Sfîntul Ierotei a fost însoţitorul Sfîntului Dionisie Areopagitul şi a primit credinţa Creştină de la Sfîntul Apostol Pavel, la puţin timp în urma Sfîntului Dionisie. Mai după aceea, Sfîntul Apostol Pavel l-a uns pe Ierotei Episcop al Atenei. La vremea Sfintei Adormiri a Maicii Domnului, Sfîntul Ierotei a sosit la Ierusalim şi a fost de faţă la înmormîntarea ei.

Cu dumnezeiescul lui dar de cîntăreţ el a inspirat în multe suflete dreapta închinare, arătîndu-se bărbat insuflat de sus. El s-a nevoit mult întru slujirea Cuvîntului, aducînd pre mulţi păgîni la lumina Adevărului şi bine păstorind turma cea cuvîntătoare a lui Hristos. El a luat la sfîrşit moarte de mucenic al lui Hristos, al Celuia Care i-a dăruit îndoita cunună a Cereştii Lui Împărăţii: cea de Ierarh şi cea de mucenic.

Ştefan a fost un mare principe sîrb (Despot), care s-a născut în clanul Pastrovici. El a guvernat poporul sîrb în timpul unei perioade istorice cumplit de grele, luptînd cu vitejie împotriva turcilor, dar şi a latinilor (romano-catolicilor). El a fost un bărbat drept şi un mare patriot, principe minunat care s-a putut compara cu marele Alexandru Nevski, sau cu regele Sfînt lovan Vladimir. El s-a săvîrşit în veacul al şaisprezecelea (după unele izvoare, la anul 1515).

Pe piatra lui de mormînt noaptea apărea o lumină, şi astfel s-a descoperit că rămăşiţele lui sînt Sfinte moaşte. Ele au fost mutate la Mînăstirea Şişatovaţ de la Fruşka Gora, unde au odihnit multă vreme. În timpul celui de al doilea Război Mondial, moaştele Sfîntului Ştefan Stilianovici au fost aduse la Belgrad şi aşezate în Biserica Mitropolitană, alături de cele ale Cneazului Lazăr. Soţia lui Ştefan, Elena, văzînd moaştele nestricate ale soţului ei şi minunile care se lucrează la ele, s-a tuns monahie şi s-a nevoit aspru întru călugăreştile nevoinţe pînă la moartea ei.

Sfîntul Ammun la început a fost podgorean. Rudeniile lui l-au silit să se însoare în pofida voinţei lui, dar el nu a voit să trăiască cu soţia lui ca bărbat şi femeie. Încă din prima zi el a numit-o pe soţia lui soră, şi a sfătuit-o să se alăture lui în mai înalta vieţuire, spre mai mare plată în ceruri. El a vieţuit astfel cu soţia lui timp de optsprezece ani. Apoi, bine înţelegîndu-se între dînşii, soţia a întemeiat în casa lor un aşezămînt pentru fecioare, iar Ammun s-a retras la o mînăstire de călugări, unde s-a dăruit cu totul asprelor nevoinţe ale vieţii sihăstreşti. Din pricina marii lui curaţii Dumnezeu i-a dăruit harul facerii de minuni şi al străvederii.

Un bărbat şi cu femeia lui şi-au adus la mînăstire pe fiul lor bolnav de nebunie, rugînd pe Avva Ammun să se roage pentru el înaintea lui Dumnezeu ca să se vindece, dar Avva nu a voit să îi asculte. Mult rugîndu-se de dînsul, Avva Ammun le-a zis: Şi sănătatea şi boala fiului vostru sînt în mîinile voastre, întoarceţi acelei văduve boul pe ca i l-aţi furat (a dat şi numele văduvei), şi fiul vostru se va vindeca. Părinţii, înspăimîntaţi şi ruşinaţi văzîndu-se astfel descoperiţi, şi-au mărturisit păcatul şi au făgăduit vă vor întoarce boul îndată ce vor ajunge la casa lor. Apoi Sfîntul Ammun s-a rugat lui Dumnezeu şi s-a vindecat copilul.

Avva Ammun a fost mare prieten al Sfîntului Antonie cel Mare. Cînd Avva a murit în pustia Nitriei, Sfîntul Antonie a văzut de la chilie sufletul lui în înălţimile cereşti şi a zis fraţilor: Astăzi s-a săvîrşit Avva Ammun, iată am văzut sufletul lui purtat de Sfinţii Îngeri la Cer.

Sfîntul Pavel a trăit în lume ca bărbat căsătorit pînă la vîrsta de şaizeci de ani. Dar aflîndu-şi soţia în adulter, el a părăsit şi a lepădat toate şi a mers în pustie la Sfîntul Antonie cel Mare, primind de la el tunderea în îngerescul chip. Sfîntul Pavel a fost bărbat foarte simplu şi neştiutor de carte, dar în ciuda simplităţii lui el a ajuns la înălţimi duhovniceşti atît de mari încît vedea sufletele oamenilor aşa cum alţii îşi văd unii altora feţele trupeşti.

El a fost mare făcător de minuni, uneori întrecîndu-l în acestea chiar şi pe Marele Antonie. Sfîntul Pavel s-a săvîrşit la bătrîneţi foarte adînci, la anul 340, şi s-a strămutat la locaşurile bucuriei, şezînd cu Sfinţii Îngeri.

Pe Avva Ammun odată l-au rugat:

Arată-ne nouă păcătoşilor calea mîntuirii.

Acelora Avva le-a zis: în toată viaţa voastră

Ca osîndiţi să trăiţi, ce a tribunalului judecată aşteaptă.

Aşa cum osînditul de judecător se teme,

Şi numără ceasurile pînă la înfăţişarea lui,

Stînd cu frică să audă glasul ce-i zice:

E rîndul tău acum, grăbeşte!

Aşa cum aceluia nu-i mai pasă de adăpost, nici hrană

Nici dacă sade, sau dacă stă,

Ci cu inima strînsă stă cu urechea ciulită,

Fraţilor, aşa trebuie să fim şi noi.

Un frate pe Avva întreabă: Dar calea strîmtă, ce este?

Iar cea de dureri plină, cît de lungă?

Acestuia Avva i-a zis: Calea cea strîmtă

Paza gîndurilor este, împrăştierea minţii alungind.

Iar cea de dureri plină înfrînarea de la patimi este,

Ca nimic rău să pofteşti, ci numai Voia lui Dumnezeu.

O atotînţelepte Sfinte Părinte Ammun,

Răbdătorule purtător al jugului lui Hristos!

Tu ale oamenilor patimi îmblînzit-ai,

Lui Dumnezeu plăcutule,

Iar El pre tine te-a răsplătit

Cu bunătăţile din Cer!

Iată o altă vedenie a Sfîntului Andrei cel Nebun pentru Hristos, din care se vede că Sfîntul Pavel nu a fost singurul răpit la rai, care a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască (II Corinteni 12:4). La peste opt sute cincizeci de ani după Sfîntul Apostol Pavel, i s-a dat şi Sfîntului Andrei cel Nebun pentru Hristos să fie răpit la Rai.

În timpul unei nopţi dintr-un şir lung de nopţi pline de ger cumplit şi frig de moarte, Sfîntul Andrei zăcea zgribulit într-un gang, printre cîini, aşteptîndu-şi moartea. Atunci un Înger al Domnului a venit la el şi l-a răpit la Cer (în trup, sau în afară de trup, Sfîntul nu a ştiut să spună). El a petrecut în acea răpire timp de două săptămîni, şi a ajuns pînă la al treilea cer. M-am văzut îmbrăcat în cele mai strălucitoare veşminte, pe care nu le poate descrie nici un cuvînt, erau parcă ţesute din fulger. Pe cap am purtat cunună de flori minunate şi am fost încins cu un brîu împărătesc. Frumuseţea aceea îmi dădea o bucurie de negrăit.

Eram uimit cu mintea şi cu inima de frumuseţea negrăită a Raiului lui Dumnezeu. Umblam mut de uimire şi mă bucuram într-un chip ce nu-l pot grăi. Sfîntul Andrei a fost dus înaintea Domnului Hristos, pe Care L-a văzut şi Căruia i S-a închinat: O mînă de foc a dat la o parte un văl, şi L-am văzut pe Domnul, aşa cum odată L-a văzut Prorocul Isaia, şezînd pe un tron înalt foarte, înconjurat de Serafimi.

El purta veşmînt stacojiu. Chipul Lui era ca lumina, iar ochii Lui au privit cu bunătate către mine, smeritul. Văzîndu-L, am căzut cu faţa la pămînt înaintea Lui, închinîndu-mă strălucirii slavei Sale. Eu nu pot afla cuvinte să grăiesc bucuria în care se scălda sufletul meu. Bucuria aceea negrăită mă inundă şi acum, cînd îmi amintesc de ea. Eu am ascultat glasul Domnului Atotmilostivului şi Făcătorul, care a grăit către mine trei cuvinte anume cu preacuratele Lui buze.

Cuvintele acelea au umplut inima mea de dumnezeiască dulceaţă şi mi-au umplut inima de focul dragostei dumnezeieşti. Eu am simţit de la acel duhovnicesc foc cum mă topesc cu totul ca ceara. Sfîntul Andrei a dorit să o vadă şi pe Sfînta Preacurata Stăpîna noastră, dar i s-a spus că ea nu se află atunci acolo, ci că a plecat pe pămînt ca să scoată din necazuri pe cei urgisiţi, şi să aline durerile omeneşti.

Să luăm aminte la fărădelegile regelui Manase şi la pedeapsa cruntă a lui Dumnezeu asupra lui (II Paralipomena 33):

• La cum Manase s-a întors iar la închinarea la idoli, la descîntători şi la vrăjitorii, făcînd tot ceea ce este rău şi necurat înaintea Feţei Domnului;

• La cum Dumnezeu a îngăduit caldeilor să-l ia rob pe Manase.

Mîniaţi-vă dar nu greşiţi (Psalmul 4:4).

Să ne mîniem pe noi înşine, fraţilor, şi să nu mai păcătuim. Să ne mîniem pe patimile noastre de gînd şi de faptă, şi să nu mai păcătuim. Să ne mîniem pe satan tatăl minciunii (Ioan 8:44) şi să nu mai facem voia lui. Să ne mîniem pe păcatul lumii şi pe hula hulitorilor care calcă în picioare Sfînta Biserică a lui Dumnezeu, şi să băgăm de seamă că niciodată nu vom putea dezrădăcina păcatul cu păcat. Să ne mîniem pe prietenii noştri cînd păcătuiesc, dar cu dragoste către ei, iar nu cu dispreţul care îi înrăieşte şi mai mult.

Căci mînia prietenului faţă de prieten, ca şi a părintelui faţă de copilul neascultător, ca şi a lui Dumnezeu faţă de omul păcătos, nu este mînia care dezrădăcinează, ci mînia care întăreşte şi adînceşte şi mai mult rădăcinile pomului, ferindu-l de rodirea rodului celui rău, şi sporind numai ramurile purtătoare de rod bun. Dar mînia voastră să fie cu măsură, ca şi puterea ei vindecătoare să crească, iar nu să se prefacă în otravă. Iar dreapta aceasta măsură se află numai cînd ne vom ruga Domnului adînc, şi vom ţine Chipul Lui înaintea noastră, în timpul mîniei noastre.

Nimic nu ţine mai bine măsura mîniei celei drepte decît Dumnezeu. Toată mînia care nu este în Numele lui Dumnezeu şi pentru dreptatea Lui este păcat. Nu de dragul trîndăviei să ne mîniem, ci să ne mîniem din pricinile care Îl mînie şi pe Dumnezeu. De vom avea voinţa noastră ancorată adînc în voia lui Dumnezeu, vom cunoaşte totdeauna cînd trebuie să ne mîniem şi cînd nu, şi cît trebuie să ne mîniem şi cît nu.

Lucrul acesta nu se poate cu totul lămuri prin cuvinte, şi nici măcar într-o mică măsură lămuri celor needucaţi. Căci mînia, la locul, timpul şi la măsura ei, acţionează întocmai precum milostivirea la ale ei. O, fraţilor, oare vedem noi cum sufletul nostru este înzestrat cu felurime de puteri, iar omul, prin libera sa voinţă, le poate întrebuinţa pe acestea spre moarte sau spre viaţă? Mînia faţă de sine este întotdeauna potrivită şi binevenită. Iată o pildă minunată pentru aceasta: cu cît învaţă omul să se mînie pe sinea lui păcătoasă, cu atît va învăţa să se mînie pe aproapele mai puţin. Mîniat de propriile lui slăbiciuni, el fie nu mai vede slăbiciunile altora, fie le vede, dar le judecă mai îngăduitor.

O, Stăpîne Doamne Cela Ce eşti Singur Drept, sădeşte întru noi aducerea aminte de ziua Mîniei Tale celei Drepte, ca să nu mai păcătuim atît de uşor nici măcar cu gîndul, Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumire în veci, Amin.