Acesta a fost de neam got. El a fost ucenicul lui Teofil, Episcopul Goţilor, care a fost unul dintre Părinţii Sinodului întîi Ecumenic de la Niceea (anul 325). Cînd Athenarik, căpetenia goţilor, a început să îi tortureze pe creştini, Sfîntul Nichita a stat înaintea lui şi l-a înfierat ca pe un păgîn şi un criminal. Torturat fiind în chip bestial, Sfîntul nu s-a lepădat nicicum de Credinţa Creştină, ci a mărturisit-o cu şi mai multă putere, slăvindu-L pe Dumnezeu şi mulţumindu-I Lui.

În timpul torturilor mintea îi era aţintită la Dumnezeu, iar la piept, sub cămaşă, purta o icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu cu Pruncul Iisus, în care Dumnezeiescul Prunc era închipuit stînd drept, şi ţinînd Sfînta Cruce în Mîinile Lui. Sfîntul Nichita purta la sine această icoană, deoarece însăşi Maica lui Dumnezeu i se arătase şi îl întărise în chinurile lui. La urmă călăul l-a aruncat pe mucenic în foc, unde el şi-a dat sfîntul lui suflet.

Cu toate acestea, trupul lui a rămas nears. Prietenul lui, Marianus, i-a luat trupul, l-a scos din pămîntul goţilor (care se întindea în Valahia şi Basarabia de astăzi) şi l-a dus în Cilicia, în cetatea Mopsuestia. Acolo el a ridicat o sfîntă biserică închinată Sfîntului Mare Mucenic Nichita, în care a aşezat şi moaştele făcătoare de minuni ale sfîntului. Sfîntul Mare Mucenic Nichita a luat cununa muceniciei la anul 372.

Sfîntul Filotei a fost din satul Myrmix sau Mravin din Asia Mică. Maica lui purta numele fiului ei, în anagramă: Teofila.

Sfîntul Filotei, preot fiind, a fost un mare făcător de minuni întreaga lui viaţă. Odată el a preschimbat apa în vin, iar altă dată a înmulţit în chip minunat pîinea. El s-a odihnit întru Domnul în veacul al zecelea, iar din sfintele lui moaşte a izvorît mir.

Sfîntul Porfirie acesta s-a născut la Mimosa. Mai întîi el a fost saltimbancul personal al împărăratului Iulian Apostatul, pe care îl veselea cu jocul lui de mim, prin care îşi bătea joc de Credinţa Creştinilor şi de Sfintele Taine ale Bisericii. Astfel, odată, parodiind Sfînta Taină a Botezului, el s-a cufundat în apă şi a pronunţat cuvintele întru Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Duh! Ieşind din acea apă, el a strigat: "Acum sînt Creştin!"

Toată lumea a crezut că şi acum glumeşte, însă Porfirie nu a mai glumit. El a încetat să îşi mai bată joc de Creştinism, şi a luat moarte martirică pentru Hristos. El a fost decapitat la anul 361 şi s-a strămutat la locaşurile veşnice ale împărăţiei lui Dumnezeu.

Toţi trei au fost de neam nobil, din cetatea Trachis.

Ei au luat mucenicia pentru Hristos în satul Saltis de lîngă Filipopolis, între anii 305 şi 311, şi aşa s-au strămutat la locaşurile cereşti ale împărăţiei lui Hristos.

Sfîntul Vissarion a întemeiat Sfînta Mînăstire a Mîntuitorului, din Eparhia Larissei. El a fost mare făcător de minuni, atît în timpul vieţii cît şi după fericita lui adormire.

El a luat mucenicia pentru Credinţa Creştină la Efesul cel nou, (cf. Sinaxarul din Minei), fiind omorît de către turci, la anul 1811.

Acest Sfînt a fost unul dintre cei treisprezece Părinţi Sirieni (pomeniţi la 7 mai), care au fost trimişi în Caucaz ca să predice acolo Sfînta Evanghelie.

Sfîntul losif s-a odihnit cu pace în Domnul la anul 570. Sfintele lui moaşte făcătoare de minuni odihnesc în biserica catedrală din Alaverdi.

Acela iubitor de poporul său este,

Care pentru poporul lui înalţă

Altar adevărat Domnului Celui Viu.

Athenaric gotul silnic a domnit,

Şi jertfe a adus morţilor idoli.

Dar Nichita Sfîntul, ostaşul lui Hristos,

Vestit-a curajos mîntuirea veşnică.

El întru al nopţii întuneric a strălucit Lumina Veşniciei

El al idolatriei întuneric l-a rispit

Din al oamenilor inimi.

Sfîntul Nichita împotriva regelui a stat,

Şi cu curajul lui a uimit poporul.

El puterea întunericului o a rispit

Cu puterea Crucii Preacinstite.

El întru ale oamenilor inimi a sădit

De Dumnezeu sfînta frică.

Roşul sîngelui lui fost-a ca trandafiriul

Zorilor zilei celei noi,

Iar duhul lui fericit sălăşluitu-s-a

La Curţile împărăţiei Cerului.

Nichita Sfîntul întru foc s-a săvîrşit,

Dar flăcările lui nu l-au ars pînă azi.

Goţii întru numele Domnului

Sfîntul Botez au primit,

Şi pre Nichita Sfîntul îl proslăvesc în veci.

O Sfinte Mare Mucenice Nichita,

Cela ce eşti glas al trîmbiţei lui Dumnezeu,

O mucenice viteze, ce pre poporul tău l-ai iubit!

Tu pămînteştile corturi lepădat-ai,

Iar acum ca un împărat şezi în ceruri

De îngeri înconjurat!

Ci roagă-te Domnului, ca unul ce la El ai îndrăznire,

Ca să mîntuiască ca un Milostiv

Sufletele noastre!

Dumnezeu nu Se lasă batjocorit (Galateni 6:7).

Dumnezeu fie îi pedepseşte pe batjocoritori spre a-i întoarce de la rătăcirea lor, fie îi preface întru cele de ei batjocorite. La început Sfîntul Porfirie, care era de meserie îngînător, adică saltimbanc, sau măscărici (ceea ce azi s-ar numi actor) a fost vestit între păgîni ca batjocoritor al lui Hristos.

El odată a trebuit să batjocorească, înaintea lui Iulian Apostatul şi a curţii lui, Sfînta Taină a Botezului. S-a întîmplat însă atunci ceva cu totul neaşteptat. Cînd Porfirie s-a cufundat în apă rostind formula baptismală întru Numele Sfintei Treimi, duhul lui s-a schimbat deodată, şi el s-a făcut adevărat creştin. În loc să continue să-şi bată joc de Sfintele Taine şi de Creştini, Porfirie a început să-şi bată joc de Apostat, rîzînd de idolatria şi de credinţa lui necurată, drept pentru care a fost torturat şi decapitat. La fel s-a întîmplat şi cu comedianul Gennesus, care a trăit probabil în timpul lui Diocleţian.

El parodia Sfînta Taină a Litrughiei înaintea unei adunături de păgîni, care se amuzau grozav la batjocura şi la glumele lui. Dar deodată Gennesus s-a oprit şi a strigat înaintea tuturor: "Cred în Hristos, şi vreau să mă botez!" La început spectatorii au crezut că şi aceasta face parte din farsă, dar Gennesus a strigat din nou Credinţa lui în Hristos.

El a rămas neclintit în Credinţa mărturisită şi cînd a fost dus înaintea tribunalului, şi interogat sub tortură. De aceea el a fost la urmă omorît. Astfel, batjocoritorul lui Hristos s-a prefăcut în Mucenic al lui Hristos.

Să luăm aminte la pedeapsa lui Dumnezeu asupra prorocului celui neascultător (III Regi 13):

• La cum unui proroc i s-a poruncit să nu rămînă nicicum să bea sau să mănînce în cetatea idolatră Bethel;

• La cum prorocul nu L-a ascultat pe Dumnezeu, ci a cedat unor rugăminţi şi a rămas să bea şi să mănînce la o casă din Bethel;

• La cum, ieşind să plece, a fost sfîşiat de un leu pe cale.

Eu sînt Cel ce mărturisesc despre Mine Însumi şi mărturiseşte despre Mine Tatăl, Cel Care M-a trimis (Ioan 8:18).

Scris este în Lege că este nevoie de mărturia a doi oameni, pentru orice dovedire. În primul rînd, Domnul le-a oferit iudeilor nu doi, ci trei mari martori cu privire la Sine. Aceşti trei mari martori sînt Tatăl, propriile Lui lucrări, şi prorociile Sfintei Scripturi (Ioan 5:36-39).

Cu toate acestea, după ce a lucrat multele minuni, după ce a predicat din belşug învăţătura cea Nouă şi Mîntuitoare, El le-a zis iudeilor că singură mărturia Lui despre Sine puternică este să probeze adevărul, şi suficientă (Ioan 8:14). La urmă, El a întărit din nou înaintea lor mărturia a Doi: a Sa proprie, şi a Tatălui despre Sine, spre a împlini şi litera Legii Vechi, care cerea mărturia a doi martori. Astfel, Domnul închide peste tot gurile tuturor necredincioşilor, cărora nu le mai rămîne nici o împotrivire decît crima şi asasinatul, ultima armă a acelor care refuză să accepte adevărul, care calcă în picioare, precum nişte animale, raţionalitatea şi evidenţa lui. Mai ales în acest ultim caz al dublei mărturii, în care Domnul a adus mărturia Sa proprie şi pe cea a Tatălui, El a voit să le mai arate iudeilor şi că El este Persoană (Ipostas) aparte de Tatăl, dar de o Fiinţă cu El. De aceea şi sînt Două Mărturii: a Lui Însuşi, şi a Tatălui. Următoarele cuvinte ale Domnului confirmă acest lucru: Dacă M-aţi şti pe Mine, aţi şti şi pe Tatăl Meu (Ioan 8:19).

Avem aici expresia completă a unimii esenţiale dintre Tată şi Fiu, şi nu rămîne nici o umbră de îndoială că în aceste cuvinte Domnul Hristos exprimă egalitatea fiinţială dintre Sine şi Dumnezeu Tatăl. Aceste cuvinte adică au în vedere Dumnezeirea Fiului, iar nu omenitatea Sa. Oricine cugetă Sfînta Treime ca fiind o treime de fiinţe trupeşti se înşeală. În trup omenesc a venit numai Unul Fiul lui Dumnezeu, pentru ca să mîntuiască lumea. Tatăl şi Duhul Sfînt nu au luat trup omenesc.

După Dumnezeirea Lui, Fiul, deşi a luat trup omenesc, a rămas cu toate acestea egal cu Tatăl şi cu Duhul Sfînt. Rămînînd Dumnezeu Adevărat, întocmai cu Tatăl şi cu Duhul, El a îmbrăcat şi trupul omenesc şi firea omenească adevărată, astfel încît, din iubire de oameni, să li Se poată descoperi lor şi să îi mîntuiască.

O Stăpîne Doamne Dumnezeul nostru, Cela ce întru Una Sfînta Treime de o Fiinţă şi Nedespărţită eşti închinat şi slăvit, Carele ne-ai luminat pe noi şi ai strălucit preste noi Cuvîntul Cel întrupat al lui Dumnezeu, viază-ne pre noi pînă la sfîrşit cu Sfinţenia, Puterea şi Nemurirea Ta, şi ne mîntuieşte.

Căci Ţie se cuvine toată slava şi închinăciunea în veci, Amin.