Aceşti bărbaţi minunaţi au fost omorîţi pentru în Hristos în vremea răului Diocleţian. Ei au fost bătuţi cu sălbăticie, apoi arşi pe grătare de fier, apoi legaţi de cozile cailor şi tîrîţi peste cărări de spini şi bolovani. Astfel fiind sfîrtecaţi, ei şi-au dat sufletele lor Sfinte în mîna lui Dumnezeu. Sfintele lor moaşte se află la Pentapolis.

Acesta se numără printre cei mai mari nevoitori ai pustiei Egiptului. Kolobos însemnează pitic, iar Avvei Ioan i s-a zis aşa deoarece era foarte mic de statură.

El a venit la Sketis împreună cu fratele lui de sînge, Daniel şi, cu rîvnă mare, s-a închinat pe sine unor astfel de mari nevoinţe, încît fratele lui Daniel a trebuit să îl îndemne la mai dreaptă socoteală. Avva Ioan Kolov a fost ucenicul Sfintului Pamvo, iar mai pe urmă a fost dascăl marelui Arsenie cel Mare. Împreună ucenic cu el la Sfîntul Avvă Pamvo a fost şi Sfîntul Paisie cel Mare.

Pe cînd Avva Ioan Kolov şi Avva Paisie cel Mare şedeau odată la sfat, întrebîndu-se cum să-şi îmbunătăţească nevoinţele, a venit înaintea lor un Înger al Domnului care i-a poruncit Avvei Ioan să rămînă pe loc şi să le fie dascăl fraţilor şi celor care vor mai veni, iar Avvei Paisie i-a poruncit să iasă la pustie şi să vieţuiască ca sihastru. Acest Avvă Ioan Kolov este acela căruia Sfîntul lui dascăl, Avva Pamvo, i-a poruncit să ude un băţ uscat înfipt în grădină, spre a îi cerca ascultarea.

El i-a poruncit să îl ude pînă cînd băţul va înverzi. Şi cu adevărat a udat Avva Kolov acel băţ cu rîvnă şi cu dragoste, timp de trei ani încheiaţi, pînă cînd, cu puterea lui Dumnezeu, băţul a înverzit, a înmugurit şi a scos roadă. Avva Pamvo atunci a cules poamele acelea, le-a adus în biserică şi le-a împărţit spre gustare fraţilor, zicînd: Apropiaţi-vă şi gustaţi din roadă ascultării!

Avva Ioan Kolov a avut mulţime de ucenici. Unele dintre Sfintele lui cuvinte de zidire sufletească ni s-au păstrat şi nouă. El s-a săvîrşit către Domnul cu pace şi s-a sălăşluit în Împărăţia Cerurilor, întru veşnica bucurie a Domnului său şi Domnului nostru, Iisus Hristos.

Această Sfîntă a fost din Perga Pamfiliei. Dar nemaiputînd îndura căsătoria ei cu Dometian, un aristocrat constantinopolitan, ea a părăsit în taină palatul îmbrăcată în haine bărbăteşti, şi luîndu-şi numele de Vavila, a intrat în Mînăstirea Sfîntului Vassian din Constantinopol. Dar cum bărbatul ei era pururi pe urmele ei, ea era nevoită să fugă şi să se ascundă mereu. Astfel ea s-a aflat pe rînd la Emesa, în Muntele Sinai, la Ierusalim, la Beirut, iar la urmă a ajuns iar la Constantinopol.

Matrona s-a îmbrăcat întru îngerescul chip la vîrsta de douăzeci şi cinci de ani, şi a petrecut întru călugăreştile nevoinţe timp de şaptezeci şi cinci de ani. Ea deci a trăit o sută de ani pe pămînt, săvîrştindu-se către Domnul cu pace la anul 492, ca stareţă a unei mînăstiri din Constantinopol. Ea acum se veseleşte în ceruri, întru bucuria Domnului ei.

Acest Sfînt Simeon a fost un constantinopolitan plin de mari şi dumnezeieşti daruri. El a fost un mare aristocrat, desăvîrşit întru toate ştiinţele şi toată filosofia, atît aceea din afară cît şi cea dinlăuntru.

El a fost ridicat pînă la marea demnitate imperială de cancelar (logofăt), devenind cel mai proeminent dintre demnitarii curţii imperiale. Dar la cele mai înalte niveluri ale puterii şi slavei fiind, viaţa lui şi-o petrecea în cea mai mare austeritate şi curăţie creştină.

El s-a distins prin acţiuni de strategie militară şi prin excepţionale calităţi diplomatice. Pentru aceste preţioase calităţi ale lui împăratul Leon cel înţelept l-a respectat enorm, încredinţîndu-i dificila misiune diplomatică din Creta, prin care trebuia să încheie pacea cu arabii, care ocupaseră insula. Încheindu-şi strălucit misiunea, el s-a întors la Constantinopol, iar la scurt timp după întoarcerea lui s-a retras complet de la curtea imperială şi din lume. El a scris multe vieţi ale Sfinţilor, culegînd şi alcătuind el însuşi una sută şi douăzeci şi două de biografii, şi îndreptînd alte cinci sute treizeci şi nouă. El s-a săvîrşit către Domnul la anul 960, iar din Sfintele lui moaşte a curs un mir binemiresmat şi vindecător.

Aceasta s-a născut în Insula Lesbos şi s-a tuns în monahism la vîrsta de şaptesprezece ani. Dar sălbaticii saracini au atacat insula şi au luat în robie pe toţi cei pe care i-au putut captura, inclusiv pe Teoctista şi pe sora ei de sînge. Ducînd saracinii pe aceşti oameni robiţi la piaţa de sclavi din insula Paros, Teoctista a reuşit să scape din mulţime şi să se ascundă într-o Biserică părăsită din mijlocul insulei.

Ea s-a nevoit acolo întru cele mai aspre nevoinţe călugăreşti timp de treizeci şi cinci de ani. Ea s-a săvîrşit către Domnul la anul 881.

Sfîntul Simeon Metafrast s-a numit,

Căci el al lui înalt har şi a lui înaltă ştiinţă

Sfintei Biserici şi lui Hristos Dumnezeu le-a închinat.

El pre Sfinţi iubit-a, ai Domnului prieteni,

Şi minunat însemnat-a Sfinte vieţile şi nevoinţele lor:

Nevoinţe ale trupului, duhului, cuvîntulii şi faptei.

El cu adevărat fost-a. Prietenul Prietenilor lui Dumnezeu,

Pe care El îi iubeşte mai mult

Decît pe toţi oamenii din lume.

El i-a iubit pe aceia pe care Dumnezeu i-a iubit,

El prin ei adîncitu-şi-a dragostea de Hristos.

El scris-a Vieţile cu artă, precum artistul ţese

Scoarţă scumpă de aur,

El scris-a Vieţile pentru zidirea şi întărirea sufletelor

Tuturor creştinilor de pe pămînt.

Căci nimic nu întăreşte mai mult omul

Decît modelul viu al vieţii unui Sfînt.

Minunat este Domnul întru Sfinţii Săi,

Minunat este Domnul Carele a făcut cerul şi pămîntul!

După ce vreme îndelungată s-a aflat departe de Sfîntul Paisie cel Mare, prietenul lui, Avva Ioan Kolov s-a dus la pustie, ca să îl cerceteze. Fiecare l-a întrebat pe celălalt despre sporirea lui duhovnicească, din timpul în care nu se mai văzuseră. Avva Paisie a zis: Pe mine soarele nu m-a văzut hrană gustînd. Iar Avva Ioan Kolov a zis: Iar pe mine soarele nu m-a văzut nicicînd mînios.

Povăţuindu-i pe fraţii de la Sketis, Avva Ioan a zis următoarea pildă de adevărată pocăinţă sufletească: Într-o cetate a trăit odată o femeie neasemuit de frumoasă, dar care era desfrînată, avînd mulţi iubiţi. Un principe i-a trimis cuvînt că o va lua de soţie dacă îi făgăduieşte că se va lepăda de desfrînările ei şi îi va fi numai lui soţie cinstită şi credincioasă pururi. Ea a făgăduit, iar principele a luat-o la curtea lui, luînd-o şi de soţie. Foştii ei iubiţi însă căutau prin toate mijloacele să o atragă înapoi în mocirla păcatelor, şi să-şi ridice pretenţiile lor scîrnave asupra ei.

Ei însă nu au avut curajul să îl înfrunte pe prinţ, de aceea au mers şi au fluierat pe la ferestrele dosnice ale palatului. Femeia a auzit acele fluierături şi şi-a astupat urechile cu silă şi cu mînie. Ca să nu mai audă, ea s-a dus în cămara cea mai dinlăuntru a palatului şi s-a închis acolo, încuind uşa după ea. Astfel s-a izbăvit femeia de şuierăturile desfrînaţilor.

Apoi Avva Ioan Kolov a tîlcuit ucenicilor lui pilda aceasta: Femeia desfrînată este sufletul omenesc; foştii ei iubiţi sînt toate necuratele patimi ale sufletului şi trupului; iar Principele este Hristos; cămara cea mai dinlăuntru a palatului este locuinţa cerurilor; iar cei care fluieră pe la ferestrele din dos sînt puterile diavoleşti. Dacă sufletul se întoarce statornic de la patimi şi scapă la Hristos, atunci patimile şi dracii se înspăimîntă şi fug de la el.

Să luăm aminte la venirea unui Înger al Domnului la Sfîntul Apostol Pavel, într-o noapte cu furtună, pe cînd Pavel plutea în corabie (Fapte 27):

• La cum Îngerul Domnului s-a înfăţişat în acea furtună cumplită înaintea lui Pavel şi i-a zis să nu se teamă, căci va scăpa cu viaţă, şi vor scăpa şi toţi cei împreună cu dînsul;

• La cum Pavel a dat de ştire celor din corabie, spre mîntuirea de spaimă a sufletelor lor.

Prin har sînteţi mîntuiţi! (Efeseni 2:5,8)

Oare cine este acela care va înţelege şi va recunoaşte că doar prin har ne putem mîntui, numai şi numai prin Harul lui Dumnezeu, şi nicidecum prin singure eforturile şi munca noastră? Cine este cel care va putea înţelege şi recunoaşte acest adevăr?

Doar acela care a înţeles şi a văzut hăul fără fund al morţii şi degradării, fizice şi sufleteşti, care îl înghite pe om prin păcat; el este de asemenea acela care a înţeles şi a văzut şi înălţimile onoarei şi gloriei Împărăţiei Cereşti la care îl ridică pe om Hristos Dumnezeu: ele sînt înălţimile tărîmului nemuririi, ele sînt Casa Dumnezeului Celui Viu! Doar acel om va înţelege şi va recunoaşte că noi, fiinţa umană, doar prin har sîntem mîntuiţi! Omul este ca un copil care călătoreşte în bezna nopţii, şi nu vede pe unde calcă, dar merge, merge mereu. El cade din groapă în groapă, iese şi merge mai departe. La un moment dat însă el cade într-o groapă foarte adîncă, din care nu mai poate ieşi singur.

El îşi vede acum cu groază sfîrşitul aproape, deznădăjduieşte de viaţa lui. Dar iată pe cineva care se apleacă deasupra gropii, cineva care îi aruncă o funie groasă şi îi porunceşte să se apuce strîns de ea! Acesta este Fiul Împăratului, care ia copilul, îl duce într-o cameră uscată şi luminoasă, îl îmbăiază, îl îmbracă în strai cald, curat şi somptuos şi îl aduce la curtea lui, punîndu-l să şadă lîngă el. Oare prin propriile lui eforturi s-a mîntuit acest copil?

Evident, nu. El nu a făcut decît să asculte porunca şi să se apuce strîns de acea funie mîntuitoare. Cine a mîntuit atunci copilul, din moment ce limpede este că el pe sine nu s-a putut mîntui? Pe el l-a mîntuit marea milostivire a Fiului Împăratului. În relaţia dintre Dumnezeu şi oameni, această milostivire se numeşte har. Prin har sînteţi mîntuiţi. Sfîntul Apostol Pavel repetă aceste cuvinte la distanţă de puţine versete în Epistola lui către Efeseni, tocmai ca să le imprime mai bine în inima şi cugetul credincioşilor. Fraţilor, să înţelegem şi să recunoaştem şi noi că prin har sîntem mîntuiţi, prin harul Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos. Noi ne-am aflat în gheara morţii, dar am fost smulşi şi scăpaţi de acolo, şi am primit viaţa la Curţile lui Dumnezeu.

O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, Cela ce eşti Domnul, Dumnezeul şi Mîntuitorul nostru, noi prin Harul Tău sîntem mîntuiţi!

Pentru aceasta, noi Ţie ne închinăm, şi pre Tine Te mărim în veci, Amin!