El s-a născut în Corint, din părinţii Ioan şi Eudoxia. Tatăl lui, Ioan, a fost presbiter, rudenie a lui Petru, Episcopul Corintului.

Din frageda lui tinereţe, Chiriac a fost hirotesit citeţ al bisericii catedralei, de către episcop. Citind Sfintele Scripturi, Chiriac se minuna de Purtarea de Grijă a lui Dumnezeu, Care îi preaslăveşte pe robii Lui adevăraţi şi Care rînduieşte mîntuirea neamului omenesc. La vîrsta de optsprezece ani, dragostea fierbinte pentru Dumnezeu l-a purtat pe tînărul Chiriac la Ierusalim.

Acolo el a intrat în mînăstirea lui Eustorghie, bărbat dumnezeiesc, care l-a instruit întru îngereasca vieţuire. După aceea, el a mers şi l-a cercetat pe Sfîntul Eftimie, care i-a prorocit că va ajunge un mare povăţuitor de suflete. Acesta l-a îmbrăcat în schima monahală şi l-a trimis la Sfîntul Gherasim de la Iordan, unde Sfîntul Chiriac a petrecut timp de nouă ani. După fericita adormire a Avvei Gherasim, el s-a reîntors la Mînăstirea Sfîntului Eftimie, unde a rămas la tăcere timp de zece ani.

Apoi, fugind de slava oamenilor, el a mers din loc în loc. În cele din urmă s-a sălăşluit întru nevoinţe la Mînăstirea Sfîntului Hariton, unde şi-a săvîrşit şi alergarea pămîntească, în vîrstă fiind de una sută şi nouă ani. Sfîntul Chiriac a fost nevoitor vestit şi făcător de minuni. El era mare la trup şi foarte puternic, şi a rămas aşa pînă la adînca lui bătrîneţe, în pofida celor mai aspre şi de toată vremea postiri şi privegheri. În pustie el a mîncat ani în şir numai verdeţuri crude. El a fost un mare zilot al Ortodoxiei, dînd pe faţă toate ereziile, mai cu seamă ereziile lui Origen. El a zis despre sine că în toate zilele vieţii lui lumina soarelui nu l-a văzut mîncînd, nici a apus fiind el supărat pe cineva.

După pravila Sfîntului Hariton, monahii mîncau numai o dată în zi, după apusul soarelui. Sfîntul Chiriac a fost un mare luminător al Bisericii, Stîlp al Ortodoxiei, podoaba monahilor, puternic vindecător al bolnavilor, şi blînd mîngîietor al celor întristaţi. După o viaţă lungă întru care a folosit pre mulţi, el s-a strămutat la locaşurile veşnicei bucurii a Domnului său, la anul 557.

Dada a fost un mare nobil persan, înrudit cu regele Persiei Sapor, iar Govdela a fost fiul regelui Sapor. Mărturisindu-şi nobilul Dada pe faţă credinţa în Iisus Hristos, a fost torturat bestial, la porunca regelui Sapor. În timpul acestor torturi Dumnezeu a lucrat prin el minuni mari şi înfricoşate, care l-au adus la Credinţă şi pe fiul regelui, pe Govdela. Dar păgînului rege nici de fiul lui nu i-a fost milă, ci l-a dat şi pe acesta la torturi încă şi mai mari.

Şi Dada şi Govdela l-au preaslăvit pe Hristos cu răbdarea pe care au dovedit-o în timpul cumplitelor chinuri şi cu multele minuni pe care Dumnezeu le-a lucrat astfel prin ei. Ei amîndoi şi-au dat sfintele şi muceniceştile lor suflete în timpul torturilor. Ei s-au încununat cu cununa veşnicei slave în veacul al patrulea. Împreună cu ei au fost chinuiţi şi sora lui Govdela, Casdoa (Casdouas), şi marele preot păgîn, Gargal, care şi ei au crezut în Hristos şi au primit Sfîntul Botez.

El a fost un cetăţean foarte bogat din Gaza. El a fost atît de milostiv, încît împărţindu-şi tot avutul săracilor, s-a făcut însuşi cu desăvîrşire sărac.

Către sfîrşitul vieţii, s-a îmbolnăvit de idropică, din care boală a şi murit. După sfînta lui adormire din trupul lui a început să curgă un mir vindecător, care vindeca suferinzii.

La început Maria a fost cu rînduiala citeaţă a Psaltirii în Biserica învierii din Ierusalim. Dar ea era foarte frumoasă la chip şi mulţi se ispiteau de frumuseţea chipului ei cu necuratele gînduri de curvie. Pentru aceasta, ca să nu mai smintească oamenii păcătoşi cu frumuseţea ei, Maria a plecat şi s-a ascuns în pustia Souka, luînd cu ea numai un coş cu boabe de păstăi şi un vas de lut plin cu apă.

Sfînta Maria Palestiniana a vieţuit în acea pustie timp de optsprezece ani. Prin Purtarea de Grijă a lui Dumnezeu, nici boabele din coş nu i s-au sfîrşit, nici apa din vasul de lut. Ucenicii Sfîntului Chiriac au aflat-o pe ea încă din timpul vieţii ei, iar după fericitul ei sfîrşit au îngropat-o.

Frumoasa Maria frumoasă s-a născut,

Şi credincioasă fiind lui Hristos,

S-a rugat Lui aşa:

"Ajută-mi mie, Doamne, căci fără ajutor sînt,

Arată-mi mie, smeritei, cărarea mîntuirii.

Cu-al Tău sfînt ajutor eu cu păcatul lupt,

Dar iată, chiar al meu chip

Sminteală celor slabi se face."

Maria înaintea Domnului cade,

Cu faţa udă de lacrimi,

Iar apoi la pustie fuge, departe

De-ai oamenilor ochi.

Acolo Maria cu Domnul grăieşte,

Și grăirea cu Domnul este răsplata ei.

Sufletul ei mai tare ca aurul cel mai curat

În mijlocul pustiei străluceşte.

Trupul ei s-a uscat de la trecerea vremii,

Şi un înger dus-a pre îngereasca femeie în Rai.

Ea acum împreună cu îngerii în ceruri se bucură

Şi înaintea Domnului mijloceşte pentru noi.

În ignoranţa lor, mulţi oameni luptă mai mult ca să se apere de suferinţă fizică şi de boală la vremea bătrîneţii, decît ca să scape de chinurile iadului care urmează bătrîneţii şi morţii.

Aşa s-a întîmplat odată cu un bărbat necăsătorit şi avar care, din an în an, şi cu patimă din ce în ce mai mare, şi-a grămădit sieşi averi inutile. Cînd a fost întrebat de ce se chinuie atît de mult cu strînsul averilor, el a răspuns: "Strîng pentru vremea bătrîneţelor mele. Această avere mă va hrăni şi mă va vindeca cînd voi fi bătrîn şi bolnav." Cu adevărat, cele ce singur le-a zis s-au şi împlinit. Apropiindu-se de bătrîneţe, el s-a îmbolnăvit de o boală foarte grea care nu se mai vindeca.

El şi-a cheltuit toată imensa avere cu doctorii, în speranţa că aceştia îl vor vindeca, şi cu slugile, pe care le plătea ca să îl îngrijească. Dar aceasta la nimic nu i-a folosit, că boala tot nu a plecat de la el. După ce toată imensa avere a secat cu desăvîrşire, doctorii l-au părăsit, la fel şi slugile. Omul a căzut în deznădejde. Vecinii lui i-au adus pîine pînă cînd s-a stins, şi a fost îngropat pe cheltuiala satului. Cu adevărat, el şi-a cheltuit averea aşa cum a şi spus că o va face.

Dumnezeu i-a făcut exact aşa cum a voit el. Dumnezeu i-a trimis tocmai boala pe care, într-un fel, şi-a dorit-o, şi pentru care a strîns o avere colosală. Cu toate acestea, averea strînsă nu a fost capabilă să-i aline suferinţa în această lume, şi atunci, cum ar fi putut ea să i-o aline în cealaltă? Nici într-un fel. Căci în cealaltă lume nu averile materiale alină cumplitele suferinţe ce îl aşteaptă pe om acolo, ci alt fel de averi, din care omul nostru nu a avut grijă să-şi strîngă nici un strop în timpul preţios şi scurt al vieţii.

Iar aceste averi sînt: credinţa, nădejdea, faptele de milostenie trupească şi sufletească, rugăciunile, pocăinţa. Cineva a văzut un suflet omenesc strălucind de lumina negrăită a Raiului, şi l-a întrebat cum a reuşit să se învrednicească acelei mari slave. Sufletul acelui om a zis: "în viaţa mea pămîntească eu am fost sluga unui făcător de rele care niciodată nu mi-a dat nici un fel de leafă pentru munca mea. Dar eu am îndurat viaţa aceea pînă la sfîrşit, şi m-am rugat cu nădejde în Dumnezeu."

Apoi privitorul a văzut sufletul altui om, în şi mai mare slavă, şi întrebat fiind şi acela, el a răspuns: "Eu am fost bolnav de lepră toată viaţa mea, şi toată viaţa mea i-am mulţumit lui Dumnezeu pentru aceasta." Însă nimeni nu l-a văzut în lumina Raiului pe cel care îşi strînsese toată viaţa averi şi bani pentru bolile de la bătrîneţe.

Să luăm aminte la pedeapsa lui Dumnezeu asupra regelui Ozia (II Paralipomena 26):

• La cum, din pricină că s-a mîndrit peste măsură, Ozia a îndrăznit a se apropia de altarul Domnului, nefiind preot;

• La cum pentru aceasta, fără veste, fruntea lui s-a umplut de lepră.

Părinte drepte, lumea pe Tine nu Te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut (Ioan 17:25).

Cineva este cunoscut cel mai bine de către altcineva care este egalul lui. Cel de jos nu îl poate cunoaşte pe cel de sus, nici muritorul pe nemuritor. Prorocii Vechiului Testament şi unii dintre înţelepţii din vechime L-au cunoscut pe Dumnezeu ca Făcător şi Chivernisitor, dar nici unul nu L-a cunoscut ca pe Tatăl Fiului.

Căci cei care L-au cunoscut L-au cunoscut prin intermediul firii, iar nu prin naştere. Prin intermediul firii, ei au cunoscut cîte ceva din dreptatea Lui, din înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu; dar ei nu au cunoscut iubirea Lui, căci iubirea se cunoaşte prin naştere. Tatăl cunoaşte taina celui născut, iar cel născut cunoaşte iubirea tatălui. S-ar putea zice astfel: Lumea nu Te-a cunoscut, căci ea Te-a privit pe Tine ca Domn, iar pe ea ca sclavă; pe cînd Eu Te-am cunoscut, căci Tu eşti Tatăl Meu şi Eu, Fiul Tău, cunosc iubirea Ta negrăită.

Lumea priveşte la Tine prin vălul lucrărilor Tale în lume; dar Eu privesc la Tine Faţă către Faţă, în lumina frumuseţii veşnice a iubirii Tale. Domnul a adus flacăra strălucitoare a acestei iubiri paterne veşnice printre noi oamenii, astfel încît oamenii să îl poată recunoaşte pe Dumnezeu în miezul ei, în miezul acestei flăcări noi şi pînă la venirea ei, necunoscute pe pămînt. Domnul a dăruit cunoaşterea aceasta nouă a iubirii lui Dumnezeu ucenicilor Săi, iar prin ei, El ne-a dăruit-o şi nouă.

O, de s-ar aprinde flacăra acestei iubiri veşnice şi dumnezeieşti şi în inimile noastre! O, de-am cunoaşte astfel şi noi pre Dumnezeu ca Tată, iar pre noi înşine ca pe fii ai Lui, înfiaţi prin jertfa Unuia Născut Fiului Său!

O, Stăpîne Doamne Dumnezeul nostru, Tată, Fiule şi Duhule Sfinte, luminează-ne pre noi, cei înnegriţi de păcat, şi ne curăţeşte, ca să cunoaştem şi noi slava veşnică a iubirii Tale!

Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumire în veci, Amin.