El s-a născut în Lycaonia. A fost păstor de oi şi a păzit toată legea lui Dumnezeu, învăţîndu-i şi pe ceilalţi, împreună lucrători cu el şi prieteni, să facă la fel. El a văzut în vedenie că va sfîrşi ca mucenic al lui Hristos. Acela a fost timpul cînd Maximian era magistrat în Cilicia, şi îi prigonea sîngeros şi bestial pe creştinii din cetatea Pompeiopolis, care se afla aproape. Se afla la Pompeiopolis un idol din aur şi argint la care se închinau păgînii. Sozon şi-a lăsat turma lui, a mers în cetate, a intrat în capişte, a frînt un braţ al idolului, l-a făcut bucăţele şi le-a împărţit săracilor. S-a iscat un tumult nemaipomenit din pricina aceasta, iar păgînii au început să caute vinovatul. Ca să împiedice arestarea pe nedrept a nevinovaţilor, Sozon a mers şi s-a predat magistratului, mărturisidu-se creştin şi arătînd că el a frînt mîna idolului.

Torţionarii mai întîi l-au bătut, iar apoi l-au atîrnat de un copac şi i-au scrijelit trupul cu fiare. Pe cînd se afla aproape mort, l-au aruncat în foc, unde Sfîntul Mucenic Sozon şi-a dat sfîntul lui suflet în mîinile lui Dumnezeu. El a luat mucenicia cam pe la anul 304. Sfintele lui moaşte s-au arătat făcătoare de minuni, iar deasupra lor s-a ridicat o sfîntă biserică întru numele lui.

Aceştia au fost din numărul celor șaptezeci de Apostoli mai mici. Sfîntul Ignatie Teoforul îl pomeneşte elogios pe Evod în Epistola lui către Antiohieni. Evod a fost ucenic al Sfîntului Apostol Petru, şi urmaş al său (al Sfîntului Ignatie) la cîrma Bisericii Antiohiei. Însuşi Sfîntul Apostol Petru l-a sfinţit episcop. Sfîntul Evod a scris o lucrare despre Preasfînta Fecioară Maria, în care arăta cum a fost adusă Fecioara la templu pe cînd avea vîrsta de trei ani, cum a rămas la Templu timp de unsprezece ani, cum, păşind în al cincisprezecelea an al vieţii ei, a fost încredinţată grijii Sfîntului losif; şi cum, la vîrsta de cincisprezece ani, L-a născut pe Mîntuitorul. Evod a mai scris o lucrare, intitulată "Făclia". Din nefericire însă, ambele lucrări au fost distruse în timpul persecuţiilor.

El a fost omorît pentru Hristos în timpul persecuţiilor pe care le-a dezlănţuit Vespasian la Antiohia. Sfîntul Pavel îl pomeneşte pe Sfîntul Onisifor ca pe un prieten sincer care i-a stat în ajutor (II Timotei 1:16-18). Sfîntul Onisifor a luat mucenicia pentru Hristos la Colophon, unde era episcop. Se spune că a murit fiind legat de cai sălbatici, care l-au sfîşiat. Astfel, aceşti nobili ostaşi ai lui Hristos L-au slujit pe El cu cinste în vremea vieţii lor pămînteşti, iar apoi au intrat în bucuria Domnului lor.

El a fost fiul lui Dionisie, senatorul. El a fost torturat bestial pentru Hristos, apoi aruncat în temniţă mai mult mort. Acolo a intrat la el îngerul Domnului care l-a vindecat. Ieşind din temniţă, el şi-a împărţit toate averile lui: parte săracilor, parte celor care îl urau.

El a fost apoi arestat din nou, şi a fost torturat bestial, zgîriindu-i-se trupul cu fiare, pînă cînd şi-a dat sufletul în mîinile Iui Dumnezeu. Din rănile lui în loc de sînge a curs lapte şi apă. El a luat mucenicia în timpul domniei lui Hadrian.

El a fost preot, şi a fost ridicat la treapta arhierească, ca Episcop al Novgorodului, la 1163. În timpul vieţii lui el a înălţat şapte biserici. El a văzut-o în vedenie pe Preasfînta Născătoare de Dumnezeu, şi a căpătat mari puteri asupra diavolilor, pe care i-a şi silit să-l slujească. El a salvat minunat Novgorodul de atacul a şaptezeci şi două de căpetenii inamice.

El a suferit cumplite ispite din partea diavolilor, dar le-a biruit pe toate cu puterea Sfintei Cruci şi cu rugăciune multă. La vîrstă înaintată ajungînd, el s-a retras la o mînăstire, îmbrăcînd sfînta şi marea schimă. El s-a săvîrşit cu pace către Domnul, în şapte zile ale lunii septembrie, din anul 1185.

Tînărul Sozon, dreptcredincios viteaz,

Înaintea necredincioşilor drept ca luminarea a stat:

El a stat drept şi fără spaimă,

Cu mintea ţintă la Dumnezeu.

Călăul bestial l-a torturat

Pentru-a fi rupt mîna neputinciosului idol.

"Am rupt-o", a zis Sozon,

"Ca să văd dacă simte,

Și văzut-am că el

Nu m-a certat deloc.

Idolii voştri sînt morţi,

Voi lor vă închinaţi zadarnic.

Idolul acesta nici un cuvînt nu mi-a spus.

El propriul lui braţ nu a putut să şi-l scape,

E mut şi e orb, fără viaţă în el.

El nimic nu pricepe, nici aude, nici vede,

Iar braţul lui furat nu-i,

E împărţit la săraci.

O, pagânilor, eu pentru a voastră salvare,

Împărţitu-l-am pe-al vostru idol la săraci!

Ca să aduc măcar o rază în bezna sufletelor voastre,

Doar, doar ve-ţi recunoaşte pre Dumnezeul cel Viu!"

Sozon a-ngenunchiat şi lui Dumnezeu s-a rugat.

El sîngele şi-a dat pentru Adevăr.

Al slăvitului Sozon curaj preaminunat

Întru Hristos avut-a puternicul izvor.

Biruinţa asupra mîniei este una dintre cele mai strălucite biruinţe a ostaşului lui Hristos. În general, ne mîniem fie pe aceia care nu vor să ne asculte şi să se lepede de păcat, fie pe aceia care ne jignesc sau ne insultă. Făcînd aşa, noi uităm că mînia este un păcat de moarte, şi că dorind mîntuirea altora, ne-o pierdem pe a noastră, după cum a arătat Sfîntul Macarie. Mînia împotriva duşmanilor noştri se mai combină şi cu un alt păcat, anume dorinţa de răzbunare.

Sfîntul Evpsihie şi-a tăiat patima mîniei tocmai prin aceea că, înainte de mucenicia lui, şi-a împărţit marea avere nu doar către săraci, ci şi celor care îl urau, adică tocmai acelora din a căror pricină a fost torturat şi asasinat. El i-a socotit astfel pe asasinii lui nişte binefăcători. Sfîntul Ioan Gură de Aur zice: "Să tăiem aripile mîniei, iar răul nu va reuşi să se înalţe în văzduh.

Mînia este o boală rea care ne poate ucide sufletul. Mînia este un foc cumplit care arde totul în calea lui. Dacă mîniosul şi-ar putea vedea chipul în clipa mîniei lui, el nu ar mai avea nevoie de nici un îndemn ca să se lepede de mînie, căci nimic nu este mai sinistru, mai murdar şi mai înfricoşător decît un astfel de chip." Avva Ammona a mărturisit despre sine: "Am petrecut paisprezece ani la Skit (în Pustia Egipteană), rugîndu-mă lui Dumnezeu zi şi noapte, ca să îmi dea biruinţă asupra mîniei."

Să luăm aminte la cinstea pe care i-a dat-o Solomon mamei lui, Batşeba (III Regi 2):

• La cum mama a venit la fiul ei, regele, ca să mijlocească pentru cineva;

• La cum regele a întîmpinat-o pe mama lui ridicîndu-se în picioare şi închinîndu-se înaintea ei, deşi era rege;

• La cum, şezînd pe tronul lui, el a aşezat-o pe maică de-a dreapta lui.

Mîncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine (Ioan 4:34).

Iată, aceasta este iubirea! Iată, aici este învăţătura! Iată, aceasta este smerenia! Iată pilda cea mare! Aşa precum în pîinea curată se află toate substanţele necesare hranei trupului nostru, tot aşa fiecare cuvînt al Mîntuitorului conţine tot ce este necesar pentru hrana sufletului nostru.

Dumnezeiasca unitate de natură între Tatăl şi Fiul se exprimă în dragostea Tatălui către Fiu, şi a Fiului către Tată. Căci cel care iubeşte se supune. Dacă vrei să cunoşti cît este de mare dragostea ta faţă de Dumnezeu, măsoară cîtă ascultare faci faţă de cuvîntul Lui şi vei afla exact. Lipsa ascultării este semnul sigur al lipsei de iubire. Căci cel care iubeşte, face voia celui iubit. Fiul lui Dumnezeu Îl iubeşte atît de mult pe Tatăl Lui, încît El socoteşte împlinirea voii Lui cea mai dulce hrană. Şi care este voia Tatălui?

Ea este mîntuirea omenirii. Domnul nostru, Fiul lui Dumnezeu, flămînzea după împlinirea de către El a voii Tatălui Lui. Cînd mîntuia un om, El Se simţea hrănit cu cea mai dulce hrană. Oare vedem noi cît de înaltă este spiritualitatea Domnului nostru Hristos? Ucenicii I-au adus hrană cumpărată din cetate şi i-au zis: Învăţătorule, mănîncă! Dar în clipa aceea El era concentrat la lucrarea Lui, mîntuirea sufletelor omeneşti.

El tocmai grăise cu femeia samariteană ce venise să scoată apă, şi care era gata să îmbrăţişeze credinţa mîntuirii, mergînd şi vestind-o şi concetăţenilor ei; toată cetatea Siharului deja se apropiase de împărăţia lui Dumnezeu; iar holdele erau gata pentru secerişul cel duhovnicesc. Pentru Domnul Hristos această hrană era mai dulce decît orice hrană trupească şi decît toate bogăţiile şi dulceaţa lumii.

Căci trupul este doar un car, o slugă, la ale cărui hăţuri trebuie să stea regele, adică sufletul. Atunci cînd regele îşi împlineşte datoria lui regală, adică răscumpărarea moştenitorilor lui din robia în care au căzut, sluga trebuie să stea deoparte şi să nu se amestece în treburile regelui. Regele este atît de concentrat asupra salvării moştenitorilor lui, încît această sarcină îi este lui şi hrană, şi băutură, şi răsplată, şi singura satisfacţie şi demnitate.

O, fraţilor, dacă am şti noi cît de mult flămînzeşte chiar şi astăzi Stăpînul Hristos pentru mîntuirea sufletelor noastre! Dacă am şti cu adevărat, atunci I-am dărui Lui, ca nişte credincioşi, hrana pe care Şi-o doreşte cel mai mult. Căci oare cine ne este nouă un oaspete mai scump, o rudă mai apropiată şi un prieten mai credincios decît El? Cînd primim oaspeţi pămînteşti, chiar de rang foarte mic, şi rude, chiar neapropiate, şi prieteni, chiar făţarnici, noi ne străduim să îi primim cum ştim mai bine şi cu ce ştim că le place mai mult. De ce atunci nu-L primim astfel şi pe Însuşi Domnul nostru, pregătindu-I singura mîncare care Îi place Lui? Adică cu îmbrăţişarea mîntuirii Lui, care Lui Îi este cea mai plăcută hrană. De la oricare alta El îşi întoarce faţa. O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, Cela Ce pururea flămînzeşti şi însetezi pentru mîntuirea noastră, miluieşte-ne şi ne mîntuieşte pre noi ca un Bun şi Iubitor de oameni!

Căci noi Ţie ne închinăm şi pre Tine Te lăudăm în veci, Amin.