Sfîntul Hariton a fost un cetăţean de frunte al cetăţii Iconium, şi binecredincios creştin. Plin de duhul compatrioatei lui, Sfînta Tecla, Sfîntul Hariton a mărturisit pe faţă Numele lui Hristos.

Dezlănţuindu-se cumplitele prigoane împotriva creştinilor de sub domnia lui Aurelian, Sfîntul Hariton îndată a fost adus la judecată înaintea eparhului. Judecătorul i-a poruncit să se închine la idoli, dar Sfîntul Hariton a zis: "Toţi dumnezeii voştri sînt diavoli, care din ceruri au fost izoniţi, în iadul cel mai de desubt." Hariton şi-a propovăduit cu putere credinţa întru Unul Dumnezeu Cel Viu, Făcătorul a toate, şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Mîntuitorul omenirii. Eparhul a pus să fie torturat şi bătut, pînă cînd trupul mucenicului s-a făcut tot numai o rană. Dar pe Aurelian l-a ajuns urgia păcatelor lui, din pricina cărora rău a pierit. Atunci Sfîntul Hariton a fost şi el scos din temniţă şi lăsat liber. El atunci a pornit către Ierusalim.

Pe cale a fost însă prins de nişte tîlhari, dar a scăpat din mîinile lor prin mila lui Dumnezeu. Nemaivoind să se întoarcă la Iconium, Sfîntul s-a retras în pustiul Faran, unde a întemeiat o mînăstire în care s-au adunat mulţi monahi. El a alcătuit şi o pravilă pentru fraţi, dar nevoind să fie lăduat de oameni s-a retras şi de acolo, şi s-a sălăşluit în pustia de lîngă Ierihon. Acolo el a mai întemeiat o mînăstire, care după el s-a numit Mînăstirea lui Hariton.

La urmă el a mai întemeiat şi o a treia, Souka, pe care grecii au numit-o Lavra Veche. Sfîntul Hariton s-a săvîrşit la bătrîneţi adînci şi încuviinţate, sălăşluindu-se la locaşurile cereşti în douăzeci şi opt de zile ale lunii septembrie, din anul 350. Sfintele lui moaşte odihnesc în întîia mînăstire întemeiată de dînsul. Lui i se atribuie alcătuirea rînduielii de tundere în monahism.

El a fost ucenicul şi prietenul credincios al marelui Proroc Ieremia. El a prorocit întoarcerea evreilor din robia babiloniană, şi sosirea pe pămînt a Fiului lui Dumnezeu.

Se spune că el a fost ucis de evreii din Egipt, aşa cum a fost şi Prorocul Ieremia, în veacul al şaptelea mai înainte de Hristos.

Pe vremea lui Diocleţian, Magnus, magistratul Antiohiei, a ieşit odată la vînătoare înconjurat de ostaşii săi. Gonind o sălbăticiune, soldaţii au văzut că fiara sălatică se îndrepta către păstorul Marcu, care îşi păştea turmele acolo. Fiara sălbatică, ajungînd la păstor, s-a comportat ca un mieluşel, pentru că Marcu era omul lui Dumnezeu.

Văzînd minunea, treizeci dintre soldaţi au ascultat cuvintele lui Marcu, şi au crezut cu toţii în Hristos. Ei au fost decapitaţi pentru aceasta, la scurt timp după aceea. Magistratul atunci l-a legat pe Marcu, l-a adus în cetate şi a chemat de faţă trei fraţi, Alexandru, Alfeu şi Zosima, care erau fierari. El le-a poruncit să facă instrumente de tortură cu care să fie chinuit Marcu. Cei trei fraţi însă, după ce au stat de vorbă cu Sfîntul Marcu Păstorul, s-au convertit la creştinism, şi nu au mai ascultat de porunca magistratului.

Acesta atunci i-a condamnat pe fierarii fraţi la moarte, poruncit să li se toarne pe gît fier topit. După aceste bestiale crime el a poruncit şi decapitarea lui Marcu. Spre batjocură, a ordonat să se pună capul sfîntului în templul Artemidei. Din această pricină capiştea s-a prăbuşit tot atunci la pămînt, prin puterea lui Dumnezeu.

El a fost nepotul de fiu al Sfintei Ludmila. Ca rege, el s-a nevoit întru Credinţa Creştină ca marii nevoitori cei de demult, întărind Ortodoxia în poporul lui.

El păzea cu străşnicie ca nu cumva vreun nevinovat să fie asuprit de tribunale. Mare rîvnitor al Credinţei fiind şi iubitor de aproapele, Sfîntul Vatslav cumpăra copii de păgîni care erau vînduţi ca sclavi, îi boteza îndată şi îi creştea în Credinţa Creştină. El a tradus Evanghelia de la Ioan în limba cehă, şi a mutat sfintele moaşte ale Sfîntului Vitus şi ale Sfintei Ludmila, bunica lui, la Praga.

Fratele lui, Boleslav, l-a invitat la curtea lui în ospeţie, şi aşa l-a ucis. Imediat după aceasta Boleslav a adus preoţi din Germania, poruncind ca slujbele să se ţină în latină. Sfîntul Vatslav a fost omorît pentru Hristos la anul 935, iar sfintele lui moaşte odihnesc la Praga.

Dintr-o rea mamă rod bun a răsărit,

Acela a fost Vatslav, lui Dumnezeu plăcut.

Din reaua lui mamă doar trupul a luat,

Dar din bunică, lumină, credinţă şi nădejde.

Căci Ludmila, slăvită şi cucernica bunică,

Grijit-a de creşterea lui Vatslav, nepotul ei.

El a crescut ca un crin înmiresmat,

Împodobindu-se pe sine cu nevionvăţia.

El rege peste poporul lui a fost,

Şi poporul s-a bucurat întru dînsul:

Cinstindu-l pe rege, ei au cinstit pre Hristos.

Dar drăcescul duşman niciodată nu doarme.

El curse ţese, neîncetat.

Aşa sfatuit-a pe-al lui Vatslav bun frate,

Pe Boleslav, contra fratelui său.

"Al meu cap pentru ce-l voieşti, frate?"

A întrebat Vatslav murind, fără să primească răspuns.

Dar criminalul nu a scăpat de a Domnului pedeapsă.

Sufletul lui Vatslav la Domnul Cel Preaînalt

A suit, la Domnul Cel cinstit şi iubit

În viaţă de dînsul.

El cu Sfînta Ludmila pentru poporul lui se roagă,

Ca întru credinţă să se întărească şi el.

Sfîntul Vatslav acum în ceruri

Cu îngerii se veseleşte,

Şi de îngerească frumuseţe străluceşte.

Cîrmuind providenţial viaţa lumii şi mai cu seamă a Sfintei Bisericii Lui, Dumnezeu lucrează adesea neaşteptat, schimbînd nenorocirile care se abat asupra drepţilor Lui, în bine. Aceste providenţiale schimbări spre bine s-au întîmplat de multe ori în viaţa Sfîntului Hariton. După ce a fost torturat bestial, Sfîntul Hariton a fost aruncat în temniţă, de unde urma să fie scos în curînd spre a fi executat. Dar torţionarul lui, împăratul Aurelian, a murit pe neaşteptate, şi succesorul lui i-a eliberat pe creştini.

Aşa a scăpat atunci Sfîntul Hariton de la moarte. Apoi, călătorind spre Ierusalim, Sfîntul Hariton a căzut între tîlhari, care l-au dus la peştera lor. Ei l-au lăsat acolo, şi s-au dus să fure şi să jefuiască într-o altă parte, pînă ce aveau să se întoarcă şi să-l ucidă atunci. Dar în acea peşteră se afla un vas mare cu vin în care a intrat un şarpe, a băut din vin, şi şi-a vărsat otrava înăuntru.

Cînd s-au întors tîlharii, osteniţi şi însetaţi de arşiţa de afară, au băut din vinul amestecat cu otravă şi au murit, unul cîte unul. Aşa a scăpat Sfîntul Hariton iar cu viaţă, pe neaşteptate, de la moarte sigură. Aşa a adunat Domnul, ca un înţelept, nenorociri grele pe capul plăcutului lui, Hariton, ca astfel să îl lămurească precum aurul în topitoare, şi să îl lege şi mai strîns de Sine.

Dar totdeauna a păzit Domnul viaţa Sfînului Hariton, căci el avea să întemeieze mai multe mînăstiri în care, cu exemplul vieţii lui ascetice, avea să călăuzească la calea mîntuirii mulţime de suflete omeneşti.

Să luăm aminte la prefacerea în rău a vieţii regelui Ozia (II Cronici 26):

• La cum Ozia s-a mîndrit şi s-a stricat cu sufletul după ce Dumnezeu i-a dăruit lui putere;

• La cum a nesocotit el Legea luînd cădelniţa şi îndrăznind a voi să tămîieze, în pofida sfatului preoţilor.

Părinte, voiesc ca, unde sînt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat (Ioan 17:24).

Iată răsplata celor care se nevoiesc pentru Domnul! Iată slăvita răsplată a următorilor lui Hristos! Căci ceea ce voieşte Fiul, acelea le voieşte şi Tatăl, acelea le voieşte şi Duhul Sfînt! Iar cele ce le voieşte Sfînta Treime, acelea se şi întîmplă! Dar ce voieşte Domnul, Fiul lui Dumnezeu? El voieşte ca ucenicii Lui să fie cu El întru împărăţia Cerească, şi nu doar cei doisprezece ucenici aleşi de El, ci şi toţi aceia ce vor crede în Mine prin cuvîntul lor (Ioan 17:20).

Fraţilor, noi cei care sîntem botezaţi şi care am primit Credinţa Apostolilor şi am păzit-o cu străşnicie, ne numărăm şi noi cu aceştia, dar numai dacă nu ne lepădăm singuri de marea comoară aceasta prin fapte rele, prin lepădare de Credinţă, prin necurăţia păcatelor, sau prin cuvinte sau gînduri hulitoare. Domnul zice mai departe: Părinte, voiesc ca... aceia pe care Mi-ai dat să vadă slava Mea pe care Mi-ai dat-o (Ioan 17:24).

Nimeni să nu concluzioneze, din aceste cuvinte, cum că Fiul ar fi mai mic decît Tatăl. Căci Însuşi Domnul a zis către Tatăl Lui: Eu Te-am preaslăvit pe Tine (Ioan 17:4). Vezi egalitatea dintre Tată şi Fiu, şi nemărginita Lor întreolaltă iubire? Eu Te-am preaslăvit pe Tine... Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte (Ioan 17:4-5). Iar faptul că slava Fiului nu a început pe pămînt, nici a fost doar în timp, sub vremi, se vede din cuvintele pe care Domnul Hristos le rosteşte în continuare: ...preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea (Ioan 17:5).

Prin urmare, iată, aceasta nu este o slavă pămîntească sau supusă trecerii timpului: ea nu este lumească, nici omenească, ci cerească, veşnică, durabilă şi de necuprins. Dar cum voieşte Fiul lui Dumnezeu ca să Îl preaslăvească pre El Tatăl? El voieşte ca Tatăl să Îl preaslăvească astfel încît slava Lui cea cerească şi veşnică să o vadă toţi cei Care s-au supus Fiului Lui, toţi cei care I-au urmat Lui, şi care au împlinit cu osîrdie şi întocmai Sfintele Lui Porunci! Domnul Cel iubitor de oameni voieşte ca nu doar Apostolii, ci noi toţi cei care purtăm Numele Lui Creştinesc, să ne împărtăşim de această slavă!

O, bogăţia marii milostivirii Lui! O, preamulta Lui iubire de oameni! Fraţilor, dogma nemuririi noastre, a vieţii veşnice şi a veşnicei slave nu este de la oameni, ci de la Însuşi Mîntuitorul şi Domnul. Fie ca grijile cele lumeşti, trîndăvia la rugăciune şi luptele dintre noi să nu ne înstrăineze pre noi de slava lui Hristos, de viaţa cea veşnică!

O Atotbogate şi Multmilostive Stăpîne, iartă-ne nouă păcatele noastre şi ne învredniceşte pre noi împărăţiei Tale celei veşnice,

Căci noi numai Ţie ne închinăm şi numai pre Tine Te slăvim în veci, Amin.