Ioil este al doilea dintre prorocii cei mici. El a fost fiul lui Fanuil, din tribul lui Ruben. El a trăit cu opt sute de ani mai înainte de Hristos. Sfîntul loil a prorocit nenorocirile care se vor abate asupra lui Israil, inclusiv robia babiloniană, din pricina păcatelor pe care poporul le comisese înaintea feţei lui Dumnezeu.

El a chemat poporul la post iar pe preoţi la rugăciune cu lacrimi, aşa încît Dumnezeu să Se milostivească către ei: Postiţi post Sfînt... şi strigaţi către Domnul (Ioil 1:14); Între tindă şi altar să plîngă preoţii, slujitorii Domnului (loil 2:17). Ioil a mai prorocit şi Pogorîrea Duhului Sfînt asupra Sfinţilor Apostoli şi revărsarea harului Duhului lui Dumnezeu asupra tuturor creştinilor: Dar după aceea vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul (loil 3:1). Sfîntul Proroc loil a prorocit şi a descris Ziua înfricoşatei Judecăţi a Domnului, precum şi slava Sfintei Bisericii Lui.

Acesta a fost ofiţer roman în Egipt, iar în taină, creştin. Fiind atunci aruncaţi în temniţă şapte învăţători ai Credinţei Creştine, Sfîntul Var i-a cercetat în legăturile lor, le-a adus cele de trebuinţă şi le-a slujit lor cu rîvnă. El se minuna de chinul şi de răbdarea lor şi suferea că este prea laş ca să-şi dea pe faţă credinţa creştină faţă de autorităţi şi să se facă şi el mucenic pentru Hristos. Bărbaţii lui Dumnezeu însă l-au întărit, şi Varus atunci a hotărît să lepede de la el laşitatea.

El s-a înfăţişat înaintea torţionarilor şi s-a dat pe sine de bunăvoie la chinuri. Unul dintre aceşti şapte bărbaţi ai lui Dumnezeu a murit în închisoare, astfel încît, scoţînd răul eparh pe bărbaţi la întrebare, a văzut că nu mai sînt şapte, ci şase. El a cerut să afle ce este cu al şaptelea, şi atunci Varus a zis: Eu sînt al şaptelea. Eparhul înnebunit de mînie l-a torturat pe Varus mai întîi.

El a poruncit biciuirea lui cu toiege uscate peste trupul complet gol, apoi să fie legat de un copac şi să i se taie trupul încet, bucăţică cu bucăţică. Aşa a fost omorît Sfîntul Mucenic Varus, aşa şi-a dat el Sfîntul lui suflet în mîinile lui Dumnezeu. Trupul lui a fost după aceea aruncat pe o grămadă de gunoi. O femeie palestiniană pe nume Cleopatra, văduva unui ofiţer imperial, s-a aflat de faţă la mucenicia lui Varus, împreună cu fiul ei, Ioan.

Ea a luat în taină moaştele mucenicului de pe grămada cu gunoi şi le-a îngropat în casa ei. Apoi ea a cerut învoirea eparhului ca să ia trupul bărbatului ei mort şi să îl ducă din Egipt în Palestina. Fiind văduvă de ofiţer, eparhul i-a dat fără zăbavă această învoire. Cu toate acestea, cinstita văduvă nu oasele bărbatului ei (care murise de ceva vreme) le-a luat ca să le ducă în Palestina, ci moaştele Sfîntului Mucenic Varus.

Astfel, ea le-a aşezat în satul naşterii ei, Edras, care se afla lîngă Muntele Tabor, îngropîndu-le acolo cu cinste. Ea după aceea a ctitorit pe acel loc o slăvită Biserică cu Hramul numelui Sfîntului; acesta i se arăta adesea în vedenie, din cealaltă lume, ca un Înger luminos al lui Dumnezeu.

Sfîntul Prohor a fost contemporanul şi prietenul Sfîntului Ioan de la Rila şi al Sfîntului Gavriil de la Lesnov. La dorirea rugăciunilor lui, Dumnezeu i-a arătat locul unde avea să petreacă întru viaţă de aspre nevoinţe. Acest loc a fost o zonă împădurită de lîngă rîul Pciniia.

Aici Prohor s-a nevoit aspru toată viaţa lui, pînă la fericita lui adormire. Doar Unul Dumnezeu din Cer cunoaşte adîncimea nevoinţelor lui şi cumplitele ispite ce a avut de îndurat întru a sa viaţă. Creştinul obişnuit însă poate cunoaşte şi el aceasta astăzi, cînd vede Sfintele lui moaşte izvorîtoare de mir la care se lucrează mulţime de minuni şi vindecări minunate, pînă în ziua de azi.

Creştinul obişnuit cunoaşte astfel culmile nevoinţei la care a ajuns acest Sfînt şi măreţul har de care s-a învrednicit el de la Dumnezeu pentru aceasta. Sfîntul Prohor s-a săvîrşit către Domnul şi s-a sălăşluit întru Cereasca Împărăţie în veacul al unsprezecelea.

Sfîntul Părintele nostru Prohor încă din tinereţe

De deşertăciunea lumii desăvîrşit s-a ascuns.

El cu rîvnă nevoitu-s-a în sudori de post şi rugăciune,

Pînă cînd sufletul la Domnul şi-a înălţat

Şi l-a legat de El.

Tovarăşi i-au fost fiarele pădurii,

Iar acoperitori i-au fost lui Sfinţii Îngeri;

Sfinţii lui Dumnezeu s-au minunat de el,

Căci Sfîntul Prohor la toate înălţimile lor a ajuns.

Sfîntului Prohor Domnul har i-a dat din belşug,

Stăpînire mare peste demoni,

Putere mare asupra neputinţelor omeneşti

Şi multelor omeneşti boli,

Ajutor de rugăciune necăjiţilor.

Cu nevoinţele Sfîntul Prohor răpit-a Raiul,

Şi învrednicitu-s-a cu-adevărat de bunătăţile cereşti.

El pe sine s-a învrednicit şi pre alţii mîntuit-a,

Ce Împărăţia Domnului cu sete o au dorit.

Pe cele omeneşti el desăvîrşit lepădatu-le-a,

Iar pe cele cereşti le-a îmbrăţişat.

El cu puţin preţ bogăţie mare cumpărat-a,

Căci acum Prohor minunatul odihneşte în Rai.

El acolo strălucit petrece, în luminosul Rai.

El din Rai îi ajută pe cei care îl cheamă,

Îl cheamă cu credinţă şi cu dragoste

De Hristos Dumnezeu.

Iată una dintre arătările Sfîntului Mucenic Varus către binecredincioasa văduvă Cleopatra: Zidindu-i aceasta lui o Biserică slăvită, ea a chemat preoţii şi pe episcopul locului ca să o sfinţească. S-au strîns la această mare sărbătoare şi un număr mare de creştini, căci întregul ţinut îl cinstea pe Sfîntul Mucenic Varus ca pe un mare vindecător şi făcător de minuni.

După săvîrşirea Sfintei slujbe, această evlavioasă femeie s-a dus la moaştele Sfîntului şi s-a rugat aşa: Rogu-mă ţie, Sfinte Mucenice al lui Dumnezeu, carele pentru Domnul viaţa în chinuri ţi-ai dat, dăruieşte-mi mie cele de folos, şi fa asemenea şi fiului meu, Ioan. Fiul Cleopatrei, Ioan, era deja un tînăr ajuns la vîrsta majoratului, pe care mama lui voia să îl dea în slujba militară. Dar de îndată ce Cleopatra a ieşit din Biserică, în urma acestei rugăciuni, fiul ei Ioan s-a îmbolnăvit de moarte.

El s-a îmbolnăvit de o febră cumplită care s-a agravat galopant pînă cînd, chiar la miezul nopţii zilei aceleia, tînărul a murit. Maica lovită de nedumerire, durere şi revoltă, a alergat la mormîntul Sfîntului şi i-a strigat: Sfinte al lui Dumnezeu acesta ţi-a fost ţie ajutorul? Ea încă mai multe cuvinte aspre a grăit către Sfîntul, pornite din cumplita durere a inimii de mamă. După ce mult a plîns astfel, femeia a căzut într-un somn uşor. Atunci Sfîntul Varus s-a arătat ei, ţinîndu-l de mînă pe fiul ei, Ioan: Au nu te-ai rugat astăzi mie ca să-ţi dăruiesc cele de folos pentru tine şi fiul tău, după voia Stăpînului Hristos?

Eu am dus rugăciunea ta la El, iar El, ca un înţelept şi iubitor de oameni, l-a luat pe fiul tău Ioan în slujba armatelor celor cereşti. Dar dacă tu doreşti, iată, ia-l înapoi şi nu ai decît să îl dai în slujba împăratului celui stricăcios. Auzind aceasta, tînărul Ioan s-a ţinut strîns de Sfîntul Mucenic Varus şi a zis: O, nu, Domnul meu, nu asculta pe maica mea şi nu mă trimite înapoi în trupul cel din lume, cela ce este plin de toată răutatea şi nelegiuirea, dintru care tocmai am scăpat.

Trezindu-se din această vedenie, Cleopatra a săltat cu duhul, plină de bucurie, şi mulţumind lui Dumnezeu şi Sfîntului Lui Mucenic Varus, a ieşit plină de pace din Biserică. Ea a mai trăit lîngă Biserica ei timp de patru ani, vreme în care adesea Sfîntul Mucenic Varus şi fiul ei veneau în vedenie să o cerceteze.

Să luăm aminte la minunata convertire a lui Saul la Dumnezeu, după care s-a numit Marele Pavel (Fapte 9):

• La cum Saul pornise să îi prigonească şi să îi ucidă pe creştini, pe drumul Damascului;

• La cum o lumină mare a strălucit din cer iar Saul a auzit glasul lui Hristos.

Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul Cel viu; cînd voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu? (Psalmul 41:2).

Atunci cînd în inima omului nu arde decît o scînteie mică de iubire către Dumnezeu, omul trebuie să aibă grjă să nu o stingă, ci dimpotrivă, să aibă grijă de ea şi să o facă să ardă cît mai tare, şi atunci va vedea în viaţa lui minuni.

Atunci acea mică scînteie se aprinde ca o torţă ce arde strălucit cu o lumină nevăzută, dar a cărei căldură şi lumină sînt mari, şi ajung pînă departe. În lumina acestei iubiri către Dumnezeu, omul îşi simte viaţa lui în lume ca pe o vieţuire întru întuneric; iar de la căldura iubirii lui către Dumnezeu, el simte pentru Dumnezeu o nepotolită sete, setea de a fi mai aproape de El, şi de a Îl vedea pe El. David, iubitorul de Dumnezeu, compară această sete cu setea cerbului care aleargă la izvoarele apelor: însetat-a sufletul meu de Dumnezeul Cel viu. Oare nu vedem cît de infirme sînt toate cele din jurul nostru? Oare nu vedem cît de repede se veştejesc şi pier ele? Iată noi vrem să prindem umbre, şi iată, îmbrăţişăm cadavre.

Noi plătim astăzi scump împuţiciunea de mîine, noi cumpărăm cu aur şi cu argint, adesea chiar cu preţul cinstei şi conştiinţei noastre, şi adesea chiar cu preţul vieţii - greaua duhoare a împuţiciunii de mîine. Aceasta nu este iubire, ci animalică poftă. Sufletul mare va căuta totdeauna ceva cu adevărat demn de iubire, ceva şi pe cineva care stricăciunii să nu poată fi supus, nici putreziciunii, nici împuţiciunii, nici grelei duhori a trupurilor trecătoare. De aceea a apăsat Prorocul David, iubitorul de Dumnezeu, pe cuvîntul Dumnezeu, zicînd: Dumnezeul Cel viu.

Căci cine, cu adevărat, are puterea şi abundenţa veşnică a vieţii, afară de Dumnezeu? Dumnezeu a dăruit Îngerilor şi Sfinţilor Lui putere şi viaţă: dar a Lui este puterea şi viaţa lor, şi de la El. Cînd voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu? Vedem aici dorul nestins al omului după dragostea adevărată a lui Dumnezeu. Ruşinaţi trebuie să fie toţi aceia care spun că cred în Dumnezeu, şi Îl iubesc pe Dumnezeu, dar simplul gînd al morţii lor trupeşti şi al părăsirii acestei lumi îi umple de groază şi de spaimă!

O Doamne Dumnezeul nostru, Cela Ce eşti Puterea şi Viaţa, Izvorul Sfinţeniei, tăriei şi vieţii, luminează-ne pre noi şi ne încălzeşte cu dragostea cea către Tine,

Căci numai Ţie se cuvine toată slava şi mulţumire în veci, Amin.