Sfînta Eufimia s-a născut în Calcedon. Tatăl ei, Senatorul Filofron, şi maica ei, Theodorisia, erau Creştini adevăraţi, plini de toată cucernicia şi evlavia.

Fiica lor, Eufimia, era de o mare frumuseţe, şi trupească şi sufletească. Pe cînd odată Proconsulul Priscus a organizat o mare serbare în Chalcedon, în care a poruncit şi aducerea de jertfe la idolul lui Ares, patruzeci şi nouă de Creştini s-au ascuns, spre a nu fi nevoiţi să aducă jertfe idolului. Ei au fost însă aflaţi şi tîrîţi înaintea judecăţii, iar printre ei se afla şi Eufimia. Întrebaţi fiind cu aroganţă de către Priscus cum au îndrăznit să sfideze decretul imperial, ei au răspuns: "Comanda împăratului şi a ta se cuvine să fie împlinită atunci cînd nu este contrară poruncii lui Dumnezeu Celui din Ceruri.

Dar dacă ea este potrivnică poruncii lui Dumnezeu, atunci ea nu numai că nu trebuie împlinită, dar încă combătută." Cei patruzeci şi nouă au fost torturaţi bestial timp de nouăsprezece zile încheiate. În ziua a douăzecea Priscus a scos-o pe Eufimia de o parte, şi a început să o laude şi să o linguşească pentru frumuseţea ei, sperînd să o cîştige pentru idolatrie. Linguşirile senatorului însă au rămas zadarncie, iar acesta a poruncit din nou torturarea ei. Mai întîi a fost trasă pe roată, dar un înger al Domnului a venit la ea şi a sfărîmat roata. Apoi au aruncat-o într-un cuptor încins, dar şi acolo a fost păzită cu puterea lui Dumnezeu.

Văzînd acestea, doi soldaţi, Victor şi Sosthenes, au crezut în Hristos, şi pentru aceasta au fost aruncaţi imediat la fiare, dîndu-şi astfel cu cinste vieţile lor. Sfînta Eufimia a fost după aceea aruncată într-o apă plină de tîrîtoare otrăvitoare, dar ea a însemnat apa cu semnul Sfintei Cruci şi a rămas nevătămată. La urmă a fost aruncată şi ea la fiare sălbatice, şi aşa şi-a dat sfîntul ei suflet, mulţumind lui Dumnezeu. Părinţii ei au luat sfînt trupul ei şi l-au îngropat cu cinste. Sfînta Mare Muceniţă Eufimia a luat cununa muceniciei la anul 304, şi a intrat în slava cea veşnică. Mai este prăznuită sfântă pomenirea ei şi la ziua de 11 iulie.

El a fost un mare nevoitor egiptean, care a vieţuit în veacul al patrulea. El timp de şaizeci de ani a petrecut întru toate nevoinţele pustniceşti, într-o peşteră din Tebaida.

El s-a făcut vestit prin neobişnuita lui dragoste de oameni, întru care a strălucit şi cu minunile. Ziua el zidea chilii pentru fraţii ce veneau să se sălăşluiască în apropiere, iar noaptea o petrecea în lucrul mîinilor, întru neîncetată rugăciune şi psalmodie.

Sfîntul Ciprian acesta s-a născut la Târnovo, şi a vieţuit multă vreme la Muntele Athos. Nevoinţa lui era mai ales aceea de a recopia şi traduce cărţi sfinte. El s-a făcut astfel ucenic al lui Filotheos, Patriarhul Constantinopolului.

Cînd Patriarhul a ajuns să îl cunoască pe Ciprian la Sfîntul Munte Athos, el l-a cerut în slujba lui, iar mai apoi l-a uns şi l-a trimis să fie Mitropolit al Kievului. Ca Mitropolit al Kievului Sfîntul Ciprian a avut parte de multe dureri şi suferinţe, pe care le-a îndurat cu bunătate şi cu răbdare. Aceste nevoinţe ale lui au adus multă roadă, şi au folosit mult Biserica Rusă.

El a păstorit Biserica kieveană timp de aproape treizeci de ani. Mai înainte de moartea lui, el a scris un cuvînt de despărţire, care a fost citit la mormîntul lui. El s-a săvîrşit către Domnul în şaisprezece zile ale lunii septembrie, din anul 1406. Sfintele lui moaşte făcătoare de minuni se odihnesc în Biserica Adormirii de la Moscova.

Ludmilla a fost bunica Cneazului ceh Vatslav (Wenceslaus). Ea a fost soţia Marelui Cneaz ceh Borivoy. Credinţa ei plină de rîvnă a adus pe mulţi păgîni la Biserica lui Hristos. Dar nora ei a urît-o de moarte, şi a plătit ucigaşi care au sugrumat-o pe Ludmilla la bătrîneţele ei.

Vatslav a îngropat cu cinste trupul mamei lui în Biserica Sfîntului Gheorghie de la Praga. La sfintele ei moaşte s-au lucrat nenumărate minuni. Sfînta cneaghină Ludmilla a fost asasinată la Techino, la anul 927. Cneazul Vatslav însuşi a mărturisit cu sînge marea lui rîvnă pentru Ortodoxie, fiind asasinat, din această pricină, de fratele lui, Boleslav.

Mult binecuvîntata Eufimia, sfînta fecioară,

Pe sine ca o mieluşea de jertfă lui Hristos s-a adus.

Ea nici a oftat, nici s-a plîns, nici a jelit,

Ci pentru-ale ei chinuri a mulţumit lui Hristos.

În flăcări fiind, îngeri au pogorît la ea,

Şi focul l-au stins cu răcoare din Rai.

Cu adevărat neclintită este Credinţa Creştinilor!

Cu adevărat de nestins dragostea lor de Hristos!

O, Sfînta Eufimia muceniţă fecioară a lui Hristos,

Ceea ce plină eşti de a Lui înţelepciune!

Pentru-ale tale chinuri Domnul cu-a Raiului Bucurie

Te-a răsplătit!

Tu îndrăznire multă ai înaintea Maicii lui Dumnezeu,

Şi a Dulcelui ei Fiu!

Cu-ale tale rugăciuni tu duci ajutorul lor lumii!

O, Sfînta Mare Muceniţă Eufimia,

Roagă-te pentru toţi păcătoşii,

Şi aduce-i pre ei la pocăinţă!

Adesea vin peste noi nenorociri neaşteptate, şi zadarnic este să ne întrebăm: "De ce tocmai nouă?" Singură Biserica lui Hristos poate oferi explicaţii adevărate, numai ea poate să arate adevărata cauză a fiecărui dezastru, a oricărei nenorociri.

Sfînta Biserică împarte aceste nenorociri în două mari clase: unele se abat asupra păcătoşilor din pricina unor păcate vechi, nespălate prin pocăinţă conştientă şi asumată. Altele se abat asupra drepţilor şi slujesc, după cuvintele Sfîntului Ioan Gură de Aur "ca mijloc de primire a cununilor, precum odinioară Iov îndelung răbdătorul şi săracul Lazăr." Împărăteasa Eudochia a aderat în secret la erezia lui Eutihie, luîndu-se după sfatul perfid al eunucului ei, Hrisafie.

Dar asupra capului ei nenorocirea s-a abătut fără întîrziere şi pe neaşteptate. Într-o zi, soţul ei, împăratul Theodosie, i-a oferit în dar un măr de o mărime neobişnuită. Împărăteasa a trimis mărul Senatorului Paulin care zăcea de o boală. Acesta, la rîndul lui, din dragoste faţă de împărat, i-a trimis lui acel frumos măr. Amănuntul acesta i-a dat motiv împăratului să creadă că între împărăteasă şi senatorul Paulin se află o legătură ilicită. De aceea el i-a cerut împărătesei să îi arate mărul pe care i-l oferise. "L-am mîncat!" a minţit împărăteasa.

Faptul acesta a confirmat, în ochii împăratului, bănuiala lui, şi de aceea el imediat a surghiunit-o pe împărăteasă în Palestina. În timp Eudochia s-a curăţit de gîndurile şi credinţa ei eretică şi, cu ajutorul Sfinţilor Părinţi palestinieni, a revenit cu adevărat şi pe de-a întregul la Ortodoxie. lată că nenorocirea abătută asupra capului împărătesei nu a fost cauzată de vreo legătură ilicită a ei cu Senatorul Paulin - ea fiind, în această privinţă, cu totul nevinovată - ci de aplecarea eretică a sufletului ei. Iată şi un alt caz: Pe cînd era numai comandant militar, viitorul împărat Marchian a călătorit pe lîngă cetatea Filipopolis şi a văzut pe cale cadavrul unui om care fusese asasinat. Din pură compasiune, el a coborît de pe cal şi a pornit să îngroape cadavrul acelui om. Tocmai atunci, cineva care a trecut pe acolo şi l-a văzut pe Marchian îngropînd mortul, a raportat autorităţilor că Marchian este un criminal.

Pentru aceasta comnadantul Marchian ar fi fost pasibil de condamnare la moarte, dacă Dumnezeu nu ar fi descoperit în mod minunat pe adevăratul criminal. Această nenorocire face parte din cea de a doua categorie, cea a primitorilor de cunună. La scurt timp după acest incident, generalul Marchian a fost ales împăratul Imperiului.

Să luăm aminte la minunata judecată a lui Dumnezeu cu privire la vieţile oamenilor (III Regi 14):

• La cum fiul lui Ieroboam s-a îmbolnăvit şi a murit, ca pedeapsă pentru cumplita apostazie a tatălui lui, şi spre a fiului proprie mîntuire;

• La cum şi ceilalţi bărbaţi din casa lui Ieroboam au pierit desăvîrşit, iar trupurile lor au fost mîncate de cîini în cetate, şi devorate de corbi în afara zidurilor cetăţii.

Putere am Eu ca să-l pun (Sufletul Meu) şi putere am ca iarăşi săl iau (Ioan 10:18).

Puterea dumnezeiască a Domnului nostru Iisus Hristos s-a arătat în manifestarea deplinei Lui puteri asupra Lui Însuşi.

Dacă puterea dumnezeiască s-ar putea despărţi de dumnezeiasca iubire, atunci s-ar putea zice despre Domnul Hristos că ar fi stat în puterea Lui să Se întrupeze, sau să nu Se întrupeze; sau că ar fi stat în puterea Lui să moară, sau să nu moară. Dar El în baza dumnezeieştii Lui iubiri de oameni S-a întrupat, şi din pricina dumnezeieştii Lui iubiri de oameni S-a dat pe Sine morţii, punîndu-şi viaţa pentru turmă ca Păstorul cel Bun (Ioan 10:11).

Omul care îşi ridică singur viaţa, nu are cu adevărat putere asupra vieţii lui, căci nu prin puterea lui proprie comite sinuciderea, ci prin puterea păcatului, sau a lui Satan, sau al vreunei alte împrejurări grave.

Tot aşa, omul pe care îl omoară alţii nu are nici o putere asupra vieţii lui în faţa asasinilor lui: el nu poate spune: "Putere am să-mi pun viaţa," căci atunci el îşi pune viaţa fără buna lui voie. Doar Domnul nostru Iisus Hristos a putut rosti aceste cuvinte în prezenţa asasinilor Lui, iudeii: Putere am Eu ca să pun sufletul Meu. Avînd acea putere, El ar fi putut, printr-o minune care Lui I-ar fi stat cu totul la îndemînă, să-i facă să piară pe toţi iudeii, mai înainte ca aceştia să Îl dea la răstignirea pe Cruce. Dar El a văzut roadele mîntuitoare ale morţii Lui, şi de aceea S-a dat de bunăvoie morţii.

Şi putere am iarăşi să-l iau (Sufletul Meu). Cu aceste cuvinte El a arătat învierea Lui. Prin urmare, şi Moartea şi Învierea Domnului s-au făcut prin Puterea Lui cea dumnezeiască.

O Stăpîne Atotputernice Doamne lubitorule de oameni, cît de minunat ai plănuit Tu mîntuirea noastră, cu a Ta Dumnezeiască Iubire şi Putere! Ajută-ne nouă să îmbrăţişăm din tot sufletul nostru Mîntuirea Ta!

Căci noi Ţie Îţi mulţumim şi pre Tine Te slăvim în veci, Amin.