Sfîntul Toma a fost unul dintre cei doisprezece Apostoli ai lui Hristos. Prin neîncrederea lui în învierea Domnului s-a adus o nouă dovadă a realităţii acestui eveniment Sfînt şi înfricoşat.

Din pricina îndoirii lui Toma, Domnul înviat S-a arătat pentru a doua oară înaintea ucenicilor Lui, numai şi numai în scopul de a îl convinge şi pe Toma de Slăvita Lui Înviere. Domnul a zis atunci către Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mîinile Mele şi adu mîna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios. Iar Toma plin de cutremur a făcut aşa şi a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu! (Ioan 20:27-28). După Pogorîrea Duhului Sfînt, şi după ce Apostolii au aruncat sorţi spre a vedea locurile în care fiecare urma să iasă la propovăduire, lui Toma i-a căzut să meargă şi să vestească Evanghelia Domnului în India.

El a fost puţin întristat că trebuia să plece atît de departe, dar Domnul i S-a arătat lui şi l-a întărit. În India Toma a adus pre mulţi la Hristos, atît nobili cît şi popor de jos, şi a întemeiat acolo Biserica lui Hristos, sfinţind episcopi şi preoţi. Între alţii, el a convertit şi două femei surori după trup, Terţiana şi Migdonia, amîndouă soţii de mari principi indieni. Din pricina credinţei lor, amîndouă au fost persecutate de soţii lor, cu care, după primirea Sfîntului Botez, nu mai voiau să mai trăiască. În cele din urmă soţii lor le-au dat învoirea să trăiască cum le va plăcea.

Astfel eliberate de povara însoţirii, ele au dus vieţi plăcute lui Dumnezeu pînă la moartea lor. Dionisie şi Pelaghia au fost logodnici, dar auzind predicarea apostolului Toma, nu au mai voit să se căsătorească, ci s-au închinat fiecare din ei vieţii ascetice creştine. Pelaghia a sfîrşit muceniţă pentru Hristos, iar Dionisie a fost hirotonit întru Episcop de către Apostolul Toma. Prinţul Mazdai, soţul Terţianei, al cărui fiu, Azan, de asemenea fusese botezat de către Sfîntul Toma, l-a osîndit pe Apostol la moarte. Mazdai a trimis cinci soldaţi care să-l ucidă pe Sfîntul Apostol Toma.

Ei l-au săgetat cu lănciile lor, şi aşa şi-a dat Sfîntul Apostol Sfîntul lui suflet în mîinile lui Hristos. Mai înaintea morţii lui, el şi ceilalţi Sfinţi Apostoli au fost purtaţi minunat pe norii cerului la Ierusalim pentru înmormîntarea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Dar Toma a sosit prea tîrziu, de abia după trei zile, şi pentru aceasta a plîns nemîngîiat. La ruga lui ceilalţi apostoli au deschis mormîntul Fecioarei, ca şi el să se poată închina cinstitului ei trup.

Dar trupul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu nu se mai afla în racla în care fusese aşezat: Domnul o luase pre Maica Lui la Locaşurile Sale cereşti. Astfel, întîrzierea Sfîntului Toma a descoperit lumii întregi minunata preaslăvire şi înălţare a Maicii lui Dumnezeu cu trupul la ceruri, tot aşa cum îndoirea lui a întărit în întreaga lume adevărul învierii Domnului Hristos.

El s-a născut la Chios, în Bithinia. Părinţii lui, Petru şi Antuza, erau creştini, iar din botez au dat fiului lor numele Manuel. De mic el a fost dat să înveţe meşteşugul croitoriei. Între timp însă tatăl lui Manuel, Petru, a căzut de la Credinţă şi a trecu la islam, iar apoi s-a strămutat la Brusa. La o vreme Manuel a fost nevoit să călătorească cu afaceri la Brusa, şi acolo s-a întîlnit cu tatăl lui, care a încercat în tot chipul să îl facă şi pe fiul lui să treacă la islam. Zadarnică a fost împotrivirea lui Manuel. Turcii l-au tăiat împrejur cu sila. Manuel atunci a fugit la Sfîntul Munte şi s-a tuns monah la Schitul Sfînta Ana. Numele lui călugăresc a fost Macarie.

Timp de doisprezece ani el s-a nevoit minunat întru toate nevoinţele monahiceşti, dar pacea sufletului nu o a putut afla. Cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri (Matei 10:33) Aceste cuvinte ale Domnului răsunau mereu în conştiinţa monahului Macarie. La urmă, cu binecuvîntarea duhovnicescului lui părinte, el a mers la Brusa şi a mărturisit cu glas mare Credinţa lui în Hristos, înaintea turcilor, strigînd că mincinos proroc este Mohamet.

El a fost biciuit timp de una sută şi treizeci de zile, şi torturat bestial în tot acest timp. El a fost decapitat la Brusa, în şase zile ale lunii octombrie, din anul 1590. Parte din Sfintele lui moaşte făcătoare de minuni se păstrează cu cinste şi cu evlavie la Schitul Sfînta Ana din Sfîntul Munte Athos.

Cu-a lui îndoire Sfîntul Toma Apostol

Credinţa Creştină o a întărit:

Însuşi Domnul pe el l-a convins.

Toma coasta Domnului pipăit-a şi s-a bucurat,

Cu bucurie mare L-a slăvit pe Hristos.

Via lui Toma fost-a a Indiei ţară,

Ce el a cultivat-o cu viţa Crucii lui Hristos:

Acolo el înţelepciunea şi minunile Domnului Hristos propovăduit-a

Către slăviţi şi umili.

O, înţelepţilor ai Indiei fii,

Şarpe-otrăvit a voastră înţelepciune este!

Iată înţelepciunea cea adevărat din cer S-a pogorît

Ea pentru a voastră mîntuire Trup pe pămînt a luat!

Toma grăit-a şi lucrat-a minuni,

Pe care minuni şi înţelepciune văzîndu-le,

Mulţime de popor lui i-a urmat,

Căci Toma lucra întru Numele Domnului.

Toma schingiuiri cumplite a luat

Dar porţile iadului idolatriei indiene zguduitu-le-a din temelii.

El răni cinci pentru Domnul Întru al său trup, pentru adevăr, a luat.

Cinci amare răni, al simţurilor număr, care pildă de tainică înţelepciune nouă ne sînt:

Căci cela ce-a lui simţuri nu îşi stăpîneşte,

Dulceaţa cerească nu poate gusta.

Avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mînă, veşnică, în ceruri (II Corinteni 5:1), zice cela ce vede toate cu adevărat, Apostolul lui Hristos, Pavel. Toate eforturile pe care le facem noi pe pămînt pentru Dumnezeu au acest scop: să binemerităm, fiecare după puterile lui, această zidire dumnezeiască, această casă nefăcută de mînă.

Regele Indiei Gundafor a hotărît să-şi zidească un palat minunat, cum n-a mai văzut pămîntul. Pentru aceasta l-a trimis pe curteanul lui, Avvan, să-i găsească un meşter priceput pentru lucrare. Avvan l-a întîlnit pe Sfîntul Apostol Toma, prin dumnezeiasca Pronie. Sfîntul Toma i-a zis lui Avvan că este meşter priceput, şi că nimeni altul nu îi va putea zidi regelui ceea ce doreşte inima lui. De aceea regele i-a dat lui Toma aur din destul pentru zidirea doritului palat.

Ieşind de la rege, Sfîntul Toma a împărţit îndată tot aurul la necăjiţi şi la muritorii de foame. Locul ales pentru zidire se afla la o oarecare depărtare de reşedinţa regelui, şi după doi ani de la înţelegere acesta a trimis oameni care să vadă în ce stadiu se află lucrările. Toma le-a zis: Toate sînt gata, doar acoperişul mai lipseşte, cerînd regelui să-i mai trimită şi alţi bani. Regele a făcut întocmai, nezgîrcindu-se. Aurul nou primit Toma l-a împărţit la mult popor nenorocit, flămînd, desculţ şi fără adăpost. El a mers mai departe, predicînd peste tot Evanghelia.

Regele, aflînd că Toma nici măcar nu a săpat temelia palatului mult dorit cu imensele bogăţii trimise, l-a înşfăcat şi l-a aruncat în temniţă. În acea noapte fratele regelui a murit, ceea ce l-a aruncat pe acesta într-o tristeţe neagră. Îngerul Domnului însă a luat sufletul mortului şi l-a dus să îi arate frumuseţile Raiului, întru care i-a arătat şi un palat fără seamăn, aşa cum la mintea omului nu s-a suit. Sufletul mortului a voit să meargă şi să se sălăşluiască pe vecie acolo, dar îngerul i-a zis că nu se poate, că acea minunăţie este rezervată fratelui lui, căci pentru el fusese zidită de către Sfîntul Apostol Toma, care pe pămînt zăcea pentru aceasta în închisoare.

Atunci Îngerul a întors sufletul mortului înapoi în trup. Înviind, fratele regelui a zis către rege îndată: Jură-mi că îmi vei dărui ceea ce îţi voi cere. Iar regele a jurat. Atunci fratele lui i-a zis: Dă-mi mie palatul ce ţi l-a zidit Toma în ceruri, şi ia pentru el şi toate bogăţiile mele ce le am pe pămînt. Regele a rămas în uimire auzind că el are palat în ceruri. După ce fratele lui i-a descris cu amănuntul tot ce a văzut, regele a crezut şi a alergat la închisoare, scoţîndu-l afară pe Sfîntul Apostol Toma.

Auzind predicarea Apostolului despre suflet, mîntuire şi viaţa de veci, şi regele şi fratele lui cel înviat au luat Sfîntul Botez din mîinile lui. Regele Gundafor după aceea a făcut singur şi mai mari fapte de milostenie, mai zidindu-şi un palat încă şi mai minunat în ceruri.

Să luăm aminte la nedreptatea regelui Amon şi la pedeapsa lui Dumnezeu asupra lui pentru aceasta (II Paralipomena 33):

• La cum Amon, fiul lui Manase, s-a întors de către faţa lui Dumnezeu şi a făcut cele rele înaintea Lui;

• La cum el a domnit numai timp de doi ani, după care a fost omorît de slugile lui.

Ostenit-am întru suspinul meu, spăla-voi în ficare noapte patul meu, cu lacrimile mele aşternutul meu voi uda (Psalmul 6:6). Ziua urmează nopţii, iar noaptea, zilei. Fie ca pocăinţei noastre celei de zi să îi urmeze pocăinţa de noapte, iar pocăinţei noastre din fiecare noapte să îi urmeze pocăinţa din fiecare zi. Iar pocăinţa cea de toată ziua în faptele cele bune se arată; iar cea de toată noaptea, în rugăciune, plîns şi îngenunchere.

Astfel plătim noi noapte şi zi datoria noastră, prin aceea că umplem timpul zilelor şi nopţilor noastre cu ceea ce este mai de preţ înaintea lui Dumnezeu, şi cu ceea ce ne va însoţi pre noi la înfricoşata Judecată. Să privim la regele David şi să luăm aminte la pocăinţa lui. Să vedem că nu este destul să ne mărturisim păcatele înaintea preotului, ca să fim iertaţi. Iată însuşi regele David şi-a mărturisit păcatul prorocului Nathan, zicînd: Am păcătuit înaintea Domnului. (II Regi 12:13).

Cu toate acestea, marele rege şi Proroc nu a socotit suficientă mărturisirea aceasta, ci a continuat să suspine şi să plîngă înaintea lui Dumnezeu, spălîndu-şi în fiecare noapte a vieţii lui patul cu lacrimi de pocăinţă. Căci nici măcar noaptea nu putea da el odihnă sufletului lui, ci doar istovirea pocăinţei celei cu lacrimi. Să nu zicem: David a comis ucidere şi adulter, deci avea şi de ce să se pocăiască! Oare nu şi tu ucizi oameni cu ura ta, oare nu comiţi mereu adulter în inima ta, prin gîndurile necurate cărora nu li te opui, şi prin poftele cele rele? Fraţilor, viaţa acesta nu am primit-o ca să ne îndreptăţim păcatele noastre, ci ca să ni le osîndim.

Fericit acela pe care îl va îndreptăţi Domnul la înfricoşata Lui judecată! Pocăinţa nu este o chestiune doar de o oră sau doar de o zi. Pocăinţa trebuie să ne fie nouă ocupaţia de căpetenie a vieţii noastre, în fiecare ceas, pînă la moarte. Spăla-voi în fiecare noapte patul meu, zice regele David. Aceasta nu înseamnă că doar noaptea trebuie pocăinţă, căci ea trebuie din belşug şi ziua, şi zi şi noapte; ci înseamnă că pocăinţa cea duhovnicească se poate face mai bine şi mai potrivit în liniştea nopţii decît în zgomotul zilei. În liniştea nopţii, noi ne vedem mult mai limpede şi păcatele noastre, şi marea milostivire a lui Dumnezeu. Oare nu ne aminteşte mai bine noaptea de moarte decît ziua? Oare nu vedem ce bine seamănă patul odihnei noastre de noapte cu un coșciug?

O Stăpîne Doamne Dumnezeul nostru, Cela Ce eşti Drept şi Minunat întru lucrurile Tale, fără ajutorul Tău cu adevărat nu ne vom putea pocăi nicicînd! Ajută-ne nouă, Bunule Doamne, ca să ne vedem ranele păcatelor noastre, şi să simţim duhoarea lor cea grea şi să ne plîngem pe noi înşine cu amar, mai înainte de a o face rudeniile noastre, deasupra trupului nostru dat morţii şi putreziciunii şi dus la groapă! Şi mai înainte de a o face Sfinţii Îngeri deasupra stîrvului sufletului nostru celui lepădat la iad!

O ajută-ne nouă şi ne mîntuiește pre noi, Stăpîne Doamne!

Căci noi numai Ţie ne închinăm şi pre Tine Te slăvim şi Ţie Îţi mulţumim în veci, Amin.