Încă din tinereţile lui, Sfîntul Eumenius a urmat din toată inima lui Hristos, eliberîndu-se astfel de două mari greutăţi: de greutatea averilor şi de greutatea trupului. De prima greutate s-a eliberat dăruindu-şi toate averile săracilor şi nevoiaşilor, iar de a doua prin postiri aspre. Astfel, el s-a vindecat mai întîi pe sine însuşi, iar apoi a putut să îi vindece şi pe alţii. Despătimindu-se şi umplîndu-se de harul Duhului Sfînt, Eumenius a strălucit cu o lumină care nu s-a putut ascunde. După cum s-a scris, Nu poate o cetate aflată pe vîrf de munte să se ascundă (Matei 5:14).

Tot aşa nici Sfîntul Eumenius nu a putut să rămână ascuns lumii. Dînd mărturie de sfinţenia vieţii lui, poporul cetăţii Gortina l-a ales pe Eumenius Episcop, iar Sfîntul Eumenius bine a păstorit turma lui Hristos din acea cetate. El a fost tatăl sărmanilor, bogăţia nevoiaşilor, mîngîierea întristaţilor, vindecătorul bolnavilor şi minunat făcător de minuni.

El a lucrat minuni multe cu rugăciunea: el a îmblînzit un şarpe veninos, a scos afară demoni şi a vindecat mulţime de bolnavi, nu doar în cetatea lui, ci şi la Roma, şi în Thebaida. În Thebaida, la o vreme de mare secetă, el a adus ploaie îmbelşugată cu rugăciunea către Domnul. Acolo, în Thebaida, şi-a încheiat Sfîntul Eumenie şi viaţa cea pămîntească, de la care s-a strămutat la locaşurile cele cereşti ale lui Hristos. Sfîntul Sfinţit Eumenie a vieţuit şi s-a nevoit în veacul al şaptelea.

În cetatea frigiană numită Promisea, în vremea împăratului Hadrian, locuia un aristocrat păgîn pe nume Tertullus. Fecioara Ariadna era o roabă a lui, Creştină.

La ziua de naştere a fiului lui, Tertullus a pregătit o serbare cu jertfe multe aduse idolilor, la care însă Ariadna nu a venit, ci a stat în cămara ei rugîndu-se Dumnezeului Celui Adevărat. Stăpînul ei s-a mîniat ca o fiară sălbatică şi a încercat să o forţeze pe Ariadna să se lepede de Hristos şi să se închine idolilor.

Cum fecioara nu a putut fi clintită nicicum, ea a fost bătută, torturată bestial şi aruncată în temniţă de către stăpînul ei. Dîndu-i drumul din închisoare, el a izgonit-o după aceea din casa lui. Dar făcînd aşa, i-a părut rău că i-a dat drumul, şi a trimis slugi după ea să o prindă şi să o aducă înapoi. Dar atunci Ariadna era deja departe de cetate.

Ea se afla în apropiere de o stîncă cînd a văzut pe cei trimişi să o vîneze, şi, rugîndu-se lui Dumnezeu, stînca s-a deschis iar Ariadna a intrat înăuntru. Slugile nu au înţeles unde a dispărut cea urmărită, şi au început să se certe şi să se bată între ei, pînă cînd s-au ucis unii pe alţii.

Prinţul Bidzini, împreună cu rudeniile lui, Elizabar şi Salva, au luat moarte mucenicească pentru Hristos sub șahul Abbas întîiul, la anul 1661.

Cinstita Ariadna fecioara,

Cu cinste pe stăpînul ei a slujit.

Dar ea mai mult pre Domnul, decît pe om A slujit.

Ea cu trupul a fost roabă, iar cu sufletul, nicicum.

Ea liberă a fost cu duhul,

La idoli un s-a închinat, nicicum.

Ea Domnului Dumnezeu Făcătorul s-a închinat,

Ea s-a închinat Mîntuitorului Hristos.

Ea înaintea idolilor jertfa nu a voit să aducă, nicicum.

Ea pentru Domnul Dumnezeu chinuită a fost,

Şi-acest chin i-a fost ei bucurie.

Ea Domnului pentru cinstea muceniciei I-a mulţumit.

Domnul Cel Milostiv, cu Ochiul Lui Atotvăzător,

Chinul sfînt al Sfintei Muceniţe L-a văzut.

El poruncit-a stîncii neînsufleţite

Pre Muceniţă Lui să o ascundă,

Precum odinioară stîncă a ascuns

Şi pe Tecla, şi pe Ioan.

O, Sfîntă Muceniţă Ariadna,

Roagă-te pentru noi păcătoşii

Înaintea Tronului Milostivului Dumnezeu!

Nu ne trece pre noi cu vederea,

Cea care iubită eşti de Maica lui Dumnezeu!

Domnul a zis: Adevărat, adevărat zic vouă, întrucît aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut (Matei 25:40).

La fel stau lucrurile şi cu milosteniile pe care le facem şi cu Sfîntă Împărtăşanie pe care o primim. În Sfintele Taine noi Îl primim pe Însuşi Stăpînul şi Domnul Iisus Hristos, sub chipul pîinii şi al vinului; iar cînd dăruim milostenii, le dăruim Însuşi Domnului Iisus Hristos, Care Se află sub chipul săracilor şi nevoiaşilor. În Constantinopol a trăit un bărbat neobişnuit de milostiv.

Mergînd pe străzile marii cetăţi, el îşi punea milostenia în mîna săracilor şi pleca în grabă, ca să nu apuce aceia a striga mulţumiri sau a recunoaşte cine este. Un prieten l-a întrebat ce îl îndeamnă la asemenea milostenii, iar el i-a zis: «Am auzit un preot odată zicînd în biserică că oricine dă săracilor, Îi dă chiar lui Hristos. Eu nu am crezut cuvintele acestea, căci m-am gîndit: "Cum poţi să-I dai ceva lui Hristos, Care Se află în ceruri?" Dar cum mă aflam odată în drum spre casă, am văzut un sărac cerşind, iar deasupra lui chiar Chipul lui Hristos!

Am văzut un om cum dă acelui sărac o bucată de pîine, şi L-am văzut pe Domnul cum ia pîinea, şi îl binecuvintează pe cel care a dat-o! De atunci înainte, eu pururea am văzut cum străluceşte Chipul lui Hristos deasupra capului oricărui cerşetor pe care îl miluiesc. De aceea eu fac cu frică şi cu cutremur cît de multe milostenii pot.»

Să luăm aminte la dreptatea regelui Asa, şi la răsplata lui Dumnezeu pentru aceasta (III Regi 15):

• La cum Asa a făcut cele drepte înaintea Domnului Dumnezeu, şi a curăţit pămîntul de idoli şi i-a alungat din el pe desfrînaţi şi sodomiţi;

• La cum Dumnezeu i-a dăruit pentru aceasta biruinţă asupra etiopienilor, şi l-a binecuvîntat cu tot binele.

Eu sînt învierea şi Viaţa (Ioan 11:25).

Domnul Dumnezeu Iisus Hristos a grăit cuvintele acestea. Nu numai că le-a grăit, dar le-a şi dovedit cu faptele Sale. Înviind-o pe fiica lui Iair, înviindu-l pe fiul văduvei din Nain, înviindu-l pe prietenul Lui, Lazăr, El a dovedit că El este învierea şi Viaţa, învietorul şi Dătătorul de Viaţă. Dar chiar şi aşa, proba cea mai înaltă a acestora a dat-o cu propria Lui înviere din morţi.

Căci, a fi viu şi a îi învia pe cei morţi - acesta este un fapt de care pînă atunci se mai auzise (Sfîntul Ilie l-a înviat pe fiul văduvei din Sarepta Sidonului). Dar a fi mort, a zăcea în mormînt timp de trei zile, şi apoi a învia cu de la sine putere - aceasta nu se mai auzise nicicînd sub soare pînă la învierea lui Hristos. Aceasta este minunea minunilor, şi dovada puterii celei mai presus de orice putere. Această minune a făcut-o Domnul nostru.

Această putere a arătat-o Domnul nostru. De aceea, adevărat este cuvîntul Lui care zice: Eu sînt învierea şi Viaţa. Adevărat şi sfînt este el, şi mîngîiere nouă tuturor, celor care călătorim către cea de neocolit moarte a trupurilor noastre, nădăjduind că vom vedea dincolo de mormînt viaţa, şi pre Domnul nostru cel Viu întru slava Lui.

Domnul nostru nu este doar învietorul trupurilor noastre, ci El este şi învietorul sufletelor noastre. În timpul vieţii Lui pe pămînt, El a înviat doar puţine trupuri omeneşti, pe cînd sufletele de El înviate au fost nenumărate. Aceasta s-a făcut spre arătarea faptului că mai de preţ cu mult este învierea sufletului faţă de cea a trupului. Căci aproape toate sufletele de pe pămînt moarte erau la ceasul venirii pe pămînt a Domnului nostru. Pe mulţime din acestea El le-a înviat cu puterea Lui, şi le-a insuflat cu viaţa Lui.

Morţi sufleteşte erau şi iudeii şi păgînii, şi El i-a înviat şi pe unii şi pe ceilalţi. Fraţilor, să lăsăm pentru moment la o parte preocuparea pentru învierea trupurilor noastre, şi să ne luptăm, cît mai avem încă vreme, pentru învierea sufletelor noastre.

Căci dacă nu ne vor învia sufletele acum, cît ni se mai lasă încă vreme de trăit pe pămînt, şi dacă nu primim acum, cît sîntem încă vii, insuflarea vieţii lui Hristos, să nu ne amăgim crezînd că vom trăi bucurie la învierea trupurilor noastre la Ziua Judecăţii, la Ziua Marii Mînii. Căci atunci, trupurile înviate ale sufletelor noastre moarte vor învia nu spre viaţă, ci spre chinul cel veşnic. Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, Cela Ce eşti învierea şi Viaţa, ajută-ne nouă cu mare Puterea şi Milostivirea Ta, ca să înviem cu sufletul mai înainte de ceasul morţii noastre, prin insuflarea Sfintei învierii şi Vieţii Tale, spre mîntuirea noastră şi viaţa cea de veci.

Căci noi Ţie ne închinăm şi pre Tine pururea Te slăvim, Amin.