Sfîntul Ioan Gură de Aur s-a născut la Antiohia în anul 354. Tatăl lui, Secundus, a fost mare comandant de oşti în armata imperială (Stratilat), iar mama lui s-a numit Anthusa. Fiind dotat cu geniu intelectual şi studiind în profunzime filozofia greacă, tînărul Ioan a văzut la sursă cît de nesatisfăcător şi în final, de dezgustător este păgînismul elenist. Prin studiu şi trăire el a văzut că numai Credinţa Creştină răspunde setei neostoite de adevăr a sufletului şi minţii omeneşti, şi a îmbrăţişat-o cu ardoare. Tînărul aristocrat Ioan a primit Sfîntul Botez din mîinile marelui Meletie, Patriarhul Antiohiei, precum mai tîrziu au primit şi părinţii lui Ioan Sfîntul Botez. După moartea părinţilor lui Ioan s-a tuns monah şi s-a dăruit pe sine tuturor asprelor nevoinţe călugăreşti.

El apoi a scris celebrul tratat Despre Preoţie, iar după ce l-a încheiat, i s-au arătat lui în vedenie Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel care i-au prorocit o viaţă de mare misiune, de mare har, şi de mare suferinţă. Cînd a fost să fie hirotonit întru Preot, Îngerul lui Dumnezeu s-a arătat simultan lui Ioan şi Patriarhului Flavian (succesorul Sfîntului Meletie la Scaunul Patriarhal al Antiohiei). Pe cînd Patriarhul oficia slujba hirotoniei, mulţimea a putut vedea un porumbel alb strălucitor zburînd deasupra capului celui care se hirotonea, Ioan.

Covîrşitorul său har de înţelepciune, de viaţă ascetică, şi de putere în cuvînt, a făcut ca Sfîntul Ioan să fie chemat a fi Patriarh al Constantinopolului de către împăratul Arcadie. Ca Patriarh al Marii Cetăţi el a păstorit Biserica lui Dumnezeu timp de şase ani, cu o ardoare a sfinţeniei şi o înţelepciune poate fără egal în Istoria Bisericii. El a trimis misionari la celţii păgîni şi la sciţi şi a desfiinţat simonia (compararea preoţiei cu bani) în Biserică, scoţînd mulţi episcopi din scaune, care fuseseră hirotoniţi astfel. El a extins larg lucrările caritabile în Biserică şi a alcătuit rînduiala Dumnezeieştii Liturghii care îi poartă numele.

El i-a ruşinat cu putere pe eretici, a dat pe faţă nelegiuirile împărătesei Eudoxia care otrăveau viaţa publică şi moralitatea poporului, şi a dăruit Bisericii tezaur nepreţuit şi nesecat de scrieri, omilii, predici, şi tîlcuiri la Sfintele Scripturi, izvorîte din mintea şi gura lui de aur. Poporul creştinesc l-a adorat, invidioşii l-au urît de moarte, iar nelegiuita Eudoxia l-a alungat de două ori în exil.

Sfîntul Ioan Gură de Aur a petrecut în exil un total de trei ani, şi în exil a şi murit, în satul Comana din Georgia, în ziua Praznicului Înălţării Sfintei şi de Viaţă Făcătoarei Cruci, la 14 septembrie, anul 407. Mai înainte de săvîrşirea lui, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel i s-au arătat iarăşi, precum i s-a arătat şi Sfîntul Sfinţit Mucenic Vasilisc (Episcopul Comanilor, pomenit în ziua de 22 mai), în a cărui Biserică a şi primit pentru ultima oară Sfînta Împărtăşanie. Ultimele lui cuvinte rostite pe pămînt au fost acestea: Slavă lui Dumnezeu pentru toate. Rostindu-le, sufletul Sfînt al acestui Mare Sfînt al Bisericii a ieşit din trup şi s-a înălţat către Domnul. Capul Sfîntului Ioan Gură de Aur odihneşte în Biserica Adormirii Maicii Domnului de la Moscova, iar Sfîntul lui trup se află azi în Italia, la Vatican.

Primii trei priveau la păgîni cum se închină la idoli cu urlete şi topăieli, cu ocazia unui necurat festival păgînesc al lor. Şi îndîrjinduse atunci cu duhul, au păşit iară teamă înaintea acelei mulţimi şi L-au propovăduit pe Unul Dumnezeu Cel în Treime închinat şi Slăvit. Firmilian, eparhul Cezareei Palestinei unde s-au întîmplat acestea, sa aprins de ură împotriva lor din pricina aceasta şi a poruncit ca cei trei creştini să fie decapitaţi pe loc.

Manetha a fost o fecioară creştină care a mers pe urma celor trei, pe cînd erau duşi la locul de ucidere. Pentru aceasta a fost arestată şi ea, şi după torturi bestiale şi prelungite, a fost arsă de vie, dîndu-şi astfel şi ea în mîinile lui Dumnezeu Sfîntul ei suflet. Aceştia patru au luat cu toţii mucenicia la anul 308, şi s-au sălăşluit întru bucuria cea fară de sfîrşit a Dumnezeului Celui Veşnic.

El s-a născut la Galata, în Constantinopol, şi s-a numit la început Diamantis. În tinereţile lui el a dus o viaţă de desfrînări, făcîndu-se chiar şi musulman. Dar l-a cuprins după aceea cumplita remuşcare a inimii, şi lepădînd toate, Diamantis a plecat la Sfîntul Munte Athos.

El acolo s-a curăţit cu cele mai aspre nevoinţe călugăreşti timp de doisprezece ani încheiaţi, ca monah în Lavra Sfîntului Athanasie. El însă a dorit cu sete mucenicia, spre curăţirea păcatelor lui. De aceea monahul Damaschin a mers la Constantinopol şi, intrînd în moschei, îşi făcea mare Sfînta Cruce şi striga tuturor musulmanilor că mincinos este Mohamet al lor, şi că singurul Adevăratul Dumnezeu este Dumnezeul Treimic al Creştinilor, iar Iisus Hristos este Mîntuitorul, Fiul Lui.

El a fost decapitat înaintea porţii Fanarului, în a treisprezecea zi a lunii noiembrie, din anul 1681. Sfintele lui moaşte odihnesc la Halki, în Mînăstirea Sfintei Treimi.

Sfinta Biserică pre Hrisostom slăveşte,

Pre Gură de Aur, de Domnul iubit,

Pre Atletul lui Hristos, Neasemănatul,

Pre lauda Bisericii, şi frumuseţea Ei.

El minte adîncă avut-a, cu totul de aur,

De aur a fost şi-adîncă inima lui:

Din ea pe-a lui limbă de aur izvorît-au

Cuvintele vieţii, ca din trîmbiţă de cleştar.

El astfel descoperit-a credincioşilor

Ale tainelor adîncuri,

Scoţînd de-acolo nouă piatra de mult preţ.

A lui minte de Înger pătruns-a pin la ceruri,

De-acolo aducînd credincioşilor adevărul vieţii, Dumnezeiesc.

Adevărate pururi sînt cele de el descoperite,

El pre toate dăruitu-le-a Domnului Hristos.

El dat-a pe faţă chipul hîd al păcatului,

Şi arătat-a îndată chipul virtuţii cel bun.

El descoperit-a nouă scumpe şi adînci taine,

Frumuseţea toată a Raiului, spre care să ţintim.

El fost-a Evanghelist, tîlcuitor al Scripturii,

Izvorîtor de duhovnicească bucurie,

Zilot apostolic al dreptăţii lui Hristos.

El schinguit a fost precum mucenicii,

Al lui chin el primit-a ca pe-a mîntuirii peceţi.

El pînă la sfîrşit alergat-a cu sfinţenie,

Şi pentru aceasta Biserica pururea-l slăveşte

Pre Sfîntul Hrisostom.

Răsplata şi pedeapsa! Acestea amîndouă sînt în mîinile lui Dumnezeu. Dar aşa cum viaţa aceasta pămîntească o umbră doar este a celei adevărate şi veşnice din Cer, tot astfel răsplata şi pedeapsa aici pe pămînt nişte umbre doar sînt ale răsplatei şi pedepsei care vor fi în Ceruri. Cei mai odioşi prigonitori ai Sfîntului Ioan Gură de Aur au fost patriarhul Theofil al Alexandriei şi împărăteasa Eudoxia. După moartea mucenicească a Sfîntului Ioan, pedeapsa lui Dumnezeu s-a abătut, cumplită, asupra amîndurora: Patriarhul Theofil a înnebunit, pierzîndu-şi cu desăvîrşire minţile, iar Eudoxia a fost izgonită cu ruşine de la Curtea imperială de către împăratul Arcadie, soţul ei. Eudoxia în curînd, s-a umplut de o boală hidoasă, căci trupul i s-a umplut de răni rău-mirositoare, care duhneau de departe, răni ce apoi au fost năpădite de viermi. De greaua duhoare ce emana din trupul Eudoxiei, oamenii trebuiau să se ţină de nas cînd treceau pe lîngă casa ei.

Neputînd-o nicicum vindeca, medicii încercau cel puţin să inventeze miresme şi parfumuri care cel puţin să atenueze acea cumplită duhoare ce ieşea din ticăloasa fostă împărăteasă, dar în zadar. Aceasta a pierit lent şi în chinuri, putrezind mîncată de viermi. Chiar după moartea ei mînia lui Dumnezeu a urmărit-o, spre a le fi spre pildă tuturor, inclusiv generaţiilor următoare: sicriul cu necuratul ei trup s-a cutremurat, după înmormîntare, timp de treizeci şi patru de ani încheiaţi, zi şi noapte, pînă cînd împăratul Theodosie a adus Sfintele Moaşte ale lui Ioan Gură de Aur de la Comane la Constantinopol.

Pe cînd, partea Sfîntului Ioan Gură de Aur după a lui Sfîntă şi mucenicească săvîrşire care a fost? Ea a fost îmbelşugata răsplată a lui Dumnezeu! Această dumnezeiască răsplată i s-a adeverit prin vedenie înaltpreasfinţitului Adelfus, arhiereul arab care l-a primt cu dragoste pe Sfîntul Ioan - a cărui venire i s-a descoperit tot prin vedenie dumnezeiască - la Cucusus, cînd Sfîntul Ioan a fost tîrît în surghiun acolo. Aflînd de săvîrşirea din viaţă a dumnezeiescului Ioan, Adelfus s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi ca să îi descopere lui unde se află sufletul lui Ioan în ceruri. Stînd astfel la rugăciune, Dumnezeu i-a dăruit o vedenie, prin care i-a descoperit taina. Un Înger de lumină l-a luat de mînă şi a străbătut cu el cerurile, iar pe cale i-a arătat cetele ierarhilor, dascălilor şi învăţătorilor Bisericii, fiecare după treptele şi rînduielile lor. Însă Adelfus nu l-a văzut pe Marele Ioan în nici unele dintre ele.

Atunci Îngerul, după ce i-a arătat toate, s-a îndreptat cu el spre ieşirea din Rai, şi văzînd aceasta sufletul lui Adelf s-a întristat cumplit, întrebîndu-l Îngerul de ce este trist, Adelfus (Adeltius) i-a răspuns, cum să nu fie, dacă în nici una din cete nu l-a văzut şi pe dascălul lui iubit, Sfîntul Ioan Gură de Aur? Dar Îngerul atunci, cu faţă luminoasă i-a zis: O, Părinte, nici un om nu poate vedea faţa Marelui Ioan în ceruri, cîtă vreme se află încă în trup! Căci el între cetele ce le-ai văzut nu s-a putut afla, de vreme ce pururea petrece înaintea Tronului Preasfintei Treimi, cu Heruvimii şi cu Serafimii!

Să luăm aminte la minunata zidire a lumii (Facerea 1):

• La cum la început a făcut Dumnezeu cerul şi pămîntul;

• La cum la început pămîntul era netocmit şi gol;

• La cum Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor.

Zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi prorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuşi Iisus Hristos (Efeseni 2:20).

Fraţilor, temelia apostolilor şi prorocilor înseamnă chiar viaţa apostolilor şi prorocilor, împreună cu faptele cele Sfinte pe care ei le-au lucrat în timpul vieţilor lor: acestea sînt cuprinse în Sfintele Scripturi ale Vechiului şi Noului Testament. Cine face unirea şi legătura dintre prorocii Vechiului Testament şi Apostolii Noului Testament? Domnul Dumnezeu Iisus Hristos. Fără El, prorocii nu iar putea înţelege pe Apostoli, nici Apostolii nu i-ar putea înţelege pe proroci. Prin urmare, Domnul Hristos este plinirea prorocilor şi adeveritorul Apostolilor.

Astfel, El este Piatra cea din capul unghiului care îi uneşte strîns laolaltă pe proroci şi pe Apostoli, aşa cum piatra unghiulară a unei clădiri uneşte strîns laolaltă pereţii ei. În Domnul Hristos se unesc strîns cele două Testamente, în El îşi desoperă ele tainicul lor înţeles, în jurul Lui gravitează ele, El este Insuflătorul lor şi El a lor Temelie, El, Domnul Dumnezeu Iisus Hristos. Oare unde în altă parte s-ar putea întîlni şi înţelege în armonie iudeii cu păgînii, dacă nu în Domnul Iisus Hristos? Cu adevărat nicăieri, ci doar în El.

Doar în El şi prin El se pot ei uni într-un singur om, într-un singur trup nemuritor, întru Una, Sfîntă şi Sobornicească Biserică. Doar prin Domnul Hristos Iisus se pot uni întreolaltă şi sufletul cu trupul omului, într-o prietenie mai înaltă şi mai Sfîntă. Căci trupul omului a fost vrăjmaş sufletului lui în toate veacurile de pînă la întruparea Domnului Hristos, iar acea vrăjmăşie omora sufletul. El însă cu întruparea Lui le-a împăcat şi le-a sfinţit pe amîndouă.

El S-a făcut Piatra Cea din Capul Unghiului a oricărei zidiri nemuritoare şi plăcute lui Dumnezeu, fie ea acea zidire persoana umană, sau familia, sau naţiunea, sau întreaga omenire, de acum, din trecut sau din viitor; El S-a făcut Piatra Unghiulară a Legămîntului Vechi şi a Celui Nou. El este Piatra Unghiulară de Căpetenie a oricărei trainice zidiri, tot aşa precum El este Capul Trupului, Sfîntă lui Dumnezeu Biserică.

O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, Cela Ce eşti Piatra Unghiulară a mîntuirii noastre, miluieşte-ne şi ne mîntuieşte pre noi,

Căci noi pre Tine Te slăvim şi Ţie îţi mulţumim în veci, Amin.