Sfîntul Apostol Codrat a fost din numărul celor șaptezeci de Apostoli mai mici. El a predicat Sfînta Evanghelie la Atena, fiind mai întîi Episcopul cetăţii, după Sfîntul Public, iar mai apoi a fost Episcop al Magnesiei.

Sfîntul Codrat a fost un bărbat foarte învăţat, stăpînind toată ştiinţa filosofică a vremii. Mai mult şi în afară de aceasta, el a fost bogat în ştiinţa cea dinlăuntru, dăruită din belşug de harul Duhului Sfînt. Biograful său zice despre el, cu cuvîntul Scripturii: El a fost ca luceafărul de dimineaţă în mijlocul norului, ca luna plină în zilele ei (înţelepciunea lui Isus Sirah 50:6). Norul atunci a fost întunericul păgînismului elin, lipsit de lumina evlaviei.

Sfîntul Apostol Codrat, prin cuvîntul lui Dumnezeu, a strălucit asupra elinilor ca o lumină mare ce a străpuns întunericul lor, stingînd focul necuratelor jertfe, zdrobind idolii la pămînt, şi dărîmînd capiştile cu rugăciunea. Dar întunericul întotdeauna va urî lumina, de aceea păgînii l-au urît pe Sfîntul Codrat. Mai întîi l-au bătut cu pietre, precum odinioară iudeii mîrşavi pe Sfîntul Arhidiacon Ştefan. Apoi l-au aruncat în temniţă şi l-au înfometat, pînă ce sfîntul sfinţit bătrîn şi-a dat sfîntul lui suflet. El s-a strămutat la locaşurile cereşti ale lui Dumnezeu, în împărăţia Fiului.

Sfîntul Codrat a scris o Apologie a Creştinismului şi i-a dat-o împăratului Hadrian. Această carte l-a atins atît de mult pe Hadrian, încît el a dat ordinul încetării oricăror persecuţii împotriva Creştinilor, afară de faptul dacă se fac vinovaţi de vreo crimă civilă. Sfîntul Codrat a luat mucenicia cam pe la anul 190. El a fost îngropat în cetatea Magnesiei unde s-a şi încununat.

Ambii s-au născut la Lichia, şi au fost prieteni buni din copilărie. Crescînd cu vîrsta, amîndoi au iubit învăţătura sfîntă şi sfînta vieţuire, şi s-au închinat din toată inima lor slujirii lui Dumnezeu: Ipatie s-a făcut monah şi a îmbrăţişat asprele nevoinţe, iar Andrei s-a făcut slujitor al Cuvîntului la turma cea cuvîntătoare a lui Hristos.

Din pricina marii lui virtuţi, Sfîntul Ipatie a fost ridicat în scaunul episcopal al cetăţii Efes. Andrei, la rîndul lui, din diacon a fost sfinţit preot. Amîndoi au luat mucenicesca moarte sub domnia împăratului iconoclast (luptător împotriva sfintelor icoane) Leon Isaurul. După ce au fost torturaţi bestial, ei au fost decapitaţi la anul 730, strămutîndu-se de la această viaţă deşartă la cereasca împărăţie.

Viaţa Sfîntului Dimitrie al Rostovului se comemorează în douăzeci şi opt de zile ale lunii octombrie, dar astăzi se face pomenire de aflarea sfintelor lui moaşte făcătoare de minuni, ce a avut loc la anul 1752.

Binecuvîntata lucrare de nevoinţe pustniceşti, întemeiată de marele nevoitor şi plăcut al lui Dumnezeu Antonie, a crescut de-a lungul veacurilor ca un măslin roditor. Mulţii sfinţi care au strălucit ca nişte stele la Peşterile lui Antonie sînt cinstiţi fiecare cu zi aparte de pomenire în calendar.

Astăzi însă toată sfînta lor adunare este prăznuită de către Sfînta Biserică, spre ajutorul credincioşilor care aleargă cu credinţă la ajutorul lor, al tuturor.

Sfîntul Codrat, ca steaua dimineţii

Strălucit-a lumina Evangheliei Sfinte,

Ale ei raze risipit-au întunericul

Şi umplut-au ale uzitărilor inimi pustii.

Codrat risipit-a încîlcirea gîndului

Inimii omeneşti.

El limpezit-a spaima inimii lor,

Luminîndu-i cu lumina lui Hristos,

Luminînd lumea cu-a lui Hristos înţelepciune.

Necredincioşii au crezut şi la Hristos au venit,

Ei primit-au cumplitele Lui rane.

Acelui prigonitor al Crucii, Hadrian,

Sfîntul Codrat i-a trimis o Apărare.

În ea cu elocinţa toată a celor mai mari greci,

Sfîntul Codrat apăra adevărul creştinilor,

Adevărul lor simplu şi viu, Hristos.

Codrat izbîndit-a cu a lui Apărare:

Împăratul văzu nedreptatea lui,

El hotărî Biserica să n-o mai prigonească.

O, Sfinte Părinte Codrate,

Tu în cuvînt şi faptă ai fost următor lui Hristos!

Tu cu nepieritoare slavă te-ai încununat!

La tine noi creştinii alergăm cu credinţă,

Şi cu credinţă te rugăm:

Ajută-ne nouă, Sfinte Părinte Codrate!

Ajută-ne nouă pe necazuri să călcăm,

Şi toate să le îndurăm

Pentru Hristos Domnul nostru!

Dacă am pune noi cu hotărîre început neclintit vieţuirii după Legea lui Dumnezeu, atunci nu ne-ar mai fi teamă de nici un război al celor lipsiţi de raţiune. Căci cel care cu adevărat începe să trăiască după legea lui Dumnezeu descoperă că toate cele pe care i le fac lui oamenii vin spre avantajul lui, şi spre Slava lui Dumnezeu.

Mai cu seamă un asemenea om nu trebuie să se teamă că va trebui să plece dintr-un loc frumos, pe care îl iubeşte, în unul urît, care nu poate să îi placă nimănui.

Mai curînd decît să se teamă zadarnic şi să plîngă fără rod, este mai bine să se străduiască să vadă în acest surghiun care este voia lui Dumnezeu. Căci ce rău i-au făcut lui losif intenţiile şi faptele criminale ale fraţilor lui? Oare nu a fost acel surghiun fără voie în Egipt spre slava lui losif, spre mîntuirea chiar a fraţilor lui de foamete, şi spre crearea condiţiilor propice pentru desfăşurarea tuturor evenimentelor minunate şi tainice pe care le-a lucrat Dumnezeu prin Moise, în Egipt şi în pustie? Păgînii şi ereticii întotdeauna i-au surghiunit pe rîvnitorii Credinţei şi ai Ortodoxiei în regiunile cele mai sălbatice şi mai nepotrivite vieţii, desigur, cu intenţie de a îi ucide acolo, departe de văzul lumii, însă, ce au dobîndit acei barbari şi acei eretici cu aceasta? Oare reuşit-au ei să ucidă Orotodoxia? Nu, nicidecum. Dimpotrivă, prin faptele lor criminale ei chiar mai mult au întărit sufletele prigoniţilor, şi au dus flacăra lor şi la oamenii trăitori prin acele teritorii barbare şi sălbatice.

Răul eretic Lucius l-a surghiunit pe slăvitul Macarie, împerună cu mai mulţi asceţi tabenisioţi, din Egiptul de baştină într-o insulă barbară, unde toată populaţia se închina la idoli. Dar prin exemplul şi învăţătura acestor sfinţi, toţi locuitorii acelei insule s-au lepădat de barbaria lor şi s-au făcut creştini. Acea insulă s-a numit mai apoi "Insula Pocăinţei."

Să luăm aminte la minunea lui Dumnezeu Care a mîntuit Ierusalimul, datorită dreptăţii regelui losafat (II Paralipomena 20):

• La cum mulţime de moabiteni şi de amoniţi s-au pornit cu război asupra Ierusalimului;

• La cum regele losafat s-a rugat lui Dumnezeu, şi i s-a descoperit prin prorocul că războiul nu este al vostru, ci al lui Dumnezeu (II Paralipomena 20:15);

• La cum moabiţii şi amoniţii s-au luptat între ei, şi au pierit pînă la ultimul om.

Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl (Ioan 14:9). Filip i-a zis: Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl şi este de ajuns (Ioan 14:8). La aceste cuvinte Domnul a răspuns: De atîta vreme sînt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl (Ioan 14:9).

Aşa a răpuns Domnul ucenicului Lui. Filip voia să vadă pre Tatăl cu ochii lui cei trupeşti. Şi iată, de trei ani privea cu ochii lui cei trupeşti la Hristos, şi nu L-a recunoscut în El pe Dumnezeu. De ce? Deoarece, cîtă vreme Duhul Sfînt încă nu Se pogorîse (Cincizecimea încă nu fusese), Filip privea doar cu trupul, şi nu vedea decît trup. Cu alte cuvinte, el privea doar cu ochi trupeşti, şi Îl vedea pe Domnul Hristos, dar nu vedea în El decît un om.

El nici măcar nu putea recunoaşte Dumnezeirea Celui pe Care Îl vedea, a Fiului lui Dumnezeu întrupat, şi aspira să vadă pre Dumnezeu Tatăl! Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Prin aceasta Domnul nu a voit să spună că Fiul este Dumnezeu Tatăl, ci că El şi Tatăl una sînt, că Ei sînt Deofiinţă. În măsura în care Dumnezeu a putut să Se descopere pe Sine oamenilor (măsura fiind a putinţei de cuprindere a oamenilor) El S-a descoperit lor prin Fiul, Care a venit între oameni ca om. Dumnezeu Tatăl nu S-a întrupat. Dumnezeu Duhul Sfînt nu S-a întrupat. Dar Dumnezeu Fiul S-a întrupat şi a venit cu trup omenesc între oameni. Atunci, cum a putut El să Îl arate pre Tatăl Său ochilor trupeşti ai oamenilor? Tocmai aşa a putut: întrupîndu-Se şi venind între oameni, descoperindu-Se oamenilor: descoperindu-Se lor pe Sine, pe Tatăl, şi pe Duhul Sfînt, adică Treimea Cea Sfîntă, Deofiinţă, în Trei Ipostasuri (Persoane): Cel care M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Despre natura Lui dumnezeiască grăieşte Domnul aici. În aceasta, El este cu totul deopotrivă cu Tatăl, Deofiinţă cu El.

De aceea, dacă Filip ar fi "văzut" dumnezeirea lui Hristos, el nu I-ar mai fi cerut: Arată-ne nouă pe Tatăl. Desigur, Filip nu ar fi putut să vadă dumnezeirea lui Hristos, Cea duhovnicească, de nevăzut cu ochii cei trupeşti. Dar el a putut vedea şi a văzut limpede minunile Domnului, care arătau puternic dumnezeirea Lui.

Fraţilor, chiar şi astăzi sînt unii care zic: "Arată-ne nouă pe Dumnezeu şi vom crede!" Unora ca aceştia trebuie să le răspundem: "Iată, îţi arătăm ţie pe Domnul Hristos - crede în El!" Iar Domnul Hristos unora ca aceştia le zice: De douăzeci de veacuri sînt cu voi, oamenilor, şi încă nu M-aţi cunoscut? De douăzeci de veacuri viaţa oamenilor s-a umplut de slava Lui, de minunile, puterea, harul, milostivirea, sfinţii şi mucenicii Lui! Şi încă se mai află şi azi minţi slabe care întreabă: "Unde este Dumnezeu?"

O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase Dumnezeul nostru, deschide ochii sufletului celor care încă nu văd, ca să poată şi ei vedea măreţia Ta şi slava.

Căci Ţie se cuvine toată mărirea şi mulţumită în veci, Amin.