Sfîntul Ioan Teologul şi Evanghelistul a fost fiul lui Zevedei pescarul şi al Salomeei, fiica lui losif, logodnicul Preasfintei Fecioare Maria şi Maica lui Dumnezeu. Chemat fiind de Domnul să Îi urmeze Lui, el îndată şi-a lăsat la o parte mrejele pescăreşti şi, împreună cu fratele lui lacov, I-a urmat Domnului. De atunci şi pînă la sfîrşit, nedespărţit a rămas Ioan de Domnul. Cu Petru şi cu lacov, el a fost de faţă la învierea fiicei lui lair şi la Schimbarea la Faţă a Domnului. La Cina cea de Taină, el a fost Ucenicul Iubit care şi-a rezemat capul de pieptul Domnului. Cînd la Răstignire toţi apostolii se împrăştiaseră care încotro de frica iudeilor, doar acest Ioan şi cu Maica lui Dumnezeu au rămas nedespărţiţi de piciorul Crucii, pînă la sfîrşit. Ioan ascultare a făcut de Domnul, şi a fost fiu Maicii lui Dumnezeu, după cuvîntul pe care i l-a zis Domnul de pe Cruce. El a luat-o la casa lui pre Maica lui Dumnezeu, Preasfînta Fecioară Maria, şi a slujit-o ca un fiu, pînă la sfînta ei Adormire.

După Sfînta Adormire, Ioan l-a luat pe ucenicul său Prohor şi împreună au mers să predice Evanghelia în Asia Mică. El cel mai mult a vieţuit şi s-a nevoit la Efes. Prin cuvîntul lui plin de putere multă şi prin minunile lucrate întru Numele lui Hristos, el a adus la Adevărul Credinţei Creştine mult popor păgînesc. Prin predicarea lui, acest Sfînt Apostol a zguduit înseşi temeliile păgînismului.

Plini de ură, paginii l-au legat şi l-au trimis la Roma, înaintea împăratului Dometian. Dometian l-a torturat şi l-a biciuit, dar nici cumplita otravă vrăjitorească pe care a fost nevoit să o bea, nici grăsimea clocotită în care a fost aruncat, nu i-au putut face vreun rău. Împăratul, îngrozit, a crezut că Ioan este un nemuritor, şi l-a exilat în Insula Patmos.

Acolo mai departe Ioan a adus la Domnul mulţime de popor păgînesc, botezîndu-i întru Numele Sfintei Treimi şi predicînd puternic cu cuvîntul şi cu minunile. El a întărit acolo minunat Biserica lui Dumnezeu, în Insula Patmos a scris Sfîntul Ioan şi Evanghelia care îi poartă numele, şi Cartea Apocalipsei. În timpul împăratului Nero, care a graţiat la un moment dat toţi întemniţaţii şi exilaţii, a plecat şi Sfîntul Ioan din Patmos şi s-a întors la Efes.

El a mai trăit aici cîtăva vreme, întărind lucrarea sfinţeniei începută mai demult. El a fost în vîrstă de peste una sută ani cînd a plecat la Domnul. Cînd ucenicii au deschis la cîtăva vreme sfîntul lui mormînt, ei nu au mai aflat trupul Evanghelistului înăuntru. În ziua de opt mai a fiecărui an, un praf ieşea din locul mormîntului lui, minunat de parfumat şi vindecător de toată boala şi neputinţa.

După o viaţă lungă plină de nevoinţe cumplite şi de roade duhovniceşti bogate şi îmbelşugate, Ucenicul Iubit al Domnului, Sfîntul Ioan de Dumnezeu Cuvîntătorul, Stîlp şi Temelie al Bisericii lui Hristos, s-a mutat la locaşurile cele cereşti ale bucuriei Domnului său.

Sfîntul Nil a fost un mare nevoitor ce a trăit printre cei de neam grec din Calabria. El a întemeiat mai multe mînăstiri, a fost mare făcător de minuni, şi fierbinte apărător al purităţii Credinţei Ortodoxe. El a întreprins o călătorie foarte lungă ca să salveze un om de la o pedeapsă foarte grea.

El a iubit cu dragoste dumnezeiască pe aproapele, după poruncă, şi s-a odihnit în Domnul la anul 1005. Sfîntul Nil a lăsat în urma lui mulţi ucenici vrednici, între care s-a aflat şi vestitul Sfînt Bartolomeu, scriitor de multe canoane, care s-a săvîrşit către Domnul la anul 1044.

Sfîntul Evanghelist Ioan,

Fiul lui Zevedei pescarul,

Foarte tînăr a fost

Cînd a ars de dragoste către Domnul.

El cel mai credincios prieten al Domnului a fost, cu suflet curat, feciorelnic,

Cu sufletul plin de curăţia iubirii, străvăzător şi viteaz.

El minuni mari a propovăduit, rupt-a peceţile veşniciei.

El soarta lumii o a văzut, din capăt pînă în capăt.

El iubirea o a propovăduit,

Întru iubire umblat-a.

El pînă la Tronul Celui Preaînalt

Înălţatu-sa cu iubirea.

El proslăvitu-sa întru iubire,

Precum fruntea muntelui albă de nea:

El Fiul Tunetului se cheamă, proroc înfricoşat,

Dar cu inima plină de blîndeţe.

O Sfinte Părinte Ioane, Văzătorule al Tainelor Dumnezeieşti,

O, preaputernice sfinte,

Du rugăciunile noastre

Prietenului tău şi Mîntuitorului nostru!

Apropie-ne pre noi de Domnul,

De Domnul Cel Blînd şi Puternic,

Pre noi cei nevrednici să ridicăm privirea la El,

Apropie-ne măcar de Picioarele Lui!

Sfîntul Apostol lacov ne învaţă: Fraţii mei, dacă vreunul va rătăci de la adevăr şi-l va întoarce cineva, să ştie că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mîntui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate (lacov 5:19-20).

Sfinţii Apostoli ai lui Hristos nu au dat această învăţătură numai cu cuvîntul, ci ei au întărit-o mai ales cu faptele lor. Sfîntul Clement din Alexandria ne spune că undeva în Asia Mică Sfîntul Ioan Teologul botezase un tînăr păgîn şi îl dăduse după aceea în grija episcopului locului, spre a se povăţui spre toată fapta bună şi dreapta vieţuire, el însuşi trebuind să plece mai departe la predicarea Evangheliei. În absenţa Sfîntului Ioan, tînărul s-a stricat la suflet, a început să bea şi să fure, iar la urmă s-a unit cu o ceată de tîlhari din pădure, care ataca trecătorii şi îi jefuia. După o vreme Sfîntul Ioan s-a întors în acea cetate şi a auzit de la episcop de viaţa rea a tînărului. Fără să mai lase să treacă nici un ceas, Sfîntul Ioan a aflat un cal şi o călăuză şi a pornit în căutarea fiului lui duhovnicesc, acum pierdut. El a aflat ceata tîlharilor în codru, şi s-a confruntat cu căpetenia lor.

Tînărul l-a recunoscut pe Sfînt, şi a luat-o la fugă. Deşi vîrstnic, Sfîntul Ioan a fugit după el, şi în pofida vîrstei lui înaintate, l-a prins pe cel ce fugea. Tînărul a căzut la picioarele Sfîntului, şi a plîns, nevoind să-şi ridice nici capul, nici privirea, omorît de ruşine. Sfîntul Ioan s-a aplecat şi l-a îmbrăţişat, ca păstorul pe oaia lui scumpă, scoasă vie din gheara lupului. Sfîntul l-a adus pe băiat înapoi în cetate, curăţindu-l şi întorcîndu-l înapoi la Credinţă şi la viaţa cea curată. Plăcîndu-i după aceea lui Dumnezeu, tînărul acesta s-a săvîrşit în curînd către El.

Să luăm aminte la inima şovăielnică a lui Amasia, regele Iudei, către Dumnezeu, şi la pedeapsa lui Dumnezeu pentru aceasta (II Paralipomena 25):

• La cum Amasia mai întîi a fost drept înaintea Domnului, iar Domnul i-a dăruit lui biruinţă asupra edomiţilor;

• La cum Amasia a adus cu el idolii edomiţilor la Ierusalim, după ce i-a biruit pe aceia, şi a început să se închine lor:

• La cum Dumnezeu a îngăduit lui Israel să bată pe Iuda, iar împotriva lui Amasia, regele Iudei, să se ridice răscoala în care a fost şi ucis.

Sfinţeşte-i pre ei întru adevărul Tău: cuvântul Tău este adevărul (Ioan 17:17).

Cînd maica se află pe patul de moarte, pe ea o doare mai mult de viaţa copiilor ei care rămîn în urmă, decît a ei proprie care se stinge. Aceasta este legătura iubirii. Nemăsurat mai mare a fost dragostea Mîntuitorului Iisus Hristos pentru ucenicii Lui decît a unei mame pentru copiii ei. Mergînd la moartea Lui, Domnul S-a rugat Tatălui Ceresc pentru ucenicii Lui.

El S-a rugat, nu pentru că I-ar fi lipsit puterea să îi ajute pe ucenici El Însuşi, ci S-a rugat Tatălui spre a arăta unimea de Fiinţă dintre Sine şi Tatăl, şi dragostea ce o avea către Tatăl. Dar de ce I-a mai cerut Tatălui să îi sfinţească pe ucenici întru adevărul Său, cînd El le zisese ucenicilor că Duhul Adevărului (Ioan 14:17) îi va povăţui la adevăr: Duhul Adevărului vă va călăuzi la tot adevărul (Ioan 16:13)? El a făcut aceasta spre a arăta De o fiinţimea dintre Duhul Sfînt şi Tatăl.

Căci nu a zis mai întîi şi despre Sine Însuşi Eu sînt Adevărul? Iar acum arată că şi al Tatălui este adevărul: Sfinţeşte-i pre ei întru adevărul Tău! Cel care vrea să vadă o contrazicere între aceste cuvinte de fapt nu vrea să creadă întru Unul Dumnezeu întreit în Persoane, Unime de Fiinţă şi Treime de Persoane. Din aceea că Domnul arată adevărul ca fiind esenţa fiecăreia dintre Cele Trei Persoane Dumnezeieşti ale Sfintei Treimi, Domnul arată egalitatea dintre Tată, Fiu, şi Duhul Sfînt.

Căci dacă ar fi ca Una din Persoane să aibă mai puţin adevăr, atunci ar reieşi că Ea este mai mică decît Celelalte Două. Mai puţin fiind adevărul, mai puţină ar fi şi puterea, şi iubirea, şi înţelepciunea. Prin urmare, Domnul Hristos S-a descoperit pe Sine, pre Tatăl şi pre Duhul Sfînt ca fiind Adevăr, aşa ca oamenii să cunoască şi să creadă întru a Lor desăvîrşită şi fundamentală unitate. Prin urmare nimeni dintre credincioşi să nu se înşele cu minciuna răstălmăcirii Adevărului Sfintei Treimi, din care ar reieşi că nu este egalitate între Persoanele Ei! Ci fiecare pururea să se nevoiască a-şi curaţi inima şi viaţa de păcat, ca şi pe o oglindă: doar atunci vom putea vedea curat adevărul cel mare al egalităţii dintre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt.

O, Stăpîne Doamne Dumnezeul nostru, Cela Ce eşti Adevăr Dumnezeiesc în Treime, luminează-ne pre noi cu lumina dumnezeirii Tale şi ne mîntuieşte,

Căci numai Ţie se cuvine toată slava şi mulţumire în veci, Amin.