Matei, fiul lui Alfeu, îşi făcea meseria de vameş în vamă la ceasul în care Domnul l-a văzut la Capernaum şi i-a zis: Vino după Mine. Şi sculîndu-se (Matei), a mers după El (Matei 9:9). După aceasta, Matei s-a dus şi şi-a pregătit casa spre a îl primi pe Domnul în ea: a fost locul şi împrejurarea în care Domnul a rostit cîteva mari adevăruri despre întruparea Lui pe pămînt.

După Pogorîrea Sfîntului Duh, Sfîntul Apostol şi Evanghelist Matei a propovăduit Evanghelia către parţi, mezi şi etiopieni. În Etiopia el l-a sfinţit episcop pe ucenicul său Platon, apoi s-a retras la rugăciune într-un munte pustiu, unde Domnul a venit şi i S-a arătat lui. Sfîntul Matei atunci a botezat-o pe soţia şi pe fiul principelui Etiopiei, şi de aceea principele s-a înfuriat şi a trimis gărzi care să îl aresteze pe Matei şi să îl aducă în faţa lui la judecată.

Soldaţii s-au întors şi i-au raportat principelui că glasul lui Matei l-au auzit, dar pe el ochii lor nu l-au văzut unde este, şi de aceea nu l-au putut aresta. Principele a trimis al doilea rînd de gărzi pentru arestarea lui Matei. Apropiindu-se aceştia de Sfîntul Apostol, el a strălucit ca soarele, şi soldaţii nu au putut privi la el. De spaimă ei au căzut cu faţa la pămînt, şi-au aruncat armele, şi s-au întors înaintea principelui deşerţi. Atunci principele însuşi a pornit pe urmele Sfîntului Matei, Apostolul şi Evanghelistul.

Dar lumina pe care a iradiat-o el şi de această dată l-a orbit cu totul pe stăpînitor. Dar milostiv, Sfîntul Matei s-a rugat lui Dumnezeu şi principele Etiopiei şi-a recăpătat vederea. Dar din nefericire pentru el ochii lui cei sufleteşti tot orbi au rămas. De aceea el l-a arestat pe Sfîntul Matei şi l-a supus celor mai bestiale torturi. De două ori i-au aprins foc mare pe piept, dar puterea lui Dumnezeu l-a păzit întreg şi nevătămat. După aceasta, rugîndu-se lui Dumnezeu, Sfîntul Apostol şi Evanghelist Matei şi-a dat Sfîntul lui suflet. Principele Etiopiei a poruncit ca trupul lui Matei să fie aşezat într-un sicriu de plumb şi aruncat în mare. Dar Sfîntul s-a arătat Episcopului Platon şi i-a descoperit unde se află sicriul în care este închis trupul lui. Astfel, Arhiereul Platon a mers la acel loc şi a scos moaştele Sfîntului Evanghelist din apa mării.

Auzind despre această minune şi văzînd-o cu ochii, principele Etiopiei s-a botezat şi a luat numele Matei. După aceea, el s-a lepădat şi s-a curăţit de toate păcatele şi deşertăciunile lumii şi s-a făcut presbiter în Biserica lui Dumnezeu, făcîndu-se un plăcut al Lui. Murind Episcopul Platon, Sfîntul Apostol Matei s-a arătat în vedenie presbiterului Matei şi l-a sfătuit să primească a fi ridicat în scaunul episcopal. Presbiterul Matei a făcut aşa, bine păstorind după aceea timp de mulţi ani turma cea cuvîntătoare a lui Hristos, pînă cînd Domnul l-a chemat la Dînsul.

Sfîntul Apostol şi Evanghelist Matei a scris Evanghelia care poartă numele lui în limba aramaică. Ea a fost curînd după aceea tradusă în limba greacă, nouă parvenindu-ne doar textul grecesc, căci cel aramaic, mai vechi, s-a pierdut. Despre acest Sfînt Evanghelist Sfînta Tradiţie ne spune că nu a gustat niciodată carne, ci doar legume şi fructe.

El a fost preot într-o parohia din Rusia, din ţinutul Vologda, unde a slujit timp de şaizeci şi doi de ani într-o mare curăţie şi sfinţenie a vieţii.

El s-a săvîrşit cu pace către Domnul în şaisprezece zile ale lunii noiembrie, din anul 1585, în vîrstă fiind de nouăzeci şi doi de ani.

Înaintea Sfîntului Său Apostol Domnul S-a arătat pe cînd Apostolul s-a aflat în pămîntul etiopienilor.

El pe al Său războinic astfel l-a îmbărbătat,

Şi a mîngîiat ca un Bun sufletul lui viteaz.

Domnul cu-a Lui sfîntă Mînă i-a dăruit un toiag,

Pe care înaintea Bisericii i-a poruncit să îl sădească.

El i-a zis că acel toiag va înverzi şi floare va da,

Cu flori multicolore, minunate.

Acel toiag pom de roadă bună se va face,

Spre bucuria celor ce vor gusta din ea.

Iar de sub pom va ţîşni izvor de apă bună,

De apă răcoroasă, pentru cei însetaţi.

Feţele celor ce cu mulţumire vor gusta din pom,

Străluci-vor de Sfîntă lumină.

Sfîntul Apostol a făcut după al Domnului cuvînt,

Iar lemnul a rodit, s-a-mpodobit de floare.

Din rădăcina lui izvor de apă rece a ţîşnit,

Iar Biserica s-a umplut de suflete, nenumărate.

Bolnavii acolo vindecare primeau,

Iar cei sănătoşi mai mult se umpleau de sănătate.

Etiopienii se bucurau, cu chipuri fericite,

Mîndrii etiopieni se făceau Domnului vie roditoare.

O, minunate pom, dacă şi noi te-am avea!

Dar cu adevărat, toţi credincioşii te avem pe tine!

Hristos Dumnezeu este Lemnul nostru Cel Viu,

El este Pomul Vieţii, al Oştirilor Domn,

Prin Care noi credincişii dobîndim mîntuire.

Oare cuvîntul Domnului despre rugăciunea neîncetată, conform căruia oamenii trebuie să se roage totdeauna (Luca 18:1), se aplică doar monahilor sau şi tuturor creştinilor? Dacă acest cuvînt s-ar aplica doar monahilor, atunci Sfîntul Apostol Pavel nu le-ar mai fi scris tuturor creştinilor din Tesalonic să se roage neîncetat (I Tesaloniceni 5:17). Prin acest cuvînt, Sfîntul Apostol Pavel nu face altceva decît să repete cuvîntul Domnului, întocmai, arătîndu-i valabilitatea pentru toţi creştinii, monahi şi nemonahi.

Sfîntul Grigorie Palamas a dus cîtăva vreme o viaţă de mari nevoinţe pustniceşti într-o mînăstire din Beroea. Avva Iov, un ascet vestit şi respectat pînă departe, vieţuia şi el în acea mînăstire. S-a întîmplat că, fiind Avva Iov de faţă, Sfîntul Grigorie Palamas a citat acest cuvînt al Apostolului, care arată că tot creştinul este chemat la rugăciunea neîncetată, şi nu doar monahii. Avva Iov însă a fost de părere că rugăciunea neîncetată este o obligaţie doar pentru monahi, şi nu pentru toţi creştinii în general. Sfîntul Grigorie, ca fiind mai tînăr cu anii, s-a plecat părerii Avvei Iov, retrăgîndu-se în tăcere.

Dar cînd Avva s-a întors la chilia lui şi s-a aşezat la rugăciune, a venit la el Îngerul Domnului îmbrăcat în slavă şi i-a zis: O, Bătrîne, nu te îndoi de adevărul cuvintelor rostite de plăcutul Domnului, Grigorie! Căci el adevăr curat a grăit, care şi ţie ţi se cuvine să-l cugeti şi să înveţi şi pe alţii să cugete aşa mai departe! Astfel, Sfîntul Apostol Pavel, ca şi Îngerul Domnului, întăresc amîndoi porunca Mîntuitorului Hristos că toţi Creştinii trebuie să se roage neîncetat.

Şi nu doar neîncetat cînd se află în Sfînta Biserică, la Sfintele slujbe, ci neîncetat în toată vremea şi în tot locul, şi mai cu seamă în inimă. Căci aşa cum Domnul pururea şi pretutindeni umple de bunătăţi sufletele noastre, cum am putea noi să încetăm vreodată a îi mulţumi Lui pentru acele bunătăţi, de oriunde ne-am afla? Cînd El neîncetat ne miluieşte pre noi, se cuvine ca şi noi neîncetat să Îi mulţumim Lui, învăţîndu-ne pururea îndreptările Sale.

Să luăm aminte la zidirea lumii (Facerea 1):

• La cum în a treia zi Domnul a despărţit uscatul de ape;

• La cum a poruncit pămîntului să dea din sine verdeaţă: iarbă, cu sămînţă într-însa, şi pomi roditori, care să dea rod cu sămînţă în sine (Facerea 1:11);

• La cum acestea toate au fost după Cuvîntul lui Dumnezeu, și a văzut Dumnezeu că este bine (Facerea 1:12).

Şi Hristos să Se sălăşluiască, prin credinţă, în inimile voastre, înrădăcinaţi şi întemeiaţi fiind în iubire (Efeseni 3:17).

Prin credinţă, în inima omului intră Hristos, iar odată cu El, intră iubirea. Astfel, omul se înrădăcinează şi se întemeiază în iubire. Prin urmare, mai întîi este credinţa; apoi, odată cu credinţa, intră în inimă şi prezenţa lui Hristos; iar cu prezenţa lui Hristos, prezenţa iubirii; iar cu prezenţa iubirii, tot binele cel tainic şi de necuprins. În puţine cuvinte, Sfîntul Apostol Pavel descrie întreaga scară a treptelor desăvîrşirii.

Prima treaptă a scării este credinţa, iar treapta ultimă, cea mai de sus, iubirea; iar începutul şi sfîrşitul scării sînt unite în inima omului prin prezenţa în ea a Domnului Hristos Cel Veşnic Viu. Întărindu-ne în credinţă, noi desfiinţăm din ce în ce mai mult distanţa dintre noi şi Domnul Hristos Iisus. Cu cît este mai tare credinţa omului, cu atît mai aproape vine el de Hristos. În cele din urmă, inima omului se umple de Hristos, ea nu se mai poate despărţi de El, tot aşa cum plămînul nu se poate despărţi de aer. Atunci, cuprins de lacrimi de bucurie, omul poate, în taina inimii lui, să comunice neîncetat cu Hristos în rugăciune: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul.

Astfel inima se umple tainic de iubire şi de lumină. Astfel, dragostea se uneşte cu credinţa şi cu nădejdea: făcîndu-se această unire, graniţele dintre credinţă, nădejde şi dragoste se topesc, astfel încît omul nu mai poate spune unde încetează credinţa şi unde încep nădejdea şi dragostea.

Cînd Domnul Hristos Se sălăşluieşte în inima omului, atunci acesta nu mai percepe în sine credinţa, nădejdea sau dragostea, nici nu le mai numeşte. Ci în loc de acestea el nu Îl mai vede decît pe Domnul şi nu Îl mai numeşte decît pe El. El este asemenea gospodarului care îşi culege roadă lui toamna, nemaivăzînd pe ram frunze, flori şi începutul de roadă, ci doar fructul copt.

O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, Cela ce eşti Ţinta tuturor nevoinţelor noastre şi Limanul celor care călătorim către Tine, apropie-ne pre noi de Tine mereu, şi ne mîntuieşte.

Căci noi Ţie ne închinăm şi pre Tine Te slăvim în veci, Amin.