După ce Sfînta Elena împărăteasa a aflat Sfînta Cruce a Domnului la Ierusalim, a mai zăbovit o vreme în Sfînta Cetate, ridicînd sfinte biserici la Ghetsimani, la Bethleem, la Muntele Măslinilor, precum şi în alte locuri sfinţite mai ales de prezenţa Mîntuitorului în ele. Ea a început zidirea unei biserici foarte mari şi slăvite pe Golgotha.

Planul bisericii era făcut să cuprindă şi Locul Căpăţînii, la care a fost răstignit Mîntuitorul, precum şi locul unde a fost îngropat. Sfînta împărăteasă voia să cuprindă sub acelaşi acoperiş locul Jertfei Mîntuitorului şi locul înmormîntării Lui. Sfînta împărăteasă a voit, adică, să cuprindă sub acelaşi acoperiş locul Patimilor Lui, şi locul din care a răsărit Slava Lui sub acelaşi acoperiş. Dar Sfînta Elena s-a săvîrşit către Domnul mai înainte ca să săvîrşească lucrarea. Cînd ea s-a săvîrşit cu slavă, Sfîntul împărat Constantin a sărbătorit deja anul al treizecilea al domniei lui. Astfel, Sfinţirea Slăvitei Biserici a învierii Domnului de la Ierusalim şi jubileul domniei împăratului s-au prăznuit întru aceeaşi zi, în treisprezece zile ale lui septembrie, ale anului 335.

Atunci a avut loc şi un Sinod local al episcopilor, în cetatea Tirului. Toţi aceşti sfinţiţi episcopi, şi încă alţii în afară de ei, au venit la Ierusalim pentru sfinţirea solemnă a Bisericii Învierii Domnului. S-a hotărît atunci ca această sfîntă zi să se prăznuiască în fiecare an cu cinste şi cu slavă, întru luminata izbîndă a Bisericii lui Hristos.

Sutaşul Cornelie a fost roman de neam şi ofiţer în Cezareea Palestinei. În urma unei vederi cereşti, el a fost botezat, cu toată casa lui, de către Sfîntul Apostol Petru (Fapte 10:1). El a fost primul dintre păgîni primit în Biserica lui Hristos. Pînă atunci, oamenii credeau că Biserica lui Hristos este rezervată doar iudeilor şi celor neiudei, dar care erau tăiaţi împrejur. Primind Sfîntul Botez, Cornelie a lăsat toate şi a urmat Sfîntului Apostol.

După ceva vreme, Sfîntul Petru l-a sfinţit pe Cornelie episcop şi l-a trimis să propovăduiască în cetatea păgînească Skep, unde Sfîntul Cornelie a suferit umilinţe nenumărate şi torturi bestiale pentru dragostea lui Hristos. Chiar şi aşa, el a dărîmat, cu rugăciunea, capiştea lui Apollo din acea cetate, şi l-a botezat pe principele Demetrius, împreună cu alţi două sute şaptezeci şi şapte de păgîni. Descoperindu-i-se de la Dumnezeu ziua morţii lui, Sfîntul Cornelie i-a chemat la sine pe toţi creştinii, i-a sfătuit din destul, s-a rugat lui Dumnezeu pentru ei, şi s-a săvîrşit cu pace către Domnul, la vîrstă foarte adîncă fiind. Dar peste vremuri sfîntul lui mormînt a ajuns uitat şi părăsit.

De aceea Sfîntul s-a arătat lui Silvanus, episcopul Troadei, i-a indicat locul mormîntului lui, şi i-a poruncit să înalţe peste el o sfîntă biserică. Episcopul Silvanus a împlinit grabnic această poruncă, cu ajutorul lui Eugenius, un cetăţean bogat al cetăţii. Minuni multe s-au lucrat de atunci înainte în Slăvita Biserică cu hramul Sfîntului Cornelie sutaşul.

Ei au fost de loc din Paflagonia. La început au făcut parte din suita personală a împăratului, dar cînd s-au declarat creştini împăratul i-a surghiunit în Sciţia. Acolo ei au fost omorîţi prin aruncarea într-un foc, la locul ce se numea Noua Dunăre, iar anul a fost 320.

Ea fost principesa ţinutului Kakheti (din Georgia). Ea a luat mucenicia sub șahul Abbas întîiul, la anul 1624. La porunca acestui necurat şah, muceniţei i s-a pus pe cap un ibric înroşit în foc. Fiul ei Teimuraz, regele Georgiei, a luat sfintele moaşte ale mamei lui şi le-a aşezat în sfîntul altar al bisericii de la Alaverdi din Georgia.

El s-a născut în satul Kalamata din Peloponez, şi s-a nevoit întru călugăreştile nevoinţe la Mînăstirea Ivirul din Sfîntul Munte Athos. El a strălucit foarte mult cu ştiinţa, fiind un bărbat foarte învăţat, în toate ştiinţele seculare ale vremii, dar a strălucit şi cu sfinţenia vieţii. El a luptat în toată viaţa lui să împlinească cuvîntul Sfîntului Arsenie: "Din douăzeci şi patru de ceasuri ale zilei, unul singur îi este destul monahului pentru odihna cea trupească."

Sfîntul Ierotei s-a săvîrşit cu pace către Domnul aflîndu-se în insula Varos, la anul 1745. Sfintele lui moaşte sînt făcătoare de minuni. Sfîntul lui cap se păstrează cu cinste la Mînăstirea Ivirul. Atingîndu-se de sfintele lui moaşte care se află la Constantinopol, o femeie oarbă şi-a recăpătat vederea.

Minunatul Cornelie evlavios e cu duhul,

Dar cu învăţătura este cu totul păgîn.

Cornelie lui Dumnezeu a plăcut

Căci era milostiv foarte.

Dumnezeu de aceea i-a trimis un înger,

Un înger preaputernic ce l-a binecuvîntat,

Şi un Apostol trimisu-i-a ce i-a adus Botezul,

Şi astfel număratu-l-a cu cei credincioşi.

Întîiul dintre neamuri ce în Biserică a intrat,

Pre Hristos mărturisitu-L-a cu toată casa lui.

Pentru el însă, doar Sfîntul Botez nu a fost de ajuns:

El şi Apostol a fost, al Celui Preaînalt.

Cornelie asupra lui mari nevoinţe a luat,

Spre ajutorul oamenilor şi a lor mîntuire.

Poporul s-a uimit de minunile lui,

El a botezat principi şi sute de oameni.

Cunoscînd pre Hristos el casa şi-a lăsat,

Şi pentru Hristos el torturi cumplite primit-a.

Pentru chinurile pe care-n astă viaţă

Bine le-a pătimit,

El se-ncunună acum cu Cununa Slavei.

O Sfinte Sfinţite Părinte Cornelie,

Roagă-te pentru noi lui Hristos

Ca milostiv să ne fie la Ziua Judecăţii!

Care este soarta persecutorilor Bisericii lui Hristos? Să-l întrebăm pe Saul, persecutorul Bisericii, ce s-a întîmplat cu el. Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă (Fapte 9:5), aşa a grăit Domnul către Saul - şi atunci Saul şi-a venit în simţiri, s-a botezat şi s-a făcut Marele Pavel, Apostolul neamurilor. Dar ce s-a întîmplat cu Irod, întîiul prigonitor al creştinilor? Dar cu Iulian Apostatul? Ei au pierit cu sunet, prin morţi cumplite, şi tot războiul lor dement împotriva Bisericii a fost ca un fum neputincios împrăştiat de vînt. Aşa s-a întîmplat de-a lungul întregii istorii: unii prigonitori şi-au venit la un moment dat în simţiri şi L-au aflat pe Hristos, pe cînd alţii nu, şi au pierit de morţi cumplite.

Dar întotdeauna, toate luptele nesăbuite împotriva Creştinismului s-au făcut ca un fum neputincios împrăştiat de vînt. Cînd a atacat Ierusalimul, împăratul Hadrian voia să se răzbune pe evrei şi pe creştini, căci el nu făcea deosebirea între evreu şi creştin. El i-a împrăştiat pe evrei pretutindeni în lume, iar pe locul Templului lui Solomon a construit o capişte idolească. El a dat Ierusalimului numele de Aelia, după numele lui, Aelius, şi a interzis cu străşnicie să se mai folosească vreodată denumirea de Ierusalim.

El a zidit pe Golgotha o capişte necurată închinată Afroditei Venus, alta închinată lui Zeus la Mormîntul Domnului, şi una lui Adonis la Bethleem. Ne gîndim cît de sfîşiate trebuie să fi fost inimile creştinilor de atunci, văzîndu-şi locurile lor sfinte îngropate sub capişti necurate, idoleşti. Dar pînă la urmă, care a fost sfîrşitul acestora? Împăratul Hadrian rău a pierit, iar pe locurile profanate de el, cam peste o sută şi ceva de ani, slăvita împărăteasă Elena şi cu al ei fiu Marele Constantin au dărîmat la pămînt necuratele capişti şi au înălţat în locul lor slăvite biserici care sînt şi în ziua de azi! Căci greu le este păgînilor să izbească cu piciorul în ţepuşă. O, cît de disperată şi de îngropată în deznădejde este orice luptă împotriva lui Hristos!

Să luăm aminte la deşertăciunea eforturilor omeneşti care merg împotriva voii lui Dumnezeu (III Regi 12):

• La cum zece triburi s-au desprins şi şi-au pus rege pe o slugă a lui Solomon;

• La cum Roboam a pregătit o armată care să facă pentru aceasta război cu Ieroboam, sluga tatălui lui;

• La cum Dumnezeu l-a împiedicat să meargă la acest război, zicînd lui Roboam prin prorocul: Aşa zice Domnul: Să nu mergeţi, nici să nu începeţi război cu fraţii voştri, fiii lui Israel. Să vă întoarceţi fiecare la casele voastre, căci de la Mine a fost aceasta! (III Regi 12:24).

Pe voi lumea nu poate să vă urască, dar pe Mine Mă urăşte, pentru că Eu mărturisesc despre ea că lucrările ei sînt rele. (Ioan 7:7).

De ce Îl urăşte lumea pe Domnul Hristos? Însuşi Domnul o spune: pentru că Eu mărturisesc despre ea că lucrările ei sînt rele. Pe nimeni nu urăsc oamenii mai mult decît pe martorii păcatelor lor. De aceea, fărădelegile cele mai mari ale oamenilor se comit întru întunericul nopţii, cînd (chipurile) nu vede nimeni.

Dar oare vederea lui Dumnezeu este împiedicată de întunericul nopţii? Cu adevărat, Dumnezeu vede toate, răufăcătorii sînt cei care nu Îl văd pe El. Şi chiar şi cei care poate cred oarecum în Dumnezeu îşi zic îndeobşte, din pricina insuficienţei credinţei lor, că noaptea poate fi un văl care să le acopere fărădelegile de ochii lui Dumnezeu. Dar Stăpînul Hristos a arătat El Însuşi limpede că Dumnezeu este Atoatevăzător, şi că nici un întuneric nu poate ascunde nimic de ochii Lui.

Domnul Însuşi a văzut fapte care se petreceau la depărtare, precum pe Natanail care şedea sub smochin. El a văzut asina şi cu mînzul ei dintr-un sat depărtat. Vederea Lui nu era împiedicată de distanţă. El a văzut mai înainte lepădarea lui Petru şi vînzarea lui Iuda. Propria Lui Patimă şi Înviere, distrugerea Ierusalimului, veşnicia Bisericii Lui, suferinţele cu care se vor chinui pe pămînt cei care Îi vor urma Lui, şi toate cele care vor fi la sfîrşitul lumii. Vederea Lui nu a fost împiedicată de îndepărtarea timpului.

Ce a mai rămas de adăugat la acestea? Ce este mai ascuns decît inima omului? Oare nu este inima ascunsă de perdeaua groasă a trupului? Oare nu sînt gîndurile inimii mai ascunse decît inima însăşi? Şi cu toate acestea El a pătruns întunericul inimilor oamenilor şi le-a citit gîndurile lor: Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre? (Matei 9:4). Fraţilor, nu este nici o mirare că toţi cei care au cugetat sau au comis rele s-au temut de astfel de martori. Oare să ne mai mirăm că răii L-au urît pe Domnul?

Pe voi lumea nu poate să vă urască. Adică pe cine? Adică pe voi pe toţi, cei care sînteţi părtaşi la răul lumii şi care, din pricina acestei cîrdăşii, nu îndrăzniţi să vădiţi răul lumii, şi să daţi mărturie împotriva lui! Cum vor putea vreodată cei care se tem de oameni să depună mărturie împotriva lor? Cum pot cei care vor lauda oamenilor să atragă asupra loruşi a oamenilor ură?

O, fraţilor, mai bine ne este nouă de mii ori să ne urască oamenii şi lumea, şi să ne iubească Dumnezeu, decît să avem iubirea întregii lumi, iar Hristos să Îşi întoarcă faţa de la noi şi să ne zică: Nu vă cunosc pe voi. Dacă lumea ne urăşte, atunci să aflăm mîngîiere în cuvintele Mîntuitorului: Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decît pe voi M-a urît (Ioan 15:18).

O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, Cela Ce eşti Izvorul binecuvîntărilor, întăreşte inimile noastre că să nu ne temem cînd ne urăşte pe noi lumea. Ci Tu Doamne binecuvîntează-ne şi ne iubeşte pre noi şi ne va fi nouă de ajuns, O Multmilosîrde Mîntuitorule Doamne!

Căci noi numai Ţie ne închinăm şi pre Tine Te slăvim în veci, Amin.