Zăcînd Fericitul Patriarh Alexandru pe patul cel de moarte, turma lui cea strînsă lîngă dînsul, îngreunată de durere, l-a întrebat pe cine voieşte să lase păstor în urma lui, spre păstorirea turmei celei rămase orfane a lui Hristos?

Atunci de Dumnezeu purtătorul Ierarh a răspuns: De veţi voi bărbat dumnezeiesc şi înţelpt, puternic să vă înveţe pe voi adevărul şi luminînd cu virtuţile ca sfeşnicul scos de sub obroc, să îl alegeţi pe Pavel; iar dacă veţi voi un bărbat potrivit după socotelile cele din afară, atunci acesta este Macedonie. Poporul l-a ales pe Pavel. Din nefericire însă Pavel nu a fost acceptat de urîtorii de Dumnezeu ereticii arieni, şi nu a fost acceptat nici de Constanţiu, care se afla atunci la Antiohia. Pavel a fost în scurt timp scos din scaun, şi a fost nevoit să se refugieze la Roma, împreună cu Sfîntul Athanasie cel Mare.

La Roma Papa Iulian şi împăratul Constans i-a primit pe aceşti Sfinţi cu căldură şi au fost de un gînd şi o inimă cu ei întru ţinerea sus a Curăţiei Ortodoxiei. Împăratul Constans şi Papa Iulian l-au susţinut pe Sfîntul Pavel şi au determinat repunerea lui în scaunul patriarhal de la Constantinopol. Dar după moartea lui Constans necuraţii arieni şi-au scos iar capetele şi au uneltit surghiunirea Sfîntului Pavel la Cucusus, în Armenia. Acolo, pe cînd Sfîntul Pavel se afla odată la slujirea Sfintei Liturghii, necuraţii şi băutorii de sînge nevinovat, arienii, au năvălit precum cîinii în Biserică şi l-au sugrumat pe Sfîntul Patriarh cu omoforul său.

Anul a fost 351. La anul 381, în timpul domniei împăratului Theodosie, moaştele Sfîntului Pavel Mărturisitorul au fost mutate la Constantinopol, iar la anul 1236 ele au fost aduse la Veneţia, unde se află şi în ziua de astăzi. Credincioşii şi iubiţii lui clerici, preotul Marcian şi notarul (secretarul) Martirie (pomeniţi la 25 octombrie) au fost omorîţi şi ei la scurt timp după Părintele şi Patriarhul lor.

Acesta s-a născut şi a crescut în credinţa creştină, în Marele Novgorod. După moartea părinţilor lui el s-a tuns monah şi s-a închinat pe sine celor mai aspre nevoinţe călugăreşti. El a întemeiat o mînăstire pe malul rîului Volkhov, la un loc unde văzuse lumină cerească.

Sfântul Varlaam a fost făcător de minuni şi în timpul vieţii lui, şi după fericita lui adormire. El cunoştea tainele inimilor oamenilor, scotea afară duhurile necurate, şi vindeca boala din popor. După adormirea lui cneazul Vasili Vasilievici s-a îmbolnăvit de moarte şi a cerut să fie dus la mormîntul Sfîntului. El a mai cerut ca, în situaţia în care va muri pe drum, să fie dus şi aşa la mormîntul Sfîntului. Moartea cneazului pe drum s-a şi întîmplat, dar ajungînd la mînăstire şi intrînd cortegiul cu trupul mortului în Biserică, el a înviat, a mers pe picioarele lui şi s-a închinat la mormîntul Sfîntului Varlaam, Făcătorul de Minuni.

La anul 1471 țarul Ivan cel Groaznic a poruncit să se sape şi să se scoată afară din mormînt racla Sfîntului. Dar făcîndu-se aşa, o limbă de foc cumplită a ţîşnit din mormînt, care a înconjurat toţi pereţii Bisericii. Ţarul s-a înspăimîntat atît de tare, încît a luat-o la fugă din Biserică, uitînd şi de sceptrul lui de ţar. El nici nu a mai îndrăznit măcar să se întoarcă şi să îl ia înapoi, de aceea toiagul ţarului se află şi azi lîngă mormîntul Sfîntului, în amintirea minunii, care s-a petrecut în Sfînta zi de vineri de după Duminica Tuturor Sfinţilor.

Aceasta s-a întîmplat la Constantinopol în anul 472, în vremea cînd împărat era Leon cel Mare, iar pe scaunul Constantinopolului se afla Patriarhul Ghenadie. (Vezi Cugetarea dintru această zi.)

Domnul nostru este Milostivirea şi însăşi Bunătatea,

Dar pentru ale noastre păcate El îngăduie să suferim:

Potop, boală, secetă şi cutremur,

Spaimă şi durere în suflet şi în trup.

Căci cel ce pre Tatăl nu-L vede cînd El oferă daruri,

Î-L va vedea aievea ca Drept Judecător.

Înfricoşatul Judecător robi nenumăraţi are,

El pe toţi îi pune să-l mîntuie pe om

Aceştia sînt ghimpi ai pămîntului, şerpi şi fiare,

Cutremure, secetă, sau potop din cer;

Vînturi rele de boală, arşiţe şi-ntuneric,

Cînd soarele şi luna nu-şi mai dau lumina lor,

Nici pămîntul ale sale roade.

Pe cît de multe sînt darurile drepţilor,

Tot atît de multe sînt şi-ale păcătoşilor certări.

Păşunile lui Adam se stropesc cu rouă,

Pe cînd noile Sodome se taie cu spadă de foc.

Dar mai presus de toate în a Sa zidire

Domnul Dumnezeu îl iubeşte pe om.

De aceea El mult îi şi iartă; de aceea îl şi rabdă.

Dar înfricoşat lucru este să calci răbdarea Lui!

Certarea cumplită va face atunci slujba iubirii.

Dumnezeu a scos apă din stîncă spre mîngîierea oamenilor, dar El a pogorît şi foc din cer, spre a lor pedeapsă. Soarta cetăţilor Sodomei şi Gomorei este binecunoscută oamenilor, lor aplicîndu-li-se pedeapsa exemplară a lui Dumnezeu pentru păcatele sinistre şi nepocăite ale locuitorilor lor. Că puternic este Dumnezeu să aplice cînd voieşte aceste pedepse exemplare s-a văzut şi după Sodoma şi Gomora, chiar în era Harului, la anul 472. Patriarh al Constantinopolului atunci a fost Patriahul Ghenadie, iar la cîrma Imperiului Roman de Răsărit, împăratul Leon cel Mare. La amiaza zilei de 6 noiembrie cerul s-a acoperit de nori groşi şi negri, care au obstrucţionat total lumina soarelui, cufundînd pămîntul în beznă.

Aceşti nori s-au prefăcut apoi într-un roşu de foc, apoi iar s-au făcut negri, ei durînd şi schimbîndu-se astfel timp de patruzeci de zile încheiate de groază şi chin prelungit. Poporul înspăimîntat s-a aruncat cu faţa la pămînt, la rugăciune. Ei s-au pocăit cu amar, în frunte cu patriarhul şi cu împăratul, care au mers în procesiune cu icoane, intrînd şi închinîndu-se în fiecare Biserică, cu lacrimi de spaimă, cu plîngere şi cu pocăinţă. În ziua a patruzecea din cer a plouat peste Constantinopol ca o cenuşă neagră şi fierbinte, de la căderea serii şi pînă la miezul nopţii, cînd s-a oprit.

A doua zi soarele a răsărit strălucitor pe un cer senin, dar pămîntul era acoperit de acest strat negru şi gros de cenuşă, cu adîncimea de un cot. Cu mare chin, oamenii au curăţit casele şi străzile de aceast strat nemaipomenit de gros de cenuşă, dar culturile cîmpului au fost complet distruse, peste tot. Toţi cei care au avut ochi să vadă au înţeles că acesta a fost biciul lui Dumnezeu, şi încă un bici blînd, căci cu adevărat tot poporul Constantinopolului a alergat la Dumnezeu şi şi-a plîns păcatele cu sinceritate, începînd cu ierarhul şi cu împăratul.

De nu s-ar fi pocăit ei astfel pentru păcatele acumulate de-a lungul vieţii şi al generaţiilor, cine ştie dacă nu s-ar fi întîmplat şi cu Constantinopolul în acele zile ceea ce se întîmplase odinoară cu Sodoma şi Gomora! Dar pocăinţa adîncă şi la timp a poporului, dusă la Tronul Dumnezeiesc de rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, precum şi rugăciunile nenumăraţilor Sfinţi şi mucenici constantinopolitani, au micşorat nemăsurat dreapta urgie a lui Dumnezeu.

Să luăm aminte la minunata putere vindecătoare ce ieşea din persoana Sfîntului Apostol Pavel (Fapte 19):

• La cum poporul lua năframele şi şorţurile lui spre a le aşeza peste cei bolnavi ai lor, iar aceia se vindecau;

• La cum toţi acei bolnavi se vindecau, inclusiv demonizaţii;

• La cum s-au adeverit astfel cuvintele Mîntuitorului, Care a zis că cel care crede în El minuni şi mai mari decît El va face.

Şi mai presus de toate L-a dat pe El Cap Bisericii, Care este trupul Lui (Efeseni 1:22-23).

Omenirii celei lipsite de cap i se dă cap pe Iisus Hristos Cel înviat din morţi. Trupul cel despărţit de capul său este din nou unit cu el, părticică cu părticică, os cu os şi nerv şi cu nerv. Nu toţi oamenii formează însă Trupul Domnului, ci numai aceia care cred în El. Toţi oamenii sînt chemaţi, dar puţini sînt aceia care răspund chemării şi sînt primiţi sub cîrmuirea mîntuitoare a Acestui Cap. Cei care răspund chemării formează Trupul care este şi se numeşte Biserica, al cărei Cap este însuşi Domnul Hristos.

Şi, aşa cum Capul Bisericii, Hristos Domnul şi Omul înviat este acum preaslăvit în sînul Sfintei Treimi, mai presus de toţi şi toate cele de pe pămînt şi din ceruri, tot aşa şi al Său Trup, adică Biserica credincioşilor, se va înălţa şi va fi preaslăvită împreună cu al său Cap, mai presus de toţi şi toate cele de pe pămînt şi din ceruri. Întreaga Biserică, împreună cu al ei Cap, va şedea de-a dreapta Preasfintei Treimi, căci acolo unde se află capul, acolo trebuie să se afle neapărat şi trupul.

Păcătoşii cei răscumpăraţi şi pocăiţi, care mai înainte fuseseră duşmani ai lui Dumnezeu, ei care odinioară fuseseră ca nişte fii preadesfrînaţi şi ca nişte trupuri moarte cu capetele tăiate, dar care acum au primit înfierea dumnezeiască prin Hristos şi pentru Hristos, fiind îmbrăcaţi în straiul de lumină al nunţii celei veşnice, splendorii şi vieţii, aceştia toţi deci se vor înălţa şi se vor preaslăvi la înălţimile măreţiei şi slavei alături de Domnul Care ia mîntuit şi pe Care pînă la moarte şi cu jertfă ei L-au iubit. Căci taina aceasta mare este şi înfricoşată, fraţilor: adică întruparea Fiului lui Dumnezeu pe pămînt printre oameni, Patima Lui pe Cruce şi învierea Lui, toate făcute pentru noi.

Venirea Lui pe pămînt a adus schimbarea radicală a vieţii şi destinului omenirii, schimbarea radicală a sensului pe care oamenii îl vedeau vieţii lor şi tuturor lucrurilor din zidire. El a schimbat toate şi le-a înnoit cu totul pe toate. Prin urmare, fraţilor, să nu mai trăim şi să nu ne mai purtăm ca nişte trupuri moarte, ca omul nostru cel vechi, ci mai vîrtos să ne înnoim şi să ţintim a ne purta ca omul cel nou, înnoit prin Hristos Domnul. Să nu mai trăim după păcate, ci să trăim după dreptate. Să nu mai trăim după trup, ci după duh. Şi să ne fie nouă tuturor a ne învrednici înălţimilor acelora, şi măreţiei şi slavei aceleia la care ne cheamă Domnul Dumnezeu Iisus Hristos, Capul nostru.

O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, Cela Ce eşti Capul Sfînt al Sfintei Bisericii Tale, învredniceşte-ne şi pre noi a fi mădulare cinstite ale Preacuratului Tău Trup în veci.

Căci numai Ţie se cuvine pururi toată închinarea, mulţumita şi slava, Amin.