Sfîntul Mina a fost de neam egiptean, iar cu îndeletnicirea, ofiţer imperial. Fiind creştin adevărat cu credinţa, el nu a suferit necuratele jertfe idoleşti la care aveau obligaţia membrii armatelor romane, şi de aceea a ieşit cu desăvîrşire din rîndurile lor, părăsind nu doar armata, ci şi casa, cetatea, poporul şi toate cele ale preadeşartei lumi; şi a mers şi s-a sălăşluit în pustia unui munte, curăţindu-şi trupul şi sufletul cu asprimea grelei vieţuiri şi a liniştii muntelui. Căci mai vîrtos a voit să petreacă printre fiarele pustiei, decît printre necuraţii păgîni. Într-una din zile Sfîntul Mina a cunoscut cu duhul că în cetatea Cotyaeus se petrece un necurat festival păgînesc, plin de mugetele animalelor de sacrificiu.

El atunci, îndîrjindu-se cu duhul ca un zilot, a intrat în acea cetate şi a strigat tare înaintea tuturor credinţa lui în Hristos, Unul şi Adevăratul Dumnezeu Cel Viu. El strigat tare, dînd pe faţă minciuna idolatriei şi bezna fără de fund în care zac păgînii. Pyrrhus, eparhul acelei cetăţi, l-a întrebat pe Sfîntul Mina cine este şi de unde vine. Sfîntul a zis: Egiptul este patria mea, şi Mina îmi este numele.

Eu am fost ofiţer în armata romană, dar m-am scîrbit de idolatria ei şi mi-am lepădat rangul cu silă. Iar acum stau în faţa voastră, a tuturor, şi proclam în urechile voasre Numele Cel Sfînt al Domnului meu Hristos Cel Veşnic Viu! Şi mă rog Lui fierbinte să mă pomenească şi pre mine, nevrednicul, cînd va veni întru Împărăţia Sa! Văzînd şi auzind acestea, Pyrrhus l-a supus pe Marele Mina la cele mai bestiale torturi.

El a fost biciuit cu scorpiane, sfîşiat cu unghii de fier, ars cu făclii şi schingiuit în multe alte feluri, iar la urmă a fost decapitat cu sabia. Ei au aruncat rămăşiţele trupului lui în foc, astfel încît creştinii să nu aibă mîngîierea Sfintelor lui moaşte. Creştinii însă tot au căutat şi au aflat în cenuşa focului, părticele din trupul Sfint al mucenicului, pe care le-au scos de acolo ca pe nişte nestemate de mult preţ. Ei au îngropat cu evlavie şi cu cinste acele rămăşiţe, care mai după aceea au fost mutate la Alexandria şi îngropate acolo, deasupra lor ridicîndu-se şi o slăvită Biserică în cinstea Sfîntului Mare Mucenic Mina. Sfîntul Mina a fost martirziat cam pe la anul 304.

El acum petrece în ceruri, bucurîndu-se întru Împărăţia nepieritoare a Domnului Hristos. Oricine îl cinsteşte cu evlavie pe Marele Mucenic Mina, şi cheamă cu credinţă Sfint numele lui, primeşte grabnic ajutor. Sfîntul adesea s-a arătat înaintea credincioşilor spre a îi ajuta grabnic, sau a necredincioşilor spre a îi pedepsi exemplar, ca un războinic slăvit, călare pe cal.

El a fost fiul regelui Milutin şi tatăl țarului Duşan. La porunca tatălui lui înaintea căruia fusese clevetit pe nedrept, el a fost orbit, iar la porunca nestatornicului său fiu, Duşan, el a fost sugrumat, pe cînd era deja vîrstnic.

Cînd l-au orbit, s-a arătat înaintea lui Sfîntul Nicolae, în Biserica de la Ovce Pliie (Cîmpul Oilor), şi arătînd către ochii lui, i-a zis: Ştefane, nu te teme, iată ochii tăi se află în palma mea. La vremea cuvenită, îi vei căpăta înapoi. Ştefan a petrecut timp de cinci ani ca prizonier la Constantinopol, în Sfînta Mînăstire Pantocrator. Fiind bărbat plin de înţelepciune, el s-a înarmat cu rugăciunea, cu răbdarea, cu cele mai aspre nevoinţe călugăreşti, cu blîndeţea şi cu evlavia.

Astfel, el i-a întrecut în bunătăţi nu doar pe monahii de la Pantocrator, ci şi pe toţi monahii constantinopolitani. Încheindu-se cei cinci ani, Sfîntul Mare Ierarh Nicolae Făcătorul de Minuni iar s-a arătat înaintea multpătimitorului Ştefan şi i-a zis: Am venit să împlinesc făgăduinţa ce ţi-am făcut. Sfîntul Nicolae a însemnat atunci cu semnul Sfintei Cruci faţa lui Ştefan, iar Ştefan şi-a recăpătat vederea, desăvîrşit. Spre mulţumita şi slava lui Dumnezeu, el a ctitorit Biserica de la Deceani, una dintre cele mai frumoase Biserici ale creştinătăţii şi evlaviei sîrbe, zidite în vechiul şi somptuosul stil bizantin.

Sfîntul rege Ştefan, împreună cu Sfîntul Sava al Sîrbilor şi cu Sfîntul Principe Lazăr, constituie cea mai slăvită treime a sfinţeniei, nobleţii şi jertfei de sine, şi un dar nepreţuit adus de Dumnezeu poporului sîrb. Sfîntul Ştefan a trăit ca un mucenic toată viaţa lui, şi mucenic s-a înălţat la ceruri la anul 1336, primind de Atotputernicul Dumnezeu pe Care cu credinţă L-a slujit cununa nepieritoare a veşnicei slave.

Victor a fost soldat, născut roman. El a fost troturat bestial pentru credinţa lui în Hristos sub domnia împăratului Antonin. Văzînd tăria cu care suportă schingiuirile, o femeie tînără, Ştefanida, a intrat înaintea judecătorului şi a strigat că este creştină şi ea.

Victor a fost decapitat, iar pe Ştefanida au sfîşiat-o în două, legînd-o cu mîinile de vîrfurile a doi arbori de smochin.

El a fost din eparhia Saragossei, din Spania. El a fost torturat bestial pentru credinţa lui în Hristos şi mărturisirea ei cu tărie; apoi a fost ars pe un grătar de fier.

El şi-a dat Sfîntul lui suflet în mîinile lui Dumnezeu la anul 304. Sfintele lui moaşte odihnesc la Roma, în Biserica ce poartă numele său.

Acest Sfînt este vestitul Egumen al Mînăstirii Studion, din Constantinopol. El a luat mucenicie toată viaţa lui pentru apărarea Sfintelor icoane.

El a fost preaînţelept chivernisitor şi rînduitor al vieţii călugăreşti, mare nevoitor şi Dascăl al Ortodoxiei, insuflat de Duhul. El şi-a săvîrşit alergarea în cetatea Constantinopolului la anul 804, în vîrstă fiind de şaizeci şi opt de ani.

Acesta a fost fiul Regelui Dragutin. El şi-a păstrat curăţia vieţii şi castitatea, bărbat căsătorit fiind. De la mormîntul lui a izvorît mir binemiresmat.

Torturat şi prigonit, Sfîntul rege Ştefan de la Deceani

Torturi şi prigoană a îndurat fără ură, ca un Creştin.

Pe cînd se părea că este călcat de toţi,

Atunci el a fost biruitor, puternic şi nerănit.

Răbdarea lui sfîntă a tatălui greşeală o a vădit,

Şi-adînca-i înţelepciune pe Cantacuzen l-a biruit.

El cu tăcerea biruit-a pe reaua Simonida,

Şi cu credinţa în Domnul pe regele Şişman.

El mult mai puternic a fost decît puternicul lui fiu,

Căci drepţii totdeauna mai tari sînt decît răii.

Puterea cea lumească sfîrşeşte în noroi,

Pe cînd cereasca sfîrşit nu cunoaşte nicicînd.

Regele de la Deceani, iubitul şi blîndul Ştefan,

Putere a primit de la a lui Dumnezeu putere:

Pe el însuşi Domnul Hristos l-a împuternicit,

Care i-a dat viaţa, tronul şi suverana domnie.

Ştefan cunoscut-a acest adevăr,

Pe care cu glas tare l-a mărturisit.

De aceea la urmă el pe toţi duşmanii i-a biruit,

Noi lui ne rugăm să mijlocească pentru noi!

O Sfinte Părinte al Sîrbilor Ştefane,

Rege preaminunat,

Roagă-te lui Hristos Dumnezeu

Ca să miluiască şi să mîntuiască sufletele noastre

Dacă au stat vreodată regi Sfinţi pe tronuri pămînteşti, atunci cu siguranţă la loc de frunte între ei a fost regele Ştefan de la Deceani. Grecii, care de altfel îi socoteau pe slavi barbari, s-au minunat de frumuseţea sufletească a Sfîntului Ştefan, ca de una din minunile lumii. Trimiţîndu-l împăratul Cantacuzen pe Egumenul Mînăstirii Pantocrator cu o misiune la regele Milutin, acesta din urmă a întrebat cu ardoare despre fiul lui, Ştefan. Egumenul a răspuns: O, Rege, tu voieşti să ştii cum se află al doilea Iov!

De un lucru te încredinţez: sărăcia lui mult mai slăvită este decît măreţia ta regală! Împăratul bizantin Cantacuzen s-a purtat foarte crud şi neomenos cu regele Ştefan, cel lipsit de lumina ochilor; acesta era consemnat într-un spaţiu restrîns al curţii imperiale, şi nu avea voie să primească pe nimeni. Mai apoi el a fost închis la Mînăstirea Pantocrator, sperînd că monahii îl vor sili la un regim atît de strict, încît regele Ştefan va slăbi şi va pieri curînd. Dar Dumnezeu l-a ţinut în viaţă pe Fericitul Ştefan, care a luat asupra sa rînduiala de post şi rugăciune a asprei vieţuiri monahale cu aceeaşi rîvnă şi putere ca cei mai buni monahi.

Aceştia au făcut cunoscută sfinţenia vieţuirii şi înţelepciunii lui în tot Constantinopolul, astfel încît şi Cantacuzen a început să îl respecte, şi chiar să meargă şi să se sfătuiască cu el. Bunăoară, Sfîntul Ştefan a avut o mare contribuţie la învingerea ereziei lui Barlaam, fiara calabreză, cu care s-a războit neînduplecat toată viaţa lui Marele Sfînt Grigorie Palamas, repurtînd desăvîrşită biruinţă. Acest Barlaam pe atunci rezida la Constantinopol, şi prin intrigi josnice obţinuse ca mulţi clerici înalţi şi demnitari de la curtea imperială să împărtăşească modul lui eretic de gîndire.

Aflîndu-se în multă nedumerire din această pricină, împăratul Canacuzen l-a chemat de faţă pe Regele Ştefan şi l-a întrebat ce să facă. Înţeleptul Rege a răspuns cu cuvintele Psalmistului: Oare, nu pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, am urît? (Psalmul 138:21). Apoi a zis: Răii trebuie scoşi afară din societatea oamenilor. Luînd aminte la sfatul lui Ştefan, Cantacuzen l-a izgonit cu necinste afară din Constantinopol pe ereticul Barlaam.

Să luăm aminte la minunatul har vindecător al Sfîntului Apostol Pavel (Fapte 28):

• La cum Sfintul Pavel s-a rugat şi şi-a pus mîinile peste tatăl guvernatorului Publius, şi l-a vindecat de boala dizenteriei;

• La cum el a vindecat astfel şi pe mulţi alţi oameni din locul acela (insula Malta).

...ca, întru Sine, pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou şi să întemeieze pacea (Efeseni 2:15).

Venind şi întrupîndu-Se pe pămînt, Domnul Hristos, Iubitorul de Oameni, a venit şi S-a întrupat pentru toţi, nu doar pentru unii. Iudeii aşteptau un mesia; şi a venit El, Adevăratul Mesia. Păgînii aşteptau un mîntuitor; şi a venit El, Adevăratul Mîntuitor. El a venit cu dragoste neîmpărţită şi pentru iudei, şi pentru păgîni. Iudeii erau singurul popor de pe faţa pămîntului care credeau întru Un Singur Dumnezeu Nevăzut şi Viu, pe cînd toate celelalte popoare ale pămîntului erau închinătoare la idoli.

Iudeii însă, complăcîndu-se în păcatele lor, nu mai aveau clară vederea ochilor sufletului, şi de aceea nu au voit să îl recunoască pe Mesia atunci cînd L-au văzut. Iată că astfel ei s-au asemănat păgînilor, făcîndu-se asemenea lor în ignoranţă, şi asemenea lor în blestemul păcatului vechiului Adam cu care Adam a îngreuiat şi a aruncat în beznă tot pămîntul. Adamul cel vechi nu putea fi revendicat doar de iudei, nici doar de păgîni, căci şi unii şi alţii, toţi din Adam pogorau. Tot aşa Domnul Hristos Iisus, Noul Adam, nu putea să fie revendicat doar de unii sau doar de alţii, căci El a venit să îi mîntuiască pe toţi.

Domnul Hristos nu avea cum să ţină partea oficialilor iudei cu legalismul lor găunos şi ipocrit, şi cu atît mai puţin partea elenismului idolatru, axat pe desfrîu şi vrăjitorie. Ci Domnul Hristos prin venirea Lui a voit şi a desăvîrşit mîntuirea tuturor, desfiinţînd ambele rele. El a luat amîndouă aceste feluri de bolnavi şi a refăcut întru ei o singură nouă omenitate. Iar ea se numeşte Biserica Cea Vie a lui Dumnezeu. Astfel a desfiinţat Domnul odată pentru totdeauna şi iudaismul şi elenismul, creînd în locul lor Una Sfîntă Biserica Sa.

O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, Cela Ce eşti însuţi înţelepciunea şi Bunătatea, toate cîte ai făcut sînt bune şi înţelepte toate, mai presus de minte şi de cuvînt!

A Ta este toată slava şi mulţumita în veci, Amin!