Acest mare făcător de minuni şi slăvit Sfînt s-a născut la Tesalonic, din părinţi nobili, credincioşi şi foarte bogaţi. Dimitrie a fost singurul lor copil, pe care l-au primit în dar de la Dumnezeu în urma rugăciunii făcute cu lacrimi. Fiind singurul fiu al unor astfel de părinţi, Dimitrie a fost crescut şi educat în felul cel mai înalt şi ales. Tatăl lui Dimitrie a fost comandantul militar al cetăţii Tesalonicului. Murind el, împăratul Maximian l-a numit în loc pe fiul lui, Dimitrie. Numindu-l, prigonitorul creştinilor Maximian i-a trasat tînărului Dimitrie şi sarcina de a îi extermina pe creştinii din Tesalonic. Dar Dimitrie nu numai că nu a executat această comandă a împăratului, ci chiar L-a propovăduit pe Hristos înaintea tuturor, pe faţă, în toată cetatea Tesalonicului.

Auzind acestea, împăratul s-a umplut de ură faţă de Dimitrie. Astfel, pe cînd se întorcea de la o bătălie contra sarmaţilor, Maximian s-a oprit la Tesalonic, spre a investiga personal situaţia. Împăratul l-a convocat pe Dimitrie înaintea sa şi l-a chestionat cu privire la credinţa lui. Dimitrie a recunoscut şi a mărturisit fără teamă credinţa lui în Hristos, şi a arătat totodată cît de falsă şi superstiţioasă este idolatria împăratului. Maximian l-a aruncat pe Dimitrie în închisoare. Ştiind ce îl aşteaptă de acum înainte, Dimtrie l-a însărcinat pe servitorul lui, Lup, cu împărţirea la săraci a tuturor averilor lui, el însuşi pregătindu-se trup şi suflet cu bucurie pentru moartea martirică care îl aştepta. Pe cînd zăcea în temniţă, un Înger al Domnului a venit la el şi i-a zis: Pace ţie, o, pătimitorule al lui Hristos! Fii viteaz şi puternic! După mai multe zile, împăratul a trimis soldaţi la Dimitrie, cu porunca de a îl lichida acolo, pe loc.

Soldaţii l-au aflat pe Sfîntul lui Dumnezeu la rugăciune, şi l-au străpuns cu lăncii. Creştinii au luat în taină trupul lui şi l-au îngropat cu cinste. Din trupul Sfîntului a început să izvorască mir tămăduitor şi binemiresmat. La scurtă vreme după aceea, deasupra Sfintelor lui moaşte s-a zidit o mică Biserică.

Un nobil din Iliria pe nume Leontie suferea de o boală grea şi de nevindecat. Înarmîndu-se cu rugăciunea, el a grăbit la moaştele Sfîntului Dimitrie, aflîndu-şi acolo desăvîrşită şi miraculoasă vindecare. Cu inima revărsîndu-i-se de bucurie, nobilul Leontie a înălţat o Biserică mult mai mare şi mai slăvită pe locul mormîntului cu Sfintele moaşte.

Acestui nobil Sfîntul Dimitrie i s-a arătat în două rînduri. Împăratul lustinian a dorit să aducă moaştele Sfîntului de la Tesalonic la Constantinopol, dar pe cînd lucrătorii se pregăteau să împlinească porunca, din Sfîntul mormînt au izbucnit fulgere şi s-a auzit un glas înfricoşat care a zis: Opriţi-vă şi nu atingeţi! Astfel Sfintele moaşte făcătoare de minuni ale Sfîntului Mare Mucenic Dimitrie au rămas pentru totdeauna la Tesalonic. Ca apărător al cetăţii Tesalonicului, Sfîntul Dimitrie s-a arătat aievea de multe ori, şi de multe ori a izbăvit cetatea de urgii. Minunile lui sînt nenumărate. Ruşii îl socotesc pe Sfînt şi protector al Siberiei, care a fost cucerită şi anexată la Rusia în ziua muceniciei lui, 26 octombrie 1581.

Sfîntul loasaf a fost ucenicul Sfîntului Nifon, Patriarhul Constantinopolului, şi s-a nevoit întru călugărie aspră la Sfîntul Munte Athos. El atît de mult L-a iubit pe Hristos încît toate nevoinţele lui i se păreau ca un nimic, şi pentru aceasta el a dorit cu sete sîngeroasa mucenicie.

El a mers atunci la Constantinopol, unde a mărturisit pe faţă înaintea turcilor credinţa lui în Sfînta Treime şi în Fiul lui Dumnezeu, Domnul. Umplîndu-se de ură, turcii l-au omorît prin tăierea capului, în douăzeci şi şase de zile ale lunii octombrie, din anul 1536.

La anul 740, în timpul domniei împăratului Leon Isaurul, Constantinopolul a fost zguduit de un cutremur foarte lung şi înfricoşat.

Poporul a socotit că aceasta este pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcatele lor, şi s-a rugat cu lacrimi la Icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu (din Vlaherne) şi la Sfîntului Dimitrie, pînă cînd, prin mila lui Dumnezeu, a încetat cumplitul cutremur.

Tesalonicul tot pre Sfîntul său slăveşte,

Pe Marele Dimitrie, al lui Hristos rob,

Pe Dimitrie Arhistrategul, al lui Dumnezeu robul,

Al Ziditorului a toate, ce lumea a făcut.

Sfîntul Pavel rourat-a Tesalonicul cu lacrimi,

Iar Marele Dimitrie cu sîngele lui:

Marele Dimitrie Arhistrateg este,

Robul lui Dumnezeu, Al lumii Făcător.

Apostoleştile lacrimi şi martiricul sînge Tesalonicului slavă,

Mîntuire şi laudă sînt.

Martirul, Dimitrie este, Arhistrategul cel mare,

Robul lui Dumnezeu ce lumea a făcut.

Să-l preaslăvim şi noi pe Oşteanul lui Hristos,

Pre Izvorîtorul de Mir, neînfricat Mucenicul!

El marele Arhistrateg Dimitrie este,

Robul lui Dumnezeu ce lumea a făcut!

lată una din minunile Sfîntului Mare Mucenic Dimitrie, tesaloniceanul: el comandant militar a fost al Tesalonicului, şi în timpul vieţii, dar şi după moartea lui. Poporul Tesalonicului a simţit mereu prezenţa Sfîntului în mijlocul lor, mai ales la vremuri de grea cumpănă. Sfîntul Dimitrie apără cetatea Tesalonicului, îndepărtează de la ea nenorocirile, respinge invadatorii, şi ajută tuturor celor care cheamă în ajutor numele lui. Odată barbarii au atacat Tesalonicul, fără ca să îl poată însă cuceri. Înfuriaţi, ei au trecut atunci teritoriul din afara cetăţii prin ascuţişul săbiei, răpind dintr-un sat şi ducînd cu ei două fecioare foarte frumoase, pe care le-au dus în dar stăpînului lor.

Aceste tinere erau măiestre în arta broderiei. Văzînd lucrările lor minunate, stăpînul lor le-a dat următoarea poruncă: Aud că în ţinutul vostru există un zeu pe nume Dimitrie, care face mari minuni. Poftesc să faceţi chipul lui cu acul, pe această pînză. Fecioarele au zis păgînului că Marele Dimitrie nu este zeu, ci rob al Adevăratului Dumnezeu Celui Viu, Stăpînul Hristos, Dumnezeul creştinilor. Ele mai întîi au refuzat să coase chipul Sfîntului pe pînză. Dar sub ameninţare cu moartea aflîndu-se, ele au împlinit cu măiestrie lucrarea, săvîrşind-o chiar înainte de marele praznic al Sfîntului.

Privind cu lacrimi la chipul Sfîntului de ele închipuit, la ceasul de seară dinaintea Sărbătorii, ele au plîns cu amar văzînd că trebuie să petreacă luminatul praznic creştinesc în obida sclaviei la păgîni. Ele amîndouă au căzut cu faţa la pămînt înaintea Sfîntului, rugîndu-se lui ca să li se ierte lor păcatul de a fi închipuit Sfînt chipul lui în folosul unui păgîn. Atunci Sfîntul însuşi a venit la ele şi, luîndu-le de mînă, le-au dus chiar în cetatea Tesalonicului, aşa precum odinioară într-o clipeală de ochi Îngerul Domnului l-a dus pe Prorocul Avacum.

La Tesalonic fecioarele s-au aflat aşezate deodată în chiar Biserica Sfîntului Dimitrie. Se slujea chiar atunci slujba de toată noaptea în cinstea Sfîntului, şi Biserica era plină de popor. Văzînd aceştia neaşteptata apariţie a fecioarelor (pe care le ştiau răpite), şi cui se datorează ea, ei cu toţii L-au preaslăvit pe Dumnezeu şi pe al Lui Sfînt, Dimitrie, Marele Arhistrateg şi Mucenic.

Să luăm aminte la minunata izbăvire din temniţă a Sfîntului Apostol Petru (Fapte 12):

• La cum Sfîntul Petru, legat în lanţuri grele, aţipise de osteneală, zăcînd în temniţa lui;

• La cum credincioşii din afară se rugau cu lacrimi lui Dumnezeu pentru el;

• La cum un Înger de lumină s-a pogorît în temniţă, a rupt lanţurile lui Petru, şi cerîndu-i să se încingă, să-şi îmbrace sandalele şi haina şi să vină după el, l-a scos afară din temniţă.

Gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea! (Psalmul 56:10).

Fraţilor, fericit cel care în stare este să grăiască Domnului din inimă cuvintele acestea! Fericit cela ce are inima pururea gata să urmeze voii lui Dumnezeu. Şi aceasta înseamnă că gata este inima lui: că el urmează cu bucurie voia lui Dumnezeu, şi nu se încurcă în cugete şi pofte ale inimii. Mai întîi regele David cel care mai pe urmă s-a pocăit s-a încurcat în poftele şi cugetele inimii lui, facîndu-se asemenea unei corăbii fără corăbier în mijlocul furtunii. Dar cînd a văzut că furtuna este gata să-l trimită la fund, el s-a întors cu faţa către Dumnezeu, a plîns cu lacrimi de pocăinţă adîncă şi a îndreptat cîrma corăbiei vieţii lui cu totul către El.

Gata este inima mea, Doamne, gata este inima mea!, a strigat el, din preaplinul păcii redobîndite a sufletului lui. Căci el ştia că şi-a încredinţat corabia sufletului lui în mîinile Iscusitului Corăbier. Furtuna a continuat, iar vînturile nu au încetat să sufle groază, însă în inima lui frică deja nu s-a mai aflat: el a ştiut că nimic nu mai poate răsturna corabia lui, că ea îl va duce cu siguranţă la liman. Inima care este gata este inima curăţită de patima îngîmfării, inima smerită înainea puterii maiestuoase şi înţelepciunii lui Dumnezeu.

Inima gata este inima golită de deşertăciunile poftelor şi închipuirilor lumeşti, dar plină de dorul după Dumnezeu şi de dragoste faţă de El. Inima gata este inima vindecată de nelinişti, griji şi spaime, inima care se umple de linişte şi de curaj la gîndul prezenţei harului lui Dumnezeu, pe Care nu vrea să-L întristeze în ea. Cînta-voi şi Te voi lăuda întru slava mea (Psalmul 56:10), zice în continuare Psalmistul. Aceasta arată că inima lui este cu adevărat gata, căci el nu se mîndreşte cu slava lui imperială de rege pămîntesc, ci o atribuie pe aceasta lui Dumnezeu.

El se smereşte pe sine şi se socoteşte nimic înaintea lui Dumnezeu, căci acum singura lui bucurie ca rege este aceea de a Îl slăvi şi preamări pururea pe Dumnezeu. Slava lui personală tocmai că îl determină să Îl slăvească şi mai mult pe Domnul Dumnezeu, Stăpînul Slavei.

O, fraţilor, să ne străduim şi noi să avem inimile noastre pururea gata înaintea lui Dumnezeu! Să le avem pururea gata spre a auzi cuvîntul Lui, spre a urma pururea voii Lui, spre a Îl slăvi pururea pe El, Domnul Dumnezeul nostru Cel Viu!

O Stăpîne Doamne Făcătorul nostru Cel fără de moarte, ajută-ne nouă gata să avem inimile noastre, ca să se facă vase curate ale Harului Tău Celui de viaţă făcător,

Căci noi Ţie îţi aducem închinare şi cinstire în veci, Amin.