El a fost din cetatea Ancyra din Galatia. El a fost creştin prin naştere şi prin educaţie. El s-a arătat desăvîrşit în toată virtutea, încă din frageda lui tinereţe. Sfîntul Platon nu şi-a ascuns credinţa lui în Hristos Domnul, ci a propovăduit-o pe faţă înaintea tuturor, vădind idolatria de minciună, prin care idolatrul se închină la lucruri neînsufleţite mai curînd decît la Ziditorul a toate, Cel Viu. Pentru aceasta, el a fost adus la judecată înaintea guvernatorului Agrippinus, care l-a anchetat, torturîndu-l bestial.

El i-a cerut lui Platon să se lepede de Hristos, să se închine la idoli şi să rămînă în viaţă, dar Sfintul Mucenic Platon i-a zis: Există două feluri de morţi, cea de puţină vreme, a trupului, şi cea veşnică, a sufletului; tot la fel sînt şi două vieţi, aceasta de puţină vreme, a trupului, şi cea nemuritoare, a sufletului şi a trupului. Pentru acest răspuns dementul Agrippinus l-a schingiuit pe Sfîntul Platon şi mai bestial. Între alte chinuri, el a poruncit să se pună peste trupul gol al mucenicului ghiulele de tun înroşite în foc.

Apoi i-au jupuit în fâşii pielea trupului. O, sporiţi-mi şi mai mult chinurile, ca să se vadă mai bine răbdarea mea şi bestialitatea voastră! Torţionarul i-a amintit Mucenicului că se numeşte Platon, ca filosoful cel mare de demult, care a fost păgîn; şi că ar trebui să se asemene lui şi în păgînătate, după cum asemenea este şi cu numele. Dar Sfîntul Mucenic Platon a zis: În nimic nu mă asemăn eu aceluia, şi întru nimic nu mi se aseamănă el mie, în afară de nume.

Căci eu mă învăţ şi îi învăţ pe alţii înţelepciunea lui Dumnezeu, pe cînd acel Platon învăţător a fost al unei înţelepciuni care nebunie este înaintea lui Hristos. Numele nu poate să îi unească pe aceia pe care îi despart obiceiurile. După cumplite torturi Sfîntul Mucenic Platon a fost aruncat în temniţă, unde a fost ţinut fără hrană şi îngrijire timp de optsprezece zile. Temnicerii s-au uimit de rezistenţa lui, aflîndu-l încă viu după tot acest timp.

Sfîntul Platon le-a zis: Voi vă săturaţi de hrana cea trupească, pe cînd eu mă satur cu Sfinte rugăciuni. Voi vă veseliţi de vinul cel stricăcios, pe cînd pe mine mă veseleşte Hristos, Viţa Cea Adevărată. Sfîntul Preacuvios Mucenic Platon a fost decapitat la anul 266, şi s-a înălţat la ceruri, încununat fiind cu cununa veşnicei slave, de către Hristos Domnul şi Dumnezeul nostru.

Sfîntul Roman a fost diacon al Bisericii din Cezareea, şi rîvnitor propovăduitor al Sfintei Evanghelii la Antiohia. S-a pornit într-o zi un festival păgînesc. Asclypiades, Eparhul Antiohiei, a voit să intre în capişte şi să aducă jertfe, dar Sfîntul Diacon Roman a stat înaintea lui, tăindu-i calea, şi i-a zis: Păcătuieşti, Eparhe, voind să mergi şi să te închini idolilor. Idolii nu sînt dumnezei, ci Hristos este Adevăratul Dumnezeu! Pentru aceasta eparhul a poruncit ca Sfîntul să fie torturat bestial, biciuit, zgîriat cu unghii de fier.

Chinuit fiind, Sfîntul Roman a văzut acolo pe copilul numit Varula, şi i-a zis lui Asclypiades: Pînă şi acest copil mai multă înţelegere are decît tine, bătrînule, căci el cunoaşte pe Unul adevăratul Dumnezeu, pe cînd tu, nu. Eparhul atunci l-a chestionat pe copilul Varula despre credinţa lui, iar copilul L-a mărturisit fără să se teamă pe Hristos Domnul, ca pe Acela care este Unul şi Adevăratul Dumnezeu, iar de necuraţii idoli cei fără de viaţă s-a lepădat. Asclypiades a poruncit ca tînărul Varula să fie decapitat pe dată, iar Sfîntul Roman să fie sugrumat în închisoare. Astfel, amîndoi aceşti mucenici ai lui Hristos au moştenit Cereasca Lui Împărăţie, la anul 303.

Varula la martiriul lui Roman a privit,

Iar Roman a privit la Varula, trist şi printre lacrimi.

Varula suflet nevinovat de copil a avut,

Inima pură ca petala de crin.

Răul eparh i-a cerut lui Varula:

Vino, copile, şi grăieşte-mi adevărul:

Ce e mai bun: Hristos, sau ai noştri zei?

Hristos mult mai bun este decît ai voştri idoli!

De-aş fi ştiut al tău răspuns, copile,

Nimic nu te-aş mai fi întrebat!

Dar spune-mi, totuşi, cum adică, Hristos este mai bun?

Hristos al lumii Ziditor este,

Iar idolii închipuiri sînt, ai dracilor din iad.

Dementul eparh loveşte copilul,

Dar acesta se bucură, şi glas mare dă:

O, oamenilor, lepădaţi-vă de blestematul diavol,

Căci doar Hristos Domnul este Dumnezeu!

Doar El este a oamenilor Lumină!

A lui Varula maică se află aproape,

Ea-l sprijină pe al ei fiu mucenic:

O fiul meu, vrednic să fii tu de marea cinste a muceniciei!

Varula capul sub sabie-şi pleacă

Ca un miel blînd, fără de glas.

El astfel pre Hristos Domnul slăveşte

Şi pe-a lui maică, ce viaţa i-a dat.

Iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt (Matei 5:39), porunceşte Domnul. Aceasta este cea mai scurtă şi mai limpede învăţătură despre smerenie. De nimic nu se înspăimîntă mai mult diavolii decît de omul smerit care împlineşte cu frică şi cu cutremur poruncile lui Dumnezeu. S-a aflat odată un nobil bogat la Alexandria ce avea o fiică cu duh necurat, iar fiica era din această pricină nebună.

Cineva i-a zis tatălui disperat că nimeni nu putea să o vindece pe fată, fără numai monahii din pustie, care foarte rar intrau şi în Alexandria, ca să vîndă lucrul mîinilor lor. El i-a mai zis însă că monahii nu vor accepta să intre în casa lui dacă nobilul le va zice de la bun început de ce îi cheamă. Şi că este mai bine ca nobilul să cumpere coşniţele monahilor, apoi să îi cheme acasă la el ca să le dea banii.

Apoi, după ce monahii vor fi intrat, să îi roage ca ei să se roage lui Dumnezeu pentru toată casa lui, şi aşa se va vindeca şi fata. Tatăl a ascultat de povaţa cunoscutului lui şi s-a dus la tîrg în anumita zi a venirii monahilor. Acolo i-a aflat pe ucenicii Sfîntului Macarie, care vindeau coşniţele lucrate de ei şi de fraţi. Omul a cumpărat coşniţele, apoi i-a chemat pe monahi la casa lui ca să le dea plata. Intrînd în casă, fata cea nebună s-a repezit la monah şi l-a lovit cu putere peste un obraz.

Fără ca să se tulbure, monahul l-a întors în tăcere şi pe celălalt. Atunci duhul cel necurat a ieşit din tînără, iar ea a stat liniştită, aflîndu-se acum în toate minţile. Întorcîndu-se la mînăstirea lor şi povestind toate egumenului şi fraţilor, ei cu toţii I-au mulţumit lui Dumnezeu şi L-au slăvit pe El pentru puterea pe care le-o dăruieşte celor care împlinesc poruncile Lui.

Să luăm aminte la minunata zidire a lumii (Facerea 1):

• La cum, în a cincea zi, Dumnezeu a creat toate vietăţile care mişună în ape, şi păsările cerului;

• La cum Dumnezeu le-a binecuvîntat şi a zis: Prăsiţi-vă şi vă înmulţiţi şi umpleţi apele mărilor şi păsările să se înmulţească pe pămînt! (Facerea 1:21).

Şi să cunoaşteţi iubirea lui Hristos, cea mai presus de cunoştinţă (Efeseni 3:19).

Iubirea cea mai presus de cunoştinţă, care depăşeşte orice cunoştinţă, este iubirea lui Hristos. Numeni nu poate să întrezărească măcar ce fel este măreţia acestei iubiri, de nu i-o va descoperi însuşi Hristos. Căci cum va pricepe cineva gustul mierii, dacă nu va gusta-o mai întîi? Prin urmare, numai atunci cînd în inima curăţită prin credinţă a omului vine şi Se sălăşluieşte Hristos, numai atunci cunoaşte omul negrăitul gust al iubirii Lui, dulceaţa şi buna mireasmă a ei, şi va primi necuprinsa ei înţelegere.

Aşa cum omul care Îl are pe Hristos în inimă ajunge la lărgimea, lungimea, adîncimea şi înălţimea cunoaşterii înţelepciunii celei dumnezeieşti, tot aşa omul care Îl are pe Hristos în inimă ajunge la adîncurile cele fără de hotar ale iubirii dumnezeieşti a lui Hristos. O, fraţilor, cît de slabe sînt cuvintele atunci cînd dorim să grăim dragostea lui Hristos, niciodată nu sînt cuvintele mai slabe! Cu adevărat, ce putem grăi înaintea negrăitei Lui iubiri faţă de noi, cea dovedită prin atîtea negrăite fapte? El pe noi ne-a zidit din iubire, S-a întrupat pentru noi din iubire, şi din iubire pentru noi a primit batjocura şi moartea pe cruce.

El a deschis cerurile pentru noi din iubire, şi ne-a descoperit nouă slava cea nepieritoare gătită nouă din veac! Dar aceste minunăţii sînt doar o mică parte din negrăita bogăţie, slavă, frumuseţe şi hrană făcătoare de viaţă care este iubirea lui Hristos pentru noi. O, de ne-am învrednici şi noi de ea prin credinţă, astfel încît să Îi facem locaş în inimile noastre, iar El să vină şi să locuiască în noi şi să ne dea să gustăm din negrăita Lui iubire!

O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, Cela Ce eşti Viaţa noastră, înţelepciunea şi Iubirea, curăţeşte-ne pre noi şi vino şi Te sălăşluieşte întru noi,

Căci numai Ţie se cuvine toată slava şi mulţumita în veci, Amin.