Ele au trăit şi au luat mucenicia la Roma, sub domnia împăratului Hadrian. Sofia era o femeie foarte înţeleaptă, precum şi numele a arătat-o. Ea a rămas văduvă, dar s-a îngrădit pe sine şi pe fiicele ca şi cu un zid de Sfînta Credinţă Ortodoxă. Cînd braţul criminal al lui Hadrian s-a întins şi asupra casei Sofiei, fiica ei cea mai mare, Pistis, era în vîrstă de doisprezece ani, Elpis, de zece ani, iar Agapis, mezina, avea nouă ani.

Aduse înaintea judecătorului, maica şi fiicele ei se ţineau cu toatele de mînă, "ca o cunună strîns împletită". Ele au mărturisit cu smerită putere Credinţa lor în Hristos Domnul şi au refuzat să aducă jertfe înaintea idolului Artemidei. Torţionarul a chinuit fiicele sub ochii mamei lor. Maica şi-a întărit fiicele, ca o înţeleaptă, ca să rabde pînă la sfîrşit: "Sănătate veşnică este Mirele vostru Ceresc, Hristos Domnul şi Stăpînul. El este frumuseţea negrăită şi viaţa. Cînd călăii vor sfîrteca trupurile voastre El vă va îmbrăca cu straiul nestricăciunii şi al nemuririi. Rănile voastre vor străluci în ceruri ca stelele." Fiicele au fost torturate bestial, pe rînd, sub ochii maicii lor, care le întărea cu duhul.

Ele au fost bătute, biciuite, aruncate în foc şi în păcură încinsă, iar la urmă decapitate cu sabia una după cealaltă. Sofia a luat trupurile fiicelor ei, le-a scos în afara cetăţii şi le-a îngropat cu cinste.

Făcînd aceasta, ea nu s-a întors la casa ei, ci a rămas la mormîntul fiicelor, unde timp de trei zile şi trei nopţi, a plîns şi s-a rugat lui Dumnezeu, dîndu-şi astfel în mîinile Lui mucenicescul ei suflet. Ea acum se veseleşte şi dănţuieşte în ceruri împreună cu fiicele ei.

Ea a fost slujnica unui anume Nicolae şi a soţiei acestuia, Paulina, care se lepădaseră de Hristos şi se întorseseră la închinarea idolilor. Agathoclia însă nu a voit să urmeze lepădării stăpînilor ei.

Pentru aceasta ei au torturat-o bestial, şi au dat-o pe mîna judecătorilor păgîni. Stăpîna a omorît-o pe Agathoclia turnîndu-i pe gît cărbuni încinşi. Domnul Hristos însă a proslăvit-o în Ceruri pe roaba Domnului, sălăşluind-o în locaşurile cereşti.

Ei cu toţii au luat mucenicia pentru Hristos Domnul la anul 310, unii fiind omorîţi cu sabia, iar alţii fiind aruncaţi în foc.

Printre ei s-au aflat şi doi episcopi vîrstnici, Peleus şi Nilus; de asemenea un preot, Zeno; doi bărbaţi din marea aristocraţie, Patermuthie şi Ilie; de asemenea Episcopul Silvanus, împreună cu un bătrîn orb, foarte îmbunătăţit, care cunoştea Sfintele Scripturi pe de rost şi le recita la adunările creştinilor.

Ei cu toţii s-au învrednicit de cununa veşnicei slave a muceniciei şi s-au sălăşluit întru împărăţia Domnului Hristos.

Aceasta a îndurat opt ani de întemniţări şi torturi bestiale pentru Credinţa în Stăpînul Hristos. Călăul ei a fost Simplicius, cel care mai tîrziu a înnebunit. Theodota a fost decapitată cam pe la anul 230, în timpul împăratului Alexandru Severus.

Sofia atotînţeleapta pre Domnul a slăvit:

Ea Lui jertfă a adus frumoasele ei fiice.

Ea fiicelor a zis: "Nu vă temeţi de chinuri,

Ci răbdaţi în Credinţă, întru Hristos Domnul vă întăriţi.

Nu vă temeţi de chinuri,

Dispreţuiţi durerea, de trupurile voastre nu vă fie milă:

E-atît de bine în cer! O, strălucite va face Domnul

Ale voastre trupuri în cer!

De frumuseţea voastră aceasta nu vă fie milă,

Căci cu frumuseţe cerească Domnul

Vă va îmbrăca: voi în ale Lui Ceruri veţi străluci

Mai mult decît stelele,

Căci fiicele Împăratului împăraţilor veţi fi!

După această viaţă să nu vă pară rău,

Căci plină de silnicie şi putrejune este.

Cel mult un veac omul

Are parte de ea.

Ci viaţa cea ferice, cea adevărată,

Fără capăt este, şi-n Cer o veţi avea.

De pămînteştii prieteni rău să nu vă pară,

Mai mari şi buni prieteni în ceruri veţi găsi:

Pe voi toţi sfinţii acolo vă aşteaptă.

După trupeştile rudenii să nu vă pară rău,

Căci rude mai dragi voi veţi afla

În Mucenicii cei slăviţi din ceruri."

Astfel povăţuit-a maica

Pe cele trei fiice-ale ei,

Pe cînd ele spre cer se înălţau,

Una cîte una.

Ca trei porumbițe albe,

Curate, fără vină,

Ele-au zburat în înalturi, la Sînul lui Hristos.

Mucenicescul suflet al maicii,

În urma lor le-a urmat,

Şi le-a aflat în Ceruri, măreţe, proslăvite:

Acolo Atotmilostivul primeşte

Sfintele lor rugăciuni.

Diriguitorii credincioşi şi temători de Dumnezeu sînt cu adevărat o binecuvîntare pentru popoarele pe care le conduc. Cneazul ceh Vatslav a fost un astfel de conducător. Rîvna lui pentru sfinţenia Ortodoxiei şi tăria lui întru Sfînta Credinţă a fost la fel cu cea a asceţilor celor de demult. El îşi dedica ziua trebilor ţării, iar noaptea o petrecea în rugăciune. Iarna el mergea adesea desculţ la biserică, la slujba Sfintei Utrenii, însoţit numai de bătrînul lui servitor, Podivoi. El adesea pregătea însuşi şi cocea sfînta prescură, mai ales în zilele cînd dorea să se împărtăşească cu Sfintele Taine.

Rîvnă de foc avînd pentru Sfînta Credinţă Orotodoxă, el a zidit multe biserici, în care se aducea zilnic laudă lui Dumnezeu. El cunoştea toţi săracii şi nevoiaşii. El a iubit pacea, dar în războaie a fost de temut. Cînd vecinul său, Cneazul Radislav a atacat ţinuturile cehe, Vatslav i-a trimis o scrisoare în care l-a întrebat pentru ce a pornit cu război. Radislav a răspuns cu satanicească mîndrie că voieşte toate pămînturile cehe, şi de asemenea tronul pentru sine.

Vatslav atunci şi-a strîns pe dată armatele şi s-a confruntat cu duşmanul. Dar, privind la cele două puternice armate, ai căror ostaşi urmau să piară, el i-a trimis lui Radislav următorul cuvînt: "Cearta este între tine şi mine. Tu voieşti să fii stăpînul pămîntului ceh, ceea ce eu nu îţi îngădui. Îţi cer să accepţi să ne duelăm. Pentru ce să piară tot acest popor?"

Radislav a fost de acord cu duelul, dar a fost înfrînt zdrobitor de către Vatslav. El l-a implorat pe acesta să-l ierte, în genunchi.

Să luăm aminte la nelegiuirile lui Iuda, şi la pedeapsa lui Dumnezeu pentru acele nelegiuiri (III Regi 14:22-31):

• La cum poporul şi regele Roboam au făcut ceea ce este rău înaintea Domnului;

• La cum ei au pus idoli în temple, iar pămîntul lor era plin de sodomiţi;

• La cum Regele Egiptului (Şişac) a atacat Ierusalimul şi a jefuit tot aurul Templului.

Iar Eu şi Tatăl Meu una sîntem (Ioan 10:30).

Cu cît lucra Domnul mai multe minuni, şi cu cît se apropia mai vertiginos de Patima Lui, cu atît grăia mai descoperit şi mai pe faţă despre Sine. Nenumăratele minuni, lucrate neîncetat sub ochii poporului, produceau în inimile oamenilor, şi ale celor răi, şi ale celor buni, mari schimbări. Cei buni se deschideau cu inima faţă de tainele de nepătruns ale lui Dumnezeu. Cei răi, agăţîndu-se şi mai mult de rău, se întunecau şi mai mult, făcîndu-se netrebnici pentru primirea tainelor. De aceea aceşti răi (iudei) iarăşi au luat pietre ca să arunce asupra Lui (şi să-L omoare) (Ioan 10:31).

Eu şi Tatăl Meu una sîntem. Tatăl şi Fiul sînt Deofiinţă, dar nu confundabili în Persoane (Ipostasuri). Căci dacă ar fi aşa, noi nu I-am mai putea numi cu nume diferite: Tată şi Fiu. Şi Fiul şi Duhul Sfînt au toate însuşirile Naturii Dumnezeieşti a Tatălui.

Dar însuşirile Tatălui ca Persoană distinctă sînt doar ale Tatălui, iar însuşirile Persoanei Fiului sînt doar ale Fiului, iar însuşirile Persoanei Duhului Sfînt sînt doar ale Duhului Sfînt. Cînd însă vorbirea nu se face despre Persoane, ci despre Natura Lor Dumnezeiască care este Una, atunci Fiul lui Dumnezeu zice: Eu şi Tatăl Meu una sîntem, şi aşa poate zice şi Tatăl: Eu şi Fiul Meu una sîntem, şi aşa poate zice şi Duhul Sfînt: Eu şi Tatăl şi Fiul una sîntem.

Stăpînul Iisus Hristos a exprimat Deofiinţimea dintre Sine şi Tatăl Ceresc astfel: Tatăl este în Mine şi Eu în Tatăl (Ioan 10:38). Oare se poate afla o exprimare mai limpede a dumnezeirii Fiului? Oare poate limba omenească să exprime mai puternic şi mai clar decît atît Unimea Dumnezeului Treimic? Dogma dumnezeirii Fiului lui Dumnezeu, precum şi dogma Deofiinţimii Persoanelor Dumnezeieşti a fost exprimată clar de către Însuşi Domnul Hristos în Sfintele Evanghelii (mai ales Evanghelia după Ioan).

Prin urmare, să ne păzim a pleca urechea la minciunile şi înşelătoriile necredincioşilor şi ereticilor, care hulesc zicînd că Domnul Hristos nu Şi-a arătat Dumnezeirea Lui, şi care pretind că dogma aceasta a apărut în Biserică mai tîrziu. Dacă Domnul Hristos nu Şi-ar fi proclamat limpede Dumnezeirea, cum L-ar mai fi putut acuza iudeii: Tu Te faci pe Tine Dumnezeu (Ioan 10:33)? Şi de ce ar mai fi vrut să arunce cu pietre asupra Lui?

O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Cela Ce eşti Deofiinţă cu Tatăl şi cu Duhul Sfînt, miluieşte-ne pre noi şi ne mîntuieşte cu puterea şi bunătatea Dumnezeirii Tale, O Atotputernice şi Atotdrepte Doamne!

Căci noi Ţie ne închinăm şi pre Tine Te slăvim în veci, Amin.