Sfîntul Eustatie a fost un mare general roman, din timpul împăraţilor Titus şi Traian. El mai înainte de Botezul său s-a numit Plachida. Păgîn fiind, Plachida a fost bărbat foarte drept şi milostiv, precum altă dată Cornelie sutaşul, cel botezat de Sfîntul Apostol Petru (Fapte 10).

Aflîndu-se odată la vînătoare, el a gonit un cerb. Prin Purtarea de Grijă a lui Dumnezeu, Plachida a văzut deodată între coarnele cerbului Semnul Sfintei Cruci, iar în urechi a auzit glasul Domnului, Care i-a zis să meargă la un anume preot creştin şi să ia Sfîntul Botez. Generalul s-a botezat, împreună cu soţia şi cu cei doi fii ai lui. Din botez el a primit numele Eustatie. Soţia lui a primit numele Teopista ("Credincioasă Domnului"), iar fiii lui s-au numit Theopist şi Agapit. După Botezul lui, Eustatie s-a dus iar la locul cerbului, a îngenunchiat şi a mulţumit lui Dumnezeu pentru a-l fi întors la calea adevărului.

Făcînd astfel, Eustatie a auzit din nou glasul Domnului, Care i-a zis că va lua muceniceasca moarte pentru Numele Lui, şi l-a întărit. Atunci Eustatie a părăsit în taină Roma, împreună cu Teopista şi cu fiii, plănuind să se sălăşluiască printre cei umili şi să îi slujească lui Dumnezeu întru smerenie şi străinătate. Sosind în Egipt însă, nenorocirile au început să se abată asupra capului lui. Un barbar a răpit-o de sub ochii lui pe Teopista, iar fiii lui au fost înşfăcaţi de fiare sălbatice şi duşi departe.

Barbarul acela însă în curînd şi-a dat necuratul lui suflet, iar vieţile copiilor Dumnezeu le-a păzit prin mîinile unor păstori. Eustatie s-a sălăşluit în Egipt, într-un sat numit Vadisis, şi a vieţuit acolo timp de cincisprezece ani ca lucrător cu mîinile. Barbarii au atacat atunci Imperiul Roman, iar Traian suferea din pricină că nu îl avea pe bravul lui general Plachida, care biruia în orice război.

Doi trimişi imperiali au fost însărcinaţi să-l caute pe Plachida de-a lungul şi de-a latul Imperiului. Prin Purtarea de Grijă a lui Dumnezeu, aceşti ofiţeri, foşti camarazi de arme şi buni cunoscuţi ai lui Plachida, au sosit şi la satul Vadisis, l-au recunoscut pe Plachida şi l-au adus împărtului. La comanda unei armate, Eustatie i-a înfrînt pe barbari. Pe drumul de întoarcere către Roma, Eustatie şi-a aflat şi soţia, şi fiii. Între timp împăratul Traian murise, iar la cîrma imperiului se afla Adrian.

A sosit şi momentul în care Adrian i-a cerut generalului Eustatie să aducă jertfe idolilor, dar Eustatie a refuzat, arătînd că este creştin. Hadrian i-a supus pe Eustatie, pe Teopista şi pe ambii fii la torturi bestiale. Ei au fost aruncaţi şi la fiare, dar ele nu le-au făcut nici un rău. Ei au fost la urmă aruncaţi într-un bou de fier încins în foc. În a treia zi, trupurile lor au fost scoase din acel cuptor, întregi şi nearse. Aşa a împlinit acest mare sfînt şi comandant militar cuvîntul lui Dumnezeu: Daţi cele ce sînt ale Cezarului, Cezarului, iar cele ce sînt ale lui Dumnezeu, lui Dumnezeu (Luca 20:25), şi s-a sălăşluit cu sfînta lui familie în împărăţia Veşnică a lui Hristos.

Cneazul Mihail al Cernigovului a fost nevoit să intre, într-o misiune diplomatică de pace, în hoarda tătară condusă de hanul Batâi.

El a fost însoţit pe acest drum de boierul Theodor. Dar cum cei doi au refuzat să se supună ritualului păgînesc de a trece prin foc şi a se închina la idoli mai înainte ca să fie primiţi la han, ei au fost omorîţi prin decapitare. Acestea s-au întîmplat la anul 1244.

Sfintele lor moaşte, care dau mărturie de moartea lor pentru Hristos, se odihnesc în Biserica Sfîntului Arhanghel Mihail din Moscova.

Cuviosul llarion a fost monah athonit. El a luat de bunăvoie mucenicia din mîinile necurate ale turcilor din Constantinopol, în douăzeci de zile ale lunii septembrie, din anul 1804.

Sfintele lui moaşte făcătoare de minuni odihnesc în Sfînta Biserică a Schimbării la Fată din Insula Proti.

Slăvitul Eustatie, marele comandant,

Viaţa şi-a o dat pentru Domnul Cel Viu.

Stăpînire şi slavă, mărire imperială,

El toate ca pe gunoaie le-a lepădat,

Pentru Hristos Domnul, al Nemuririi Împărat,

Şi pentru Veşnica Viaţă.

Cînd glasul lui Hristos la el a venit,

Inima lui pentru El

A ars de iubire.

Inima lui de iubire a ars

Pentru Hristos Domnul Slavei, Iubitorul de oameni.

Glasul Domnului în inima lui a intrat,

Neşters a rămas pentru totdeauna.

Crucea luminoasă ce în coarnele cerbului i s-a arătat,

În sufletul lui neştearsă a rămas, pentru totdeauna.

Sfînta Cruce neînfricat l-a făcut.

Sfînta Cruce l-a mîntuit în războaie.

Sfînta Cruce pe Teopista o a păzit

Soţie credincioasă lui, ca o stîncă.

Sfînta Cruce pe fiii lui i-a păzit,

Viteji şi plini de virtute.

Al Sfîntului Eustatie trup în foc a murit,

Iar al lui suflet s-a înălţat la Domnul.

O, Sfinte Mare Mucenice Eustatie,

Nebiruitule oştean al lui Hristos,

Roagă-te lui Hristos Dumnezeu

Ca Sfînta Sa Biserică de gheara diavolului

Să o păzească!

Roagă-te lui Hristos Dumnezeu

Ca pe a Lui Biserică cu slavă să o strălucească,

Şi ca pururea ea pre Soarele Hristos să Îl slăvească.

Sinuciderea este păcat de moarte şi un act de provocare satanicească la adresa Duhului Sfînt, Dătătorul vieţii. Sinuciderea este un păcat mai cumplit decît crima, căci pentru crima comisă omul care a ucis se mai poate încă pocăi, pe cînd pentru sinucidere nu mai este pocăinţă. Iată două exemple de nenorociri cumplite, în faţa cărora un om slab şi-ar fi luat singur viaţa, dar în faţa cărora oamenii sfinţi ai lui Dumnezeu, s-au arătat adevăraţi viteji.

Sfîntul Eustatie se afla în situaţia de a îl lăsa pe unul din fiii lui la mal, spre a-l putea duce pe celălalt dincolo, apoi de a se întoarce şi de a îl lua şi pe al doilea. Dar astfel făcînd, întorcîndu-se după al doilea şi în mijlocul rîului aflîndu-se, el a văzut cum fiul spre care mergea este înşfăcat de un leu. Privind în urmă la celălalt, a văzut cum îl înşfacă un lup şi fuge cu dînsul.

Un bărbat slab ar fi fost ucis de aceste evenimente năprasnice, şi ar fi renunţat la viaţă, înecîndu-se în rîu. Dar deşi cu sufletul înecat de nenorocire, Eustatie nu şi-a ridicat singur viaţa. El a nădăjduit în Domnul şi a dus viaţă de lucrător plătit vreme de cincisprezece ani. Acest bărbat plin de tăria răbdării a trăit să-şi vadă fiii vii. Aşa i-a răsplătit Dumnezeu credinţa şi răbdarea.

Tînăr fiind, Sfîntul Ilarion a fost silit să treacă la islam, însă conştiinţa lui l-a chinuit cumplit pentru aceasta, încît linişte nu mai avea nicicum. El a revenit la Credinţa Creştină, s-a tuns monah, şi a luat asupra lui cele mai aspre nevoinţe. Dar chiar şi aşa, pacea sufletului nu a aflat-o. Un bărbat slab ar fi cedat în faţa acestei deznădejdi şi şi-ar fi luat singur viaţa. Dar Cuviosul Ilarion a ales o cale mult mai bună.

El a mers la Constantinopol împreună cu părintele lui duhovnicesc, Visarion, şi nu numai că a mărturisit pe faţă înaintea sultanului că este creştin şi calcă în picioare islamul, dar chiar l-a sfătuit pe sultan să meargă în Rusia şi să primească Sfîntul Botez. Fiind batjocorit şi torturat, acest tînăr viteaz a fost dat morţii prin decapitare, pe el proslăvindu-l Domnul şi în această viaţă şi în viaţa cea veşnică. Chiar şi astăzi sfintele moaşte ale Cuviosului Mucenic Ilarion sînt făcătoare de minuni. Pe cînd slava celor care comit sinucidere unde este? Şi unde sînt moaştele lor?

Să luăm aminte la dreptul losafat, regele Iudei, şi la răsplata lui Dumnezeu faţă de el (II Paralipomena 17):

• La cum losafat a rîvnit pentru adevărul lui Dumnezeu, şi a nimicit idolii şi Aşerele din regatul lui;

• La cum Dumnezeu i-a dăruit pentru aceasta bogăţii, slavă, pace şi biruinţă asupra duşmanilor.

Eu sînt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decît prin Mine (Ioan 14:6).

Fraţilor, cuvintele acestea au fost nu doar rostite, ci şi muiate în sînge, dovedite de Slăvita Înviere, insuflate de Duhul Sfînt în inimile credincioşilor, şi dovedite iară şi iară de Sfînta Biserică de-a lungul veacurilor. Dintre toate comorile pămînteşti, oamenii iubesc cel mai mult viaţa, ei o iubesc mai mult decît iubesc adevărul, deşi fără adevăr nu există viaţă. Astfel, bunul cel mai înalt se arată a fi viaţa, însă adevărul este temelia oricărei vieţi.

Cel care iubeşte viaţa, trebuie să iubească întîi şi întîi adevărul. Dar care este calea spre adevăr? Domnul nostru a zis: Eu sînt Calea. El nu a zis: Eu sînt o cale, astfel încît nimeni să nu creadă că s-ar mai afla vreo cale către adevăr în afară de El, Domnul Hristos. Iar El nu este doar Calea, ci şi Adevărul şi Viaţa, astfel încît nimeni să nu creadă cum că ar mai exista vreun alt adevăr, sau vreo altă viaţă, în afară de El, Domnul Hristos. Pentru aceasta a luat El chip de om, spre a le arăta oamenilor calea; pentru aceasta a luat El răstignire pe Cruce, spre a le arăta oamenilor calea, însemnată cu Scump Sîngele Lui. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decît prin Mine.

Aceste cuvinte se adresează celor care se mint pe ei înşişi zicînd că ei Îl cunosc pe Dumnezeu şi dobîndesc împărăţia Lui fără Domnul Iisus Hristos. Prin aceste cuvinte ale Lui Domnul a tăiat nădejdea falsă a unora ca aceştia şi deznădăjduita lor înşelare de sine. Sfîntul Apostol care a auzit cu urechile lui aceste cuvinte ale Domnului şi le-a însemnat în Sfînta Evanghelie, a scris şi în sfînta lui epistolă cuvintele: Oricine tăgăduieşte pe Fiul nu are nici pe Tatăl (I Ioan 2:23).

O, Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, Cela Ce eşti Izvorul Vieţii şi al binecuvîntărilor, cu adevărat Tu eşti singura Cale, singura Lumină, singurul Adevăr, singura Viaţă şi Singurul Dătător al vieţii. Noi pre Tine Te mărturisim înaintea oamenilor şi îngerilor ca Singurul nostru Dumnezeu şi Mîntuitor. Însuţi, Stăpîne, miluieşte-ne şi ne mîntuieşte pre noi,

Căci noi numai Ţine ne închinăm, şi numai pre Tine Te slăvim în veci, Amin.