotriva prorocilor Adevăratului Dumnezeu din pricina urii ei faţă de Marele Proroc Ilie, Avdie a strîns pe o sută din aceşti proroci şi i-a ascuns în două peşteri deosebite, unde le-a trimis de mîncare din avutul lui pe toată vremea prigoanei (III Regi 18:4).

Contemporan fiind al Marelui Proroc Ilie, Sfîntul proroc Avdie l-a cinstit cu veneraţie şi i-a slujit lui în toate, ca urmaş şi ucenic al lui. Sfîntul proroc Avdie a trăit cu nouă sute de ani mai înainte de Mîntuitorul şi s-a săvîrşit cu pace.

Sfîntul Varlaam s-a născut la Antiohia. Din pricina credinţei lui în Hristos Domnul, necuratul judecător l-a torturat cu bestialitate. La urmă el a voit să-şi bată joc de mucenic, încercînd să îl facă să jertfească idolilor cu sila. De aceea l-a dus la capişte şi a pus în palma lui un cărbune aprins iar deasupra, tămîie. Prostul judecător a crezut că de durere mucenicul va scutura mîna şi astfel va tămîia şi nevrînd înaintea idolilor.

Dar mucenicul a îndurat durerea neclintindu-şi mîna, pînă cînd degetele lui au ars şi i-au căzut, iar mîna i-a ars şi ea cu totul. Sfîntul Vasile cel Mare a zis: Căci dreapta lui a fost mai tare decît focul: deşi cărbunele i-a ars mîna, mîna lui încă ţinea focul, ca şi cînd el ar fi fost cenuşă. Sfîntul Ioan Gură de Aur a zis: Îngerii au privit la mucenic din înălţime. Sfinţii Arhangheli au privit şi ei la slăvita minune a omului mucenic cel mai presus de omeneasca fire.

Căci cine nu ar dori să vadă pe nevoitorul care suferă chinurile acestea, şi totuşi este liber de durerea căreia trupul omenesc nu îi poate scăpa? Un astfel de mucenic este el însuşi şi altar al jertfei, şi jertfă, şi jertfitor. După ce mîna mucenicului a ars cu totul, el a căzut la pămînt mort iar sufletul lui s-a înălţat întru odihna veşnică a Domnului şi Mîntuitorului nostru. Acest bătrîn slăvit şi viteaz a luat mucenicia la anul 304.

Aceştia au fost mari asceţi din ţara Indiei, care a fost luminată de Sfîntul Apostol Toma. loasaf a fost fiul şi moştenitorul regelui Abenner. Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, el a fost cercetat de bătrînul Varlaam, care l-a învăţat Credinţa Creştină şi i-a dăruit Sfîntul Botez. După aceea bătrînul s-a retras într-un munte pustiu la viaţa sihăstrească, iar loasaf a rămas să lupte cu ispitele lumii pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, le-a biruit.

Ioasaf a reuşit în cele din urmă să îl aducă la Hristos şi pe tatăl lui, regele. După botezul lui, regele a mai trăit patru ani în penitenţă foarte aspră, căci viaţa lui de mai înainte şi-o dusese în păcate foarte grele, fiind un prigonitor sîngeros al creştinilor şi ucigaş al lor.

Murind regele, şi trecînd la o viaţă mai bună, tînărul prinţ moştenitor loasaf a încredinţat conducerea ţării prietenului lui, Varahia, şi s-a retras în pustie spre a îşi închina cu totul viaţa lui Hristos, întru sihăstreştile nevoinţe. Singura lui dorinţă pe pămînt a fost ca să îl mai vadă măcar o dată pe dascălul lui Sfint, Avva Varlaam. Dumnezeu întru a Sa milostivire i-a împlinit această dorire, şi într-o zi loasaf a stat înaintea peşterii învăţătorului lui şi a strigat: Binecuvîntează-mă pre mine, Părinte!

Avva Varlaam s-a nevoit în pustie timp de şaptezeci de ani, trăind cu totul o sută de ani pe pămînt. Sfîntul loasaf şi-a lăsat domnia la vîrsta de douăzeci şi cinci de ani şi a intrat în pustie, unde s-a nevoit vreme de alţi treizeci şi cinci de ani. Aceşti doi mari Sfinţi indieni L-au iubit din tot sufletul, din tot cugetul, şi din toată virtutea lor pe Domnul Hristos şi, după ce au adus multe suflete la adevărata credinţă, au intrat întru fericirea cea neîmbătrînitoare a Domnului lor.

Sfîntul Heliodor a fost din cetatea Maggido din Pamfilia şi a luat mucenicia pentru credinţa creştină în vremea împăratului Aurelian. Pe cînd era torturat bestial, el a auzit un glas din cer Care i-a zis: Nu te teme, căci Eu cu tine sînt!

Fiind aruncat într-un viţel de arama înroşit în foc, el s-a rugat lui Dumnezeu, Care l-a izbăvit din moartea aceea. Căci pe dată viţelul de aramă s-a răcorit, iar Sfîntul Heliodor a ieşit de acolo viu. Judecătorul a ţipat că aceasta este putere vrăjitorească. Dar Mucenicul a zis: Puterea mea este Hristos. El a fost omorît prin decapitare şi aşa s-a înălţat către Domnul.

Văzînd loasaf la om boală, bătrîneţe şi moarte,

S-a ruşinat cu totul de-a omului viaţă pe pămînt.

Iată şi pe mine poate să m-aştepte boală,

La fel bătrîneţea mă poate încovoia,

Iar moartea mă poate apuca cînd nici nu gîndesc.

O cît sufăr văzînd suferinţa aceasta!

Oare mă va putea învăţa cineva taina unei vieţi mai bune?

Şi iată că din pustia muntoasă coboară Varlaam

Care pe tînăr îl învaţă tot adevărul.

Bătrînul îi grăieşte lui despre Hristos,

Despre Domnul Cel Unul şi Sfînt în Treime,

Tatăl, Fiul şi Duhul.

El îi grăieşte despre a lumii zidire,

Despre Grădina Raiului, ce ne aşteaptă din nou;

Despre primul Adam, aşezat în a Edenului lumină,

Şi despre blestematul păcat ce moarte i-a adus;

Despre Hristos Dumnezeu Ce pentru om a urcat pe Cruce,

Şi despre viaţa de veci cea de mii de ori mai bună,

Care este în veşnica slavă a Împărăţiei lui Hristos.

Auzind loasaf pre Varlaam preaînţeleptul,

El a văzut cum o zi nouă se naşte pentru el,

Şi întunericul nopţii vieţii lui piere cu totul.

Iată una dintre istorisirile Avvei Varlaam către loasaf: un om fugea odată de un inorog înfricoşător. Fugind, a căzut într-o groapă adîncă, dar s-a prins de o rădăcină rămuroasă. Pe cînd credea că a scăpat de primedie, el vede că temelia rădăcinii aceleia este roasă de doi şoareci pe rînd, unul alb, iar altul negru, astfel încît stătea ea să se rupă şi să cadă cu tot cu el în prăpastie.

Mai în jos privind, omul a văzut că pe fundul prăpastiei se tîrăşte un şarpe înfricoşător care stă cu fălcile căscate spre a îl înghiţi pe cel care va cădea în curînd. Apoi, chiar la picioarele lui, el a văzut patru şerpişori mai mici, otrăvitori. Privind puţin mai sus, omul a văzut un strop de miere pe scoarţa unei ramuri, şi uitînd de primejdia de moarte care îl înconjura de peste tot, a întins mîna ca să apuce şi să guste acea mică dulceaţă.

Iar tîlcuirea acestei istorii aceasta este: Inorogul este moartea, care de la strămoşul Adam şi pînă la sfîrşitul lumii îl vînează pe om ca să îl ucidă; groapa plină de tot felul de primejdii este lumea; rădăcina cea rămuroasă este calea vieţii noastre; cei doi şoareci, cel alb şi cel negru, sînt zilele şi nopţile, care urmînd unele după altele scurtează mereu firul vieţii noastre; balaurul cel cumplit cu fălcile căscate este hăul iadului; iar cei patru şerpişori otrăvitori sînt cele patru elemente din care este alcătuit trupul omului; micul strop de miere de pe ramură este mica dulceaţă pe care o poate găsi omul ici şi colo în această viaţă. O, de nu s-ar lăsa oamenii înşelaţi de puţinătatea acestei dulceţi, de-ar sta ei treji şi s-ar lupta să scape de amara înghiţire a balaurului!

Să luăm aminte la minunata zidire a lumii (Facerea 1):

• La cum în a şasea zi Dumnezeu a făcut toate animalele, tîrîtoarele, şi fiarele sălbatice după felul lor;

• La cum Dumnezeu a văzut că este bine.

Lui fie slava în Biserică şi întru Hristos Iisus în toate neamurile veacului veacurilor. Amin! (Efeseni 3:21).

Slavă lui Dumnezeu! Slavă lui Dumnezeu întru Biserica Lui! Slavă Lui întru Domnul nostru Iisus Hristos! Slavă Lui în toate neamurile veacului veacurilor! Nimănui nu i se cuvine slava mai mult decît Domnului Dumnezeu, şi nimeni nu Îl slăveşte pre El mai mult decît o face Biserica Lui.

Hristos este Cel Care ni L-a descoperit nouă pre Dumnezeu: prin urmare, toată slava care merge la Dumnezeu trebuie să treacă prin Hristos Domnul. Biserica va dăinui pînă la sfîrşitul tuturor timpurilor, dincolo de toate rasele şi generaţiile pămîntului; Biserica este trupul preacurat al Domnului Hristos, plin de putere, înţelepciune, şi făcător de minuni; de aceea slava lui Dumnezeu se proclamă din Biserică: ea se proclamă din locaşul cel Sfînt al Celui Sfînt, din curăţie, către Cel Preacurat.

Slăvirea din Biserică este foarte plăcută lui Dumnezeu şi din pricină că în Ea sînt multe glasuri şi multe suflete, şi cu toate acestea ele slăvesc ca şi un singur glas, şi un singur suflet. Prin urmare, nimeni să nu se despartă de împreuna slăvire a lui Dumnezeu, şi nimeni nici să nu cugete măcar că slăvirea făcută aparte, în sufletul fiecăruia, aşa cum crede fiecare, în izolare şi rupere de Biserică este mai bună decît slăvirea lui Dumnezeu în comuniunea şi plinătatea credincioşilor din Biserică. Să nu-i credem pe cei care bîrfesc că glasul omului se pierde în cel al mulţimii, şi că Dumnezeu nu îl aude. Căci mîna nu poate lucra cu degetele ei decît dacă este prinsă în plinătatea trupului, precum nici un alt mădular al trupului nu poate lucra desprins fiind de trup. Aşa stau lucrurile şi cu rugăciunea credincioşilor din Biserică.

Atunci cînd omul credincios se roagă în Biserică împreună cu ceilalţi credincioşi (şi el se roagă aşa chiar şi cînd se află singur în pustie), fără să se rupă de Biserică, el este văzut şi auzit mai bine de Dumnezeu. Sufletul lui îşi află ecou în sufletele celorlalţi credincioşi, şi astfel glasul rugăciunii lui se aude chiar mai tare, mai distinct şi mai personal în Biserică, şi nu în afară de Ea.

O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, noi numai de la Tine, întru Tine şi prin Tine putem să Îl slăvim pe Dumnezeu!

Ţie se cuvine toată slava şi mulţumita în veci, Amin!