Aceasta s-a născut la Iconium din părinţi foarte bogaţi şi iubitori de Hristos. După moartea părinţilor ei, fecioara Paraschevi a împărţit toate averile ei săracilor şi scăpătaţilor, întru Numele Domnului şi Stăpînului Iisus Hristos.

Izbucnind prigoanele împotriva creştinilor de sub Diocleţian, Paraschevi a fost adusă şi ea la judecată înaintea guvernatorului acelui ţinut, întrebată fiind de nume, ea a răspuns că se numeşte Creştină. Certată fiind de judecător pentru aceea că vrea să îşi ascundă identitatea, Sfînta Paraschevi a răspuns: Mai întîi a trebuit să-ţi dezvălui cum mă numesc eu în veşnicie, şi numai după aceea care este numele meu trecător pe acest pămînt. Paraschevi a fost biciuită sălbatic şi aruncată apoi în temniţă.

Acolo s-a pogorît la ea un Înger al Domnului, care i-a vindecat rănile şi a întărit-o. Sfînta Paraschevi a dărîmat la pămînt cu rugăciunea idolii dintr-o capişte idolească. După torturi bestiale şi prelungite, Sfînta Muceniţă Paraschevi a fost decapitată cu sabia şi aşa s-a strămutat mucenicescul ei suflet la locaşurile cele cereşti.

Acesta a fost un mare ierarh al Bisericii Sîrbe, care a urmat Sfîntului Sava. El sa născut la Srem. Încă din frageda tinereţe el s-a tuns monah şi s-a închinat pe sine din tot cugetul şi vîrtutea sa călugăreştilor nevoinţe, pentru mîntuirea sufletului.

Auzind de marele Sfînt ierarh al sîrbilor Sava şi de faptele lui, Arsenie a mers la Mînăstirea Jicea, unde Marele Sava l-a primit cu dragoste şi l-a numărat în rîndurile obştii sale celei de acolo. Văzînd marile virtuţi ale lui Arsenie, Sfîntul Sava l-a lăsat egumen al Mînăstirii Jicea, în locul lui. Atunci cînd ungurii au atacat pămînturile sîrbeşti, Sfîntul Sava l-a trimis pe Arsenie mai la sud, cu ascultarea de a căuta un loc mai potrivit şi mai retras decît Jicea, în care să se poată ridica şi adăposti centrul mitropolitan al episcopiei.

Arsenie a ales ca noua fortăreaţă monahală a episcopiei să fie la Peci, şi a înălţat acolo o Sfîntă mînăstire cu Biserica închinată Hramului Sfinţilor Apostoli (care mai tîrziu a primit şi Hramul înălţării Domnului). Înaintea celei de a doua călătorii a lui la Ierusalim, Sfîntului Sava l-a sfinţit pe Arsenie succesor al său la scaunul episcopal, iar atunci cînd Sfîntul Sava s-a săvîrşit către Domnul la Tînovo, pe drumul de întoarcere de la Sfintele Locuri, Înaltpreasfinţitul Arsenie i-a cerut stăruitor lui Vladislav, țarul Sîrbilor, să aducă Sfintele lui moaşte în pămîntul sîrbesc natal.

Sfîntul Arsenie a păstorit Biserica lui Dumnezeu din Serbia cu înţelepciune şi putere timp de treizeci de ani. El s-a săvârşit către Domnul în douăzeci şi opt de zile ale lunii ocotombrie, din anul 1266. Pe peretele altarului Bisericii Mînăstirii din Peci stau scrise următoarele cuvinte: Stăpîne Doamne Dumnezeul nostru, auzi smerita rugăciunea mea: cercetează şi binecuvîntează locul acesta... şi pomeneşte-mă şi pre mine, mult păcătosul Arsenie. Sfîntul Arsenie este îngropat în interiorul Bisericii Mînăstirii din Peci.

El a fost din Siria şi a luat mucenicia pentru Hristos împreună cu soţia lui Neonilla şi cu cei şapte copii ai lor.

După torturi prelungite şi bestiale întru care s-a arătat înaintea tuturor puterea lui Hristos Dumnezeu, toţi nouă, părinţii şi copiii, au fost omorîţi prin decapitare cu sabia.

El a fost alcătuitor de multe canoane minunate, închinate Sfinţilor. El s-a nevoit întru călugăreştile nevoinţe în Mînăstirea Sfîntului Sava cel Sfinţit. El a fost mai apoi sfinţit arhiereu, săvîrşindu-se cu pace la anul 807.

Acesta a fost aprig luptător împotriva nelegiuitei uniri cu Roma, aşa cum nu a fost predecesorul lui, Ioan Beccus (1275-1282). El a fost mare nevoitor şi om al rugăciunii încă din frageda lui copilărie. Sfîntul Athanasie a fost foarte iubit de popor, dar şi foarte urît de anumiţi clerici, pentru marea asprime a vieţii lui monahale, la care îi îndemna şi pe cei împreună slujitori cu el.

El s-a retras într-o mînăstire de pe muntele Ganos, unde s-a nevoit cu încă şi mai mare asprime decît atunci cînd se afla pe scaunul patriarhal. Stăpînul Hristos S-a arătat acolo lui şi l-a mustrat cu blîndeţe pentru aceea că şi-a lăsat turma pradă ghearelor lupilor. Pentru că a prorocit ziua în care Constantinopolul va fi zguduit de cumplit cutremur, împăratul Andronic l-a repus în scaunul lui, în pofida voii lui.

După aceea, el a părăsit iar în taină palatul patriarhal, retrăgîndu-se la viaţa tuturor nevoinţelor monahiceşti, cea iubită lui. El a trecut la Domnul în vîrstă fiind de una sută şi un an. Sfîntul Athanasie Patriarhul Constantinopolului a fost văzător cu duhul şi făcător de minuni.

Acest Sfînt Dimitrie a fost un mare ierarh al Bisericii lui Hristos, mare predicator, scriitor bisericiesc şi ascet. El s-a născut în apropiere de Kiev, la anul 1651, şi s-a săvîrşit la anul 1709. Printre multele şi minunatele lui cărţi de învăţătură şi zidire sufletească se numără mai ales vestita traducere şi publicare de către el a Vieţilor Sfinţilor. El şi-a cunoscut ceasul morţii lui mai înainte cu trei zile ca el să fie, şi şi-a dat către Domnul Sfîntul lui suflet în vreme ce stătea la rugăciune. Sfîntul Dimitrie al Rostovului a fost un mare luminător al Bisericii Ruse şi al întregii Ortodoxii.

Pe el Domnul l-a învrednicit de vederi cereşti, pe cînd se afla încă printre oameni. El L-a slujit pe Domnul şi Dumnezeul nostru cu rîvnă de foc, cu frică şi cu cutremur, şi pentru aceasta s-a sălăşluit cu bucurie în locaşurile Împărăţiei Cereşti, gătite lui de Domnul.

Sfîntul Arsenie înţeleptul ierarh

Nici azi puterea minunată de noi nu-şi ascunde.

El către Domnul grăbeşte cu rugăciune blînda,

Pe robii credincioşi ai Domnului salvînd.

El Celui Preaînalt îi este apropiat,

Căci învrednicitu-sa de cinste în Ceruri, cu nevoinţa.

Cînd răul Şişman, al bulgarilor cap,

Voit-a să prade Mînăstirea din Peci,

El toată neagra noaptea a zăcut tulburat,

Deşi ai lui oşteni încercuiseră zidul;

Atunci pogorîtu-sa stîlp de foc din cer,

Şi bulgarii toţi au fugit de frică,

Fugit-au fără să privească înapoi,

Căci din a Sfîntului raclă ieşi pentru ei groaza.

Dumnezeu cu cinste şi cu mărire a încununat

Pe Arsenie Ierarhul,

Urmaşul cel vrednic al Sfîntului Sava.

A Sfîntului Sava lucrare el mai departe a dus,

Şi-mpreună cu dînsul făcutu-s-a lauda Serbiei.

Noi Sfîntului Arsenie fierbinte ne rugăm

Ca să ne strălucească şi nouă

Din Sfînt harul lui.

Sfintul Dimitrie al Rostovului a fost continuatorul viu al străvechii tradiţii vii de sfinţenie a Părinţilor Bisericii celor din vechime. Nu numai că a scris minunate cărţi pline de învăţătura mîntuirii, ci el a mai fost şi prin însăşi viaţa lui pildă vie de urmat turmei pe care a păstorit-o, cum şi întregii Biserici. El a fost mare nevoitor şi mare om de rugăciune.

El a fost atît de smerit cu viaţa, încît chiar pe seminariştii cărora le era dascăl în seminarul de el întemeiat i-a rugat să se roage pentru el. Ori de cîte ori orologiul bătea ora, el se ridica în picioare şi rostea cu evlavie rugăciunea: Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, Bucură-te! Ori de cîte ori zăcea bolnav, ceea ce se întîmpla adesea, el cerea fiecărui seminarist al lui să rostească pentru el de cîte cinci ori Rugăciunea Tatăl Nostru, în timp ce meditează asupra Celor Cinci Răni ale Mîntuitorului nostru Hristos. Sfînta Mare Muceniţă Varvara s-a arătat lui şi l-a întrebat cu blîndeţe: De ce te rogi în felul Latinilor (Romano-Catolicilor)?

Sfîntul atunci s-a întristat şi s-a prihănit pe sine, deşi el nu se gîndea că acesta este felul de rugăciune al Latinilor, ci că rugăciunile scurte şi dese sînt mai puternice şi mai uşoare pentru sufletul slab şi păcătos. Văzîndu-i tristeţea, Sfînta Mare Muceniţă Varvara s-a arătat din nou lui şi i-a zis, întărindu-l: Nu te teme! Altă dată i s-a arătat Sfîntul Mucenic Oreste (pomenit la 10 noiembrie), tocmai pe cînd terminase de scris pe hîrtie viaţa lui, şi i-a zis: Eu mai mari şi mai multe chinuri am luat decît ai scris tu pe hîrtie despre mine.

Atunci Mucenicul i-a arătat coasta lui stîngă şi i-a zis: Aceasta a fost străpunsă cu un fier înroşit în foc. Apoi i-a arătat mîna lui dreaptă şi i-a zis: Aceasta biciuită a fost cu un scorpion. La urmă i-a arătat piciorul său, mai sus de genunchi, şi i-a zis: Acesta tăiat a fost cu o seceră! Pe cînd Sfîntul Dimitrie privea şi asculta uimit, întrebîndu-se dacă nu cumva Mucenicul acesta este unul dintre cei cinci însoţitori (pomeniţi la 13 decembrie), Sfîntul Mucenic Oreste, citindu-i gîndul, i-a zis: Eu nu sînt unul dintre cei cinci, ci chiar acel Oreste a cărui viaţă tocmai ai scris-o!

Să luăm aminte la cumplita pedeapsă a lui Dumnezeu asupra nelegiuitului Irod (Fapte 12):

• La cum în mîndria lui Irod s-a înălţat cu gîndul, îngăduind poporului să-l preaslăvească ca pe un zeu;

• La cum Îngerul Domnului l-a lovit pe dată, pentru că n-a ştiut să dea Slavă lui Dumnezeu;

• La cum pe dată s-a umplut de viermi, care l-au mîncat de viu.

Iar eu în rugăciunea mea către Tine, Doamne, am strigat la timp bineplăcut. Dumnezeule, întru mulţimea milei Tale auzi-mă, întru adevărul milei Tale. Mîntuieşte-mă din noroi, ca să nu mă afund (Psalmul 68:15-17).

Fraţilor, sufletele noastre strai făcut din noroi poartă, căci trupurile noastre noroi sînt, tăcute spre slujba credincioasă a sufletului nostru. Fie ca sufletele noastre în noroiul trupurilor noastre niciodată să nu se afunde! Fie ca sufletele noastre roabe noroiului trupesc niciodată să nu cadă!

Fie ca dumnezeiasca scînteie din sufletul nostru în peştera noroioasă a trupului nostru nicicînd să nu se stingă! Largă este calea noroiului trupesc care ne trage la ea; dar mult mai încăpătoare este nesfîrşita Împărăţie a Duhului care cheamă la ea sufletele noastre, cele asemenea ei. Cu adevărat, prin noroiul trupului nostru noi ne înrudim cu tina pămîntului; dar noi cu cerul ne înrudim, prin sufletele noastre. Noi locuitori vremelnici sîntem în vremelnicele corturi ale trupurilor noastre, ostaşi luptători care ne adăpostim vremelnic în ele. O Doamne, Mîntuieşte-mă din noroi!

Aşa s-a rugat regele cel care a cunoscut cu adevărat pocăinţa, şi care mai înainte se lăsase înecat de noroi; pînă cînd a văzut cît de cumplit te trage noroiul în hăul fără fund al unei cumplite morţi. Noroiul este trupul omenesc cu fantasmele, fantazările şi închipuirile lui, dar noroi sînt şi cei care pururea prigonesc în toate felurile drepţii; noroi sînt şi hidoşii diavoli cu îngrozirile lor.

Fie ca Domnul să ne izbăvească pe noi de tot noroiul acesta, căci numai El puternic este să o facă. Noi mai întîi trebuie să luptăm din toate puterile noastre ca să îl putem vedea pe duşmanul nostru cel dinlăuntru, adică pe duşmanul cel mai cumplit, care îi atrage dinlăuntru şi din afară pe toţi ceilalţi duşmani. Prin urmare, vedem că cea mai mare nenorocire a omului păcătos este aceea că el, inconştient şi fără să vrea, se aliază tocmai cu cei mai cumpliţi duşmani ai lui, cu duşmanii lui de moarte! Pe cînd omul cel drept îşi întăreşte sufletul în Dumnezeu şi întru Împărăţia Lui, şi nu se teme.

El nu se teme de sine însuşi, prin urmare nu se teme nici de duşmanii lui din afară. El nu se teme, căci nici nu s-a făcut complicele, nici aliatul duşmanilor sufletului lui. Prin urmare, nici oamenii nici diavolii nu îi mai pot face unuia ca acesta vreun rău. Dumnezeu este aliatul omului acestuia, iar Sfinţii Domnului îi sînt pavăză şi coif - ce-i va putea face lui omul? Ce îi vor putea face unuia ca acesta diavolii? Cum îl vor putea vătăma tina sau noroiul?

O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, Cela Ce eşti Unul Domn întru Sfînta Treime, Carele ai suflat în trupurile noastre suflare de viaţă şi ne-ai făcut vii! Miluieşte-ne pre noi după mare mila îndurărilor Tale, şi nu ne lăsa să ne afundăm în noroi,

Căci noi Ţie ne închinăm şi pre Tine Te lăudăm în veci, Amin.