În timpul prigoanelor lui Diocleţian, Sfîntul Autonom a părăsit Italia şi a venit în partea asiatică a Bitiniei, la un loc care se numea Soreos. Aici, el a adus pe mulţi la Hristos, şi le-a zidit lor o biserică închinată Sfîntului Arhanghel Mihail.

La Soreos Sfîntul Autonom s-a sălăşluit în casa unui creştin evlavios, pe nume Cornelius, pe care mai întîi l-a sfinţit presbiter, iar mai apoi, episcop. Nu departe de Soreos se afla cetatea Limnae, locuită în întregime de păgîni. Sfîntul Autonom a mers în această cetate şi îndată a luminat pre mulţi cu Lumina Sfintei Evanghelii. Faptul acesta i-a umplut de ură pe acei idolatri, care au venit la Soreos, au năvălit în Biserica Sfîntului Arhanghel Mihail în timpul slujirii Sfintei Liturghii şi l-au ucis pe Sfîntul Autonom în altar, şi pe lîngă el mulţime de creştini care se aflau în biserică. În timpul domniei Marelui Constantin, Severian, un înalt aristocrat de la curtea imperială, a înălţat o sfîntă biserică deasupra moaştelor Sfîntului Sfinţit Mucenic Autonom.

La două sute de ani după mucenicia lui, Sfîntul Autonom s-a arătat unui anume soldat pe nume Ioan. Acest Ioan a săpat şi a aflat moaştele Sfîntului Sfinţit Autonom cu totul întregi şi neputrezite, şi mulţi care erau bolnavi şi-au aflat vindecarea prin atingerea lor. Aşa proslăveşte Domnul pe aceia care L-au proslăvit în timpul vieţii lor.

El s-a născut în satul Salate din Nicomidia. El era deja vîrstnic cînd au izbucnit persecuţiile lui Decius şi Valerian. Un torţionar sinistru al creştinilor, pe nume Perinius, a venit la Nicomidia pentru a săvîrşi ucideri noi de creştini. Mulţi dintre ei de aceea au părăsit cetatea şi s-au ascuns, dar episcopul lor cel vîrstnic nu a voit să facă aceasta.

Ci el a mers înaintea lui Perinius şi i-a strigat tare că este creştin. Torţionarul l-a legat în lanţuri şi a poruncit să fie tîrît prin cetate, pînă cînd trupul lui s-a făcut o masă sîngerîndă. Atunci, tăiat de sabie fiind, Coronatus şi-a dat sfîntul lui suflet în mîna lui Dumnezeu.

Aceştia cu toţii au luat mucenicia cam pe la anul 300. Ei mai întîi au fost torturaţi, iar după aceea decapitaţi. Înaintea uciderii lui, Sfîntul Iulian s-a rugat lui Dumnezeu aşa: "Celor care iau ţărînă din trupul meu, dăruieşte-le, Doamne, iertarea păcatelor şi omorîrea patimilor de care sînt legaţi; dăruieşte-le lor ca nici o gînganie stricătoare, nici o pasăre de pradă şi nici o buruiană să nu le strice roadă ogorului lor; şi odihneşte sufletul meu cu pace."

Acest Daniel a fost un mare nevoitor, întemeietorul unei vestite mînăstiri şi contemporanul Sfîntului Ioanichie cel Mare. El a fost de faţă cînd Sfîntul Ioanichie a cercetat Insula Thasos.

Poporul l-a rugat atunci cu lacrimi pe Sfîntul Ioanichie ca să le izbăvească insula de şerpi. Sfîntul s-a rugat lui Dumnezeu şi atunci din insulă au ieşit mulţime nenumărată de şerpi care s-au aruncat şi s-au înecat în mare.

Ei au luat mucenicia pentru Hristos Domnul la Myropolis în Frigia, în timpul domniei apostatului Iulian. Ei au fost torturaţi bestial pentru aceea că au distrus statuia unui idol, şi au fost arşi pe un grătar de fier pînă cînd şi-au dat sufletele în mîna lui Dumnezeu.

Pe cînd erau arşi astfel, aceşi viteji l-au batjocorit cu glas mare pe torţionar, zicîndu-i: "Oare nu vrei să guşti din carnea noastră, să vezi dacă sîntem bine fripţi?" Apoi, întocmai ca şi slăvitul Arhidiacon Lavrentie altă dată, ei au strigat: "Întoarce-ne acum şi pe partea cealaltă, ca să ne rumenim mai bine!". Între mucenicii care au fost astfel torturaţi și torționar, cel plin de groază a fost torţionarul.

Slăvitul Autonom de torturi nu se teme,

Dar misionar fiind, silit a fost din calea lor să plece.

Din Italia, pe torţionari ocolind,

El în Bitinia a sădit sămînţa Evangheliei.

El pre mulţi în Hristos a botezat,

Şi minuni mari în numele Lui făcut-a.

Lucrarea săvîrşindu-şi, lui Dumnezeu plăcînd,

Ceasul lui a sunat să intre-n veşnicie.

Astfel pagini sălbatici au năvălit în altar

Şi pe Sfînt l-au ucis cu lemne şi cu pietre.

Sfîntul atunci Sfînta Jertfa aducea,

Iar Jertfa Fără de Sînge S-a amestecat cu sînge.

O Sfinte Părinte Autonome, robule al lui Hristos,

Cela ce cu cinste mucenicie pentru El ai purtat!

Izbăveşte-ne pre noi de a chinuitorilor teamă,

Și mîntuirea noastră mijloceşte!

Ajută-ne nouă pentru Cruce toate să îndurăm,

Și bucuroşi să murim pentru Domnul.

O, minunate tămăduitor al bolilor noastre,

Sfinte Sfinţite Mucenice Autonome,

De diavoleştile ispitiri pre noi ne păzeşte!

Ca şi noi să putem mintea la Dumnezeu s-aţintim,

Veşnicei împărăţii învrednicindu-ne!

Întru care tu acum ca un împărat împărăteşti,

Și te bucuri împreună cu îngerii.

Oare ce fel de legătură ar trebui să existe între om şi Dumnezeu?

Între om şi Dumnezeu ar trebui să fie o legătură de nezdruncinat şi neîntreruptă. «Să vă lipiţi de Dumnezeu aşa cum fiul se lipeşte de tatăl lui,» a zis Sfîntul Antonie cel Mare. Iar Sfîntul Alonius a zis: «Dacă omul nu şi-a întemeiat în inima lui gîndul că pe pămînt nu există decît el şi Dumnezeu, nu va putea afla pace în suflet.» Căci Dumnezeu este destul şi preadestul pentru tot ceea ce poate pofti inima omenească.

Fără nici un murmur de împotrivire, Fericita Theodora a primit să crească rodul unei desfrînate, aruncat asupra ei de urîtorii vieţii ei, ca şi cînd ar fi fost al ei. Theodora a crescut acest sărman copil cu dragoste, şi l-a educat în toată frica de Dumnezeu. Mai înainte de a muri, ea l-a sfătuit pe copil aşa: "Nimic un e mai scump omului decît Dumnezeu şi iubirea Lui. El este limanul nostru, El comoara noastră, El hrana şi băutura noastră. El haina şi acoperişul nostru, El sănătatea şi puterea noastră, El fericirea şi bucuria noastră, El nădejdea noastră şi tăria.

Aşadar, luptă-te, fiul meu, să dobîndeşti pre Domnul. Reuşind aceasta, îţi va fi ţie de ajuns. Căci întru El te vei bucura mai mult decît dacă ai cîştiga lumea întreagă." Zicînd acestea, Sfînta Theodora nu grăia din vreo carte sau cu cuvintele altcuiva, ci din propria ei cercare şi trăire. Ea timp de şapte ani trăise alungată şi dispreţuită de toţi, şi în tot acest timp învăţase prin cercare că Dumnezeu îi este ei toate şi că Unul Dumnezeu ajunge pentru toate cele cîte le poate dori o inimă de om.

Să luăm aminte la împărţirea regatului lui Solomon (III Regi 11):

La cum, din pricina păcatelor lui Solomon, regatul lui Israel s-a scindat;

La cum Ieroboam, o slugă a regelui, s-a făcut rege peste zece triburi; şi

La cum Roboam, fiul regelui, a rămas rege doar peste două;

La cum chiar şi astăzi, se întîmplă ca păcatele tatălui să aducă nenorocire asupra capului fiului lui; iar păcatele mai marilor poporului, să aducă urgie asupra oamenilor din popor.

Şi cel ce Mă mănîncă pe Mine, va trăi prin Mine (Ioan 6:57).

Aşa grăieşte Hristos, Care este Viaţa şi Izvorul vieţii. Copacul se hrăneşte din pămînt, din aer şi din lumină. Dacă nu se va hrăni din pâmînt, aer şi lumină, oare va putea vreun copac să trăiască? Căci cu ce se hrăneşte pruncul la sînul mamei lui, dacă nu chiar cu trupul mamei? Iar dacă nu se va hrăni cu trupul mamei lui, pruncul nici nu va creşte, nici va trăi.

Aşa nici sufletul nostru nu va creşte, nici va trăi, dacă nu se va hrăni cu Hristos, care este Cel Viu şi Cel Veşnic. Cuvintele noastre aici nu sînt despre viaţă în general, care se vede în natură, şi nici despre viaţa ciuntită pe care o duc păgînii, ci ele sînt despre adevărata viaţă, cea dumnezeiască şi veşnică, despre o viaţă plină de fericire adevărată. Numai Hristos poate dărui acest fel de viaţă oamenilor, şi ea este doar a acelora care se hrănesc cu Hristos.

Măreţia fiecărui om este în funcţie de măreţia a ceea ce mănîncă, şi orice om este tot atît de viu ca şi hrana cu care se hrăneşte. Noi aici desigur nu grăim de hrana cea trupească, căci cu hrană trupească se hrăneşte doar trupul omului, nu şi sufletul. Felul de creştere trupească şi viaţa trupurilor oamenilor diferă în funcţie de oameni, dar lucrul acesta nu este semnificativ. Cu toate acestea, creşterea duhovnicească şi viaţa sufletească diferă extraordinar de la om la om. Pe cînd viaţa duhovnicească a unora de abia dacă îi diferenţiază pe aceştia de nivelul scoarţei pămînteşti, neridicîndu-i semnificativ de la sol, viaţa duhovnicească a altora îi înalţă pe cei care o au pînă la ceruri.

Diferenţa dintre Irod şi Sfîntul Ioan Botezătorul este nici mai mult nici mai puţin decît diferenţa dintre un rege pămîntesc şi un înger. Cîtă vreme primul îşi tîrîie şi trupul şi sufletul pe suprafaţa pămîntului şi îşi apără cu disperare tronul pămîntesc, cel de al doilea îşi înalţă trupul pe o stîncă în pustie, şi îşi înalţă sufletul printre îngerii din ceruri.

O, Fraţilor, să ne ridicăm şi noi sufletele noastre la cer, acolo unde Hristos Domnul nostru sade pe tronul veşnicei slave, şi să ne hrănim şi noi sufletele şi inimile noastre cu El, Care este Viaţa cea curată şi adevărată. Doar atunci ne vom învrednici şi noi de partea moştenitorilor lui la bogăţiile împărăţiei celei Cereşti.

O, Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, Cela Ce eşti Adevăratul Dumnezeul nostru, Hrana noastră şi Hrănitorul nostru Cel de oameni iubitor, nu ne scoate pe noi nevrednicii de la sînul bunătăţii Tale, căci prea slabi şi neajutoraţi sîntem noi! Ci ne hrăneşte pre noi cu al Tău Trup şi Sînge, Stăpîne Doamne Multmilostive,

Căci noi numai Ţie ne închinăm şi pre Tine Te slăvim în veci, Amin.