Sfîntul Apostol Luca s-a născut în Antiohia Siriei. El din tinereţe s-a desăvîrşit în studiul filosofiei eline, al medicinei şi al artei picturale.

În timpul predicării Mîntuitorului nostru Iisus Hristos pe pămînt, Luca a venit la Ierusalim unde L-a văzut pe Domnul faţă către faţă, a auzit mîntuitoarea învăţătură a Lui şi a fost martor al minunilor Lui. Crezînd în El, Sfîntul Luca s-a numărat între cei șaptezeci de Apostoli mai mici, care au fost trimişi de Domnul la propovăduirea Împărăţiei. Împreună cu Sfîntul Apostol Cleopa, el L-a văzut pe Domnul înviat pe drumul către Emaus (Luca 24). După Pogorîrea Sfîntului Duh, Luca s-a întors la Antiohia şi s-a făcut acolo ajutorul Marelui Pavel şi împreună lucrător cu el. El l-a însoţit pe Marele Pavel la Roma, aducînd iudei şi păgîni la Credinţa Creştină.

Vă îmbrăţişează Luca, doctorul cel iubit (Coloseni 4:14), le scrie Sfîntul Apostol Pavel Colosenilor. La cererea creştinilor, Sfîntul Luca a scris Evanghelia sa cam pe la anul 60. După martiriul Sfîntului şi Slăvitului Apostol Pavel, Sfîntul Luca a predicat Evanghelia prin toată Italia, Dalmaţia, Macedonia, şi prin alte ţinuturi. El a pictat icoane ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, nu doar una, ci trei, şi de asemenea icoanele Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. De aceea Sfîntul Apostol şi Evanghelist Luca este socotit întemeietorul şi Patronul artei iconografice creştine. La bătrîneţile sale adînci, el a mers în Libia şi în Egiptul de sus.

Din Egipt s-a întors în Grecia, unde şi-a continuat predicarea, aducînd cu rîvnă arzătoare pre mulţi la Hristos, în pofida vîrstei lui înaintate. În afară de Sfînta Evanghelie care poartă numele lui, Sfîntul Apostol Luca a mai scris şi cartea Faptelor Apostolilor, ambele cărţi, Evanghelia şi Faptele, fiind închinate şi trimise lui Teofil, guvernatorul Ahaiei. Sfîntul Luca a avut optzeci şi patru de ani cînd nişte păgîni plini de răutate l-au torturat pentru că Îl mărturisea pe Hristos. Ei l-au spînzurat pe Sfînt de un măslin în cetatea Tebei din Boetia. Sfintele moaşte făcătoare de minuni ale acestui Mare Apostol şi Evanghelist au fost mutate la Constantinopol în vremea împăratului Constaţiu, fiul Marelui Constantin.

Acest Sfînt Petru s-a născut în ziua de întîi aprilie a anului 1749, în satul Niegoş. El s-a îmbrăcat în Sfîntul şi îngerescul chip la vîrsta de doisprezece ani. Urmînd morţii Mitropolitului Sava din 1782, Petru a fost ridicat Mitropolit şi diriguitor al Muntenegrului.

Acest slăvit bărbat şi-a închinat toată viaţa lui poporului în care s-a născut. El a muncit din toată puterea lui ca să facă să înceteze luptele fratricide din interiorul poporului muntenegrean, şi să reconcilieze clanurile muntenegrene între ele. El luptat cu putere înzecită ca să apere teritoriul Muntenegrului şi poporul de şi mai sălbaticii agresori externi. El a izbîndit în amîndouă luptele sale. El este mai cu seamă vestit pentru victoria lui răsunătoare împotriva trupelor lui Napoleon, prin bătăliile de la Boka şi din Dalmaţia.

El a fost foarte aspru cu sine, pe cînd cu ceilalţi a fost drept şi îngăduitor. Petru a trăit toată viaţa lui într-o chilie strîmtă ca simplu monah, deşi era principele poporului lui. El s-a săvîrşit către Domnul în ziua de optsprezece octombrie a anului 1830. Sfintele lui moaşte, întregi şi nestricate, odihnesc la Mînăstirea din Ţetiniie. Domnul l-a preaslăvit pe acest mare Sfînt în cer şi pe pămînt, ca pe robul Lui credincios şi îndelung pătimitor.

Sfîntul Iulian, numit şi Sihastrul, a fost de neam persan, ţăran simplu şi neştiutor de carte. Dar din pricina marii lui curaţii el s-a făcut vas ales al Duhului Sfînt. El a vieţuit întru mari nevoinţe lîngă rîul Eufratului din Mesopotamia, dăruit fiind cu harul străvederii. Sfîntul Iulian a văzut moartea împăratului apostat Iulian chiar atunci cînd aceasta se întîmpla şi a vestit-o ucenicilor lui. Sfîntul Didim cel Orb a fost contemporanul Sfîntului Iulian Sihastrul.

El a trăit la Alexandria, cunoscînd şi el cu duhul moartea lui Iulian apostatul, chiar în ziua petrecerii ei. Sfîntul Didim stătea la rugăciunea de noapte cînd a auzit un glas din cer care a zis: Astăzi împăratul Iulian nu mai este, mergi şi vesteşte aceasta Patriarhului Athanasie. Sfîntul Antonie cel Mare îl respecta cu evlavie pe acest mare Sfînt orb, hărăzit din belşug cu darul deosebirii duhurilor.

Sfîntul Antonie cel Mare stătea la rugăciune împreună cu Avva Didim, la chilia acestuia din Alexandria, ori de cîte ori era nevoie ca Marele Antonie să iasă din pustia lui şi să intre în marea cetate. Şi Sfîntul Iulian Sihastrul, şi Sfîntul Didim cel Orb au fost mari şi minunaţi Sfinţi, slujitori credincioşi ai lui Dumnezeu. Ei s-au săvîrşit către Domnul la ceva vreme după anul 362.

Dumnezeiescul Luca, şi înţelept şi-nvăţat,

Chinuri de bunăvoie pentru Domnul a primit.

El de torturi şi batjocuri ar fi putut scăpa,

Dar fără ele lumea pe Marele Luca nu l-ar mai fi avut.

Luca cel tînăr adevărul lui Dumnezeu a văzut

Şi Domnului şi-a dăruit inima.

El la învăţătorul auzul şi inima şi-a aţintit,

El a văzut pre De Minuni Făcătorul,

Şi cu duhul recunoscut-a în El pre Veşnicul Creator.

El pre Cel înviat cu ai săi ochi a văzut, Lui I-a grăit.

El întru numele Lui minuni mari a lucrat.

Hristos singura bucurie a inimii lui S-a făcut,

Lui, Luca i-a jertfit mintea, tinereţea şi bogăţia.

Luca cel bătrîn de zile tînăr a fost în Hristos,

El a dăruit lumii cele ce de la Domnul a primit.

Iar după ce-a dat lumii tot ce-a putut dărui,

Atunci lumea, după Scriptură, i-a răsplătit cu dispreţ.

Pe Luca pagâni ticăloşi l-au spînzurat de-un măslin,

Chipul lui zîmbet purta, iar trupul braţele în cruce.

Dar braţul lui Hristos din cer s-a pogorît

Şi al Evanghelistului Luca suflet l-a primit.

Sfîntul Luca acum se veseleşte în strălucitorul Rai,

Şi-mpreună cu ceilalţi slăviţi Apostoli

Rugi înalţă Domnului pentru Biserica Sfîntă

Care se nevoieşte jos pe pămînt.

Oare poate păcătosul să se pocăiască de toate păcatele vieţii lui în doar zece zile? După mare milostivirea şi îndurările lui Dumnezeu, poate. În timpul domniei împăratului Mauriciu, hălăduia un tîlhar vestit în împrejurimile Constantinopolului. El era spaima tuturor celor ce locuiau şi în Marea Cetate, şi în împrejurimile ei. Într-o zi însuşi împăratul i-a trimis acestui vestit tîlhar o cruce preţioasă în dar, arătîndu-i prin aceasta că nimic rău nu i se va întîmpla dacă se va preda. Tîlharul a luat crucea şi s-a predat. Sosind la Constantinopol, el a căzut cu faţa la pămînt înaintea împăratului şi i-a implorat iertarea.

Împăratul şi-a ţinut cuvîntul şi l-a iertat, dîndu-i drumul în pace. Îndată după aceasta tîlharul s-a îmbolnăvit greu, şi şi-a simţit sfîrşitul aproape. El s-a pocăit cu amar de toate păcatele lui şi s-a rugat cu lacrimi lui Hristos ca să îl ierte, aşa cum îl iertase şi împăratul.

El a vărsat atît de multe lacrimi la rugăciunile lui, încît a udat cu totul un ştergar mare. După zece zile de plîns şi rugăciune, tîlharul cel pocăit s-a săvîrşit din viaţă. În noaptea în care a murit, doctorul lui a avut o vedenie minunată: pe cînd sufletul tîlharului tocmai ieşise din trup, el a văzut în jurul lui mulţime de diavoli ca nişte bărbaţi negri, care ţineau în mîini bucăţi de hîrtie pe care erau trecute păcatele lui. Dar au venit acolo şi doi îngeri luminoşi. Aceştia au adus o balanţă pe care au pus-o la mijloc, între ei şi demoni. Aceştia din urmă s-au aruncat bucuroşi şi au îngrămădit pe unul din talere toate grelele păcate ale tîlharului. Iar celălalt taler a rămas gol. Atunci Îngerii s-au sfătuit între ei: Ce vom aşeza aici? Să căutăm, poate vom găsi ceva bun.

Atunci în mîinile unuia dintre Îngeri s-a arătat ştergarul cu totul ud de lacrimile de pocăinţă ale tîlharului. Îngerul l-a pus cu grăbire pe celălalt taler, şi aşa s-a văzut că ştergarul a fost mult mai greu decît hîrtiile dracilor. Atunci diavolii s-au risipit urlînd deznădăjduiţi, iar Îngerii au luat sufletul tîlharului pocăit şi l-au dus la Rai, slăvind pre Iubitorul de oameni Dumnezeu.

Să luăm aminte la minunea Sfîntului Apostol Filip cu famenul etiopian (Fapte 8):

• La cum Îngerul Domnului l-a dus pe Filip din Samaria pînă la drumul spre Gaza;

• La cum Filip l-a văzut pe eunucul Candachiei, regina Etiopiei, i-a tîlcuit prorocia lui Isaia, şi l-a botezat în apele rîului din apropiere;

• La cum Îngerul Domnului îndată l-a ascuns pe Apostolul Filip de la faţa eunucului după aceea, ducîndu-l pe Filip în clipeala ochiului la cetatea Azot.

Zis-am: Păzi-voi căile mele, ca să nu păcătuiesc cu limba mea (Psalmul 38:1).

Păcatul limbii este cel mai obişnuit şi mai des întîlnit păcat. Căci dacă nu greşeşte cineva în cuvînt, acela este bărbat desăvîrşit zice Sfîntul Apostol lacov (3:2). Cînd omul care se pocăieşte păşeşte cu nădejde pe calea lui Dumnezeu, adică începe să vieţuiască conform poruncilor Lui, el mai întîi şi mai întîi trebuie să se păzească de păcatele limbii. Aceasta a fost pravila de pocăinţă pe care regele David şi-a pus-o sieşi. El a făgăduit mai cu seamă să rămînă tăcut şi fără grai înaintea duşmanilor lui: Pus-am gurii mele pază, cînd a stat păcătosul împotriva mea (Psalmul 38:2).

Iată ce pravilă minunată de urmat pentru omul care se pocăieşte! Căci fiind învinuit (pe nedrept), el nu răspunde împotrivă, şi fiind jignit şi batjocorit, tace. Cu adevărat, la ce ar folosi să grăieşti omului plin de ură şi nedrept, care pe Dumnezeu nu Îl iubeşte mai mult decît pe sine însuşi? De îi vei grăi de rău, el se va sălbătici încă şi mai mult, iar de îi vei grăi de bine, el se va face batjocoritor al lucrurilor Sfinte. Să ne amintim că înaintea lui Pilat din Pont Mîntuitorul a tăcut. Pilat a zis: Nu răspunzi nimic? (Marcu 15:4). Dar ce să-ţi răspundă El ţie, Pilate, cînd tu nu ai nici urechi de auzit nici minte care să înţeleagă?

Iată, tăcerea dreptului înaintea celui nedrept încă poate să aibă cea mai bună influenţă asupra nedreptului. Căci lăsat să interpreteze singur tăcerea dreptului care tace înaintea lui, nedreptul încă poate interpreta astfel încît să se folosească sufletul lui; pe cînd orice alt răspuns al dreptului, bun sau rău, va fi rău interpretat de către cel nedrept, căci el o va face invariabil spre îndreptăţirea de sine şi spre învinuirea tuturor celorlalţi. Fericit bărbatul care învaţă să îşi stăpînească limba.

O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase Dumnezeul nostru, Cela Ce ne-ai arătat nouă cu pilda Ta cum şi cînd să grăim, Tu asemenea ne-ai arătat nouă şi cum şi cînd să tăcem. Ci ajtă-ne nouă pururea să nu păcătuim cu a noastră limbă, Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumire în veci, Amin.