El a fost tatăl Sfîntului Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului. Tatăl lui a fost Varahia, din spiţa lui Abia, unul dintre fiii lui Aaron.

Sfîntul Zaharia a fost mare preot, care ocupa al optulea rang de slujire la Templul de la Ierusalim. Soţia lui, Elisabeta, a fost fiica Sofiei, sora Sfintei Ana, maica Maicii lui Dumnezeu. În timpul domniei regelui Irod ucigaşul de prunci, Zaharia se afla odată slujind la Templul din Ierusalim, fiind preotul de rînd în acea săptămînă. În altar s-a înfăţişat deodată înaintea lui un înger al Domnului, iar Zaharia s-a temut tare.

Dar îngerul i-a zis: Nu te teme, Zaharia (Luca 1:13), şi i-a vestit că Elisabeta, soţia lui, îi va naşte fiu, ca răspuns la rugăciunile lor. Dar şi Zaharia şi Elisabeta erau foarte înaintaţi în vîrstă. De aceea Zaharia s-a îndoit de cuvintele vestitorului ceresc. Atunci îngerul i-a zis: Eu sînt Gavriil, cel ce stă înaintea lui Dumnezeu (Luca 1:19). Din acel ceas Zaharia a amuţit şi nu a mai putut grăi pînă cînd nu s-a născut fiul lui, iar el a scris pe o tăbliţă: Ioan este numele lui (Luca 1:63). Apoi glasul i s-a întors şi Zaharia L-a slăvit pe Domnul.

După ceva vreme, cînd Stăpînul Hristos deja Se născuse şi Irod începuse să ucidă copiii din Bethleem, el a trimis soldaţi şi la Zaharia, ca să i-l ia pe fiul lui şi să-l ucidă, căci Irod auzise toate cele despre Zaharia, şi despre felul minunat în care se născuse Ioan. Auzind de venirea soldaţilor, Elisabeta l-a luat repede pe fiul ei Ioan în vîrstă de un an şi jumătate, a ieşit din casă şi a intrat într-o pustietate stîncoasă. Văzînd în urmă cum soldaţii o urmăresc, ea a strigat muntelui: O, munte al lui Dumnezeu, primeşte pre maica cu pruncul ei! Iar muntele s-a deschis şi a ascuns întru sine pe maică şi prunc.

Atunci fiara Irod, turbînd din aceea că i-a scăpat copilul, a poruncit uciderea tatălui lui înaintea altarului. Sîngele lui Zaharia a curs pe marmura pardoselii şi s-a făcut tare ca o piatră, spre dovadă şi mărturie veşnică a crimei lui Irod.

La locul unde Elisabeta a intrat în stîncă cu fiul ei, a izbucnit izvor de apă, şi a crescut finic roditor de palmier, prin grija lui Dumnezeu. La patruzeci de zile după uciderea lui Zaharia, a murit şi binecuvîntata Elisabeta. Copilul Ioan a rămas în pustie, hrănit de înger şi păzit de Purtarea de Grijă a lui Dumnezeu, pînă în ziua în care s-a arătat la Iordan.

Se cunoaşte foarte puţin despre viaţa acestor doi sfinţi bărbaţi, dar mucenicia lor pentru Hristos este cunoscută dinr-o minunată predică a Sfîntului Ioan Gură de Aur închinată lor.

Ei au fost ostaşi în timpul împărăţiei lui Iulian Apostatul. Într-o discuţie ce o purtau cu alţii cu prilejul unei serbări militare ei au condamnat faptele împăratului Iulian Apostatul de prigonire şi ucidere a creştinilor. Părerea lor a ajuns la urechile Paravatului (Apostatului), care a porunict aruncarea lor în temniţă. Unii din anturajul împăratului au venit la ei în închisoare, încercînd să îi lămurească să se lepede de Credinţă. Ei le-au zis lui luventius şi lui Maximinus că mulţi dintre camarazii lor deja se lepădaseră de Hristos.

La acestea, cei doi au răspuns potrivit nobleţei lor: "Atunci cel puţin noi trebuie să stăm tari, şi să plătim cu jertfa noastră şi pentru lepădarea camarazilor noştri." Ei au fost ucişi la întunericul nopţii prin decapitare, dar sfintele lor moaşte au fost aflate văzîndu-se că sînt şi făcătoare de minuni.

Avîndu-i în fruntea lor pe Urban, Theodor şi Medimn, aceşti bărbaţi, în vremea persecuţiilor împotriva Ortodoxiei declanşate de împăratul Valens, au fost aleşi dintre cei mai distinşi şi mai respectaţi creştini ai capitalei constantinopolitane şi însărcinaţi să meargă la Nicomidia spre a îl implora pe împăratul cel eretic (care era arian) ca cel puţin să nu îi ucidă pe ortodocşii întemniţaţi. Împăratul a turbat de furie văzîndu-i şi le-a spus să se întoarcă la casele lor, dar în taină le-a poruncit corăbierilor să dea foc corăbiei cînd va ajunge în larg, iar ei să scape cu bărcile de salvare. Slugile criminale ale mai criminalului stăpîn au făcut întocmai. Astfel, trupurile acestor cetăţeni şi mucenici slăviţi au ars şi s-au scufundat în mare, dar sufletele lor au scăpat şi au înotat la limanul raiului ceresc.

El s-a nevoit la Vilnius, iar după o vreme a fost egumen al unei mînăstiri din Brest. Din pricina nezdruncinatei lui mărturisiri ortodoxe, el a fost omorît prin decapitare de romano-catolici în cinci zile ale lunii septembrie, din anul 1648. Sfintele lui moaşte făcătoare de minuni se odihnesc la Brest.

În crucea nopţii pe mare de ce e atîta lumină?

Ce flacără rea vrea din ape sa sară?

E limba satanicei uri, ce grăieşte cu pară,

Şi-incendiază corabia-n larg.

Împratul cu mintea strîmbă de-Ortodoxie-şi rîde

Şi de aceea incendiul corăbiei a poruncit:

Ca-n el să-şi afle moartea mucenicii,

Cei şaptezeci de preoţi ce către casă plutesc.

Acesta este al lui Valens praznic,

Demn de Valens, bestial împărat -

Căci ereticul ades mult mai crud este

Decît acela ce este doar necredincios.

Şaptezeci de ucişi! Dar pentru care vină?

Pentru aceea că ei să mijlocească-au vrut

A nevinovaţilor izbăvire de moarte.

Pentru aceasta Valens

Pe ei i-a ars cu foc.

Corabia cu lemnul uscat ars-a ca paiul,

A focului limbă ţîşneşte, acuzator:

Bărbaţii toţi îngenunchează-n flăcări

Şi către Domnul înalţă ruga lor:

"Primeşte jertfa noastră, Multmilostive Doamne,

Doamne al Puterilor, Care toate le vezi!

Ajută-ne nouă ca să plutim la Ceruri,

La Locaşul cel Veşnic, mai adevărat!"

Din vîlvătaie-ale lor trupuri se simt înmiresmate,

Mireasma umple marea, se înalţă la Cer:

Ea este jertfa sfîntă a Ortodoxiei,

Ce ca tămîia drept merge, la Altarul de la Cer.

Marea răceşte 70 de trupuri,

Pe cei 70 de Mărturisitori.

Întăriţi de chinuri, curăţiţi, puternici,

Ei cu sufletul zboară fericiţi la Rai.

Biserica toată a lor slavă proclamă,

Pe cînd Valens vicleanul se pogoară-n iad.

Oamenii încearcă zadarnic să afle lucruri pe care Dumnezeu le-a ascuns de la ochii lor. Dacă nu ar fi îngăduit Dumnezeu, oamenii nu ar fi aflat niciodată aur şi argint în măruntaiele pămîntului, sau puterea aburului şi a electricităţii. Zadarnic a măcelărit Irod zecile de mii de prunci din Bethleem, doar doar s-ar fi aflat între ei şi Acela de Care se temea. Acel Prunc ascuns a rămas privirilor lui de fiară, a rămas ascuns de nelegiuită sabia lui.

Zadarnic a vrut Irod să îl apuce pe Ioan, fiul lui Zaharia. Căci iată minunea: soldaţii o vînau pe vîrstnica Elisabeta, care fugea cu copilul în braţe, şi nu au putut să o ajungă! Irod, înnebunit de ură, l-a convocat pe bătrînul Zaharia la el şi i-a zis: "Să mi-l dai pe fiul tău Ioan!" Dar bătrînul Preot a răspuns cu blîndeţe: "Eu acum mă aflu la Ierusalim în slujba Domnului Dumnezeului lui Israel, iar fiul meu, nu ştiu unde este."

Dement de furie, Irod a poruncit uciderea lui Zaharia în locul fiului lui Ioan. Slugile criminalului rege au intrat în Templu şi l-au întrebat pe Zaharia: "Unde l-ai ascuns pe fiul tău? Dă-ni-l nouă, căci aşa a poruncit regele. Iar dacă nu ni-l dai, vei muri în locul lui." Zaharia le-a zis: "Voi îmi veţi ucide trupul, dar Domnul va primi sufletul meu." Aşa a fost asasinat Zaharia, dar Irod tot nemulţumit a rămas.

Căci el, slugă de bună voie a diavolului fiind, nu îşi afla pacea nici noaptea, nici ziua, căci era chinuit de gîndul că tocmai acest Ioan care a scăpat este acel rege nou născut vestit de Magii de la Răsărit. Irod a făcut toate nelegiurile şi crimele pe care le-a putut ca să-l afle pe Ioan, dar nu l-a aflat, căci Dumnezeu a voit ca să-l ascundă.

Să luăm aminte la pedeapsa lui Dumnezeu asupra lui David, pentru păcatele lui (II Regi 17):

• La cum Abesalom s-a războit cu tatăl lui, iar în războiul acesta au pierit mulţime de popor;

• La cum şi Abesalom a pierit;

• La cum David a plîns pentru aceasta cu amar.

De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu (Ioan 3:3).

Aşa a grăit Stăpînul Hristos către Nicodim, unul dintre mai marii iudeilor şi învăţător în poporul lui Israel. Dar Nicodim a întrebat uimit: Cum pot să fie acestea? (Ioan 3:9). Adică, a întrebat el, cum se poate naşte omul încă o dată? Chiar şi astăzi sînt mulţi care întreabă: Cum se poate preface omul trupesc în om duhovnicesc?

Cum se poate preface păcătosul în om drept? Cum poate harul lui Dumnezeu să intre în om şi să îi scoată afară gîndurile şi pofta păcătoase? Cum poate Duhul Sfînt să lumineze sufletul omului? Cum poate apa să se prefacă în vin? Dar noi ştim că atunci cînd Duhul Sfînt S-a pogorît în chip de limbi de foc aspra Apostolilor, atunci ei ca oameni s-au prefăcut, s-au transformat, nu au mai rămas aceeaşi, s-au înnoit cu totul, au renăscut.

Mai ştim, din mii de exemple, cum oameni cu totul trupeşti s-au făcut în oameni duhovniceşti, regeneraţi şi trup şi suflet. Prin urmare, ştim că aceste lucruri s-au întîmplat atunci şi se întîmplă acum prin lucrarea harului Duhului Sfînt. Nu avem nevoie să întrebăm cum se întîmplă această prefacere. Ne este destul nouă să ştim că prefacerea are loc, şi să ne luptăm ca ea să ni se întîmple şi nouă.

Căci harul Duhului Sfînt se dă oricui Îl cere cum se cuvine şi se pregăteşte cum se cuvine spre a-L putea primi. Nici o sarcină nu este mai dificilă decît aceea de a vorbi de lucruri duhovniceşti oamenilor complet senzuali, care nu sînt obişnuiţi să gîndească şi să judece decît trupeşte. Sfîntul Ioan Gură de Aur a zis: "Sufletul dedat complet patimilor nu poate înfăptui niciodată nimic măreţ şi nobil, căci el suferă de o cumplită orbire, ca şi a ochilor din care curge puroi." Dar vedem adesea că oamenii cei mai trupeşti şi mai grosieri sufleteşte sînt cei care se interesează de cele mai sfinte şi mai înalte taine dumnezeieşti.

Ei însă nu fac aceasta în scopul mîntuirii vieţii lor, ci tocmai în scopul de a-i deruta pe credincioşi, de a batjocori Credinţa, şi de a-şi îndreptăţi propriile lor patimi. Nevolnici să pună piciorul măcar pe prima treaptă a scării nevoinţelor care duc la cer, ei fantazează cu plăcere pe tema treptei ultime, celei mai de sus. Fraţilor, cînd unii ca aceştia încep să vă întrebe despre cele mai adînci taine ale prefacerii sufletului şi ale împărăţiei Cerurilor, cereţi-le mai întîi să împlinească cele zece Porunci de Bază ale lui Dumnezeu.

Dacă vor face aceasta, atunci sufletele lor se vor deschide firesc către înţelegerea Dumnezeieştilor Taine, în măsura în care acea înţelegere le este necesară curăţirii propriului lor trup şi suflet de patimi murdare şi păcate, şi pentru mîntuirea veşnică.

O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, Învăţătorule al inimilor noastre, o, Doamne Atotînţelepte şi Sfinte, ajută-ne nouă să înţelegem cu minţile noastre şi să primim cu inimile noastre pre cît ne este de folos mîntuirii sufletelor noastre. Ajută-ne nouă să ne scîrbim deplin de curiozitatea deşartă,

Căci numai Ţie se cuvine toată slava şi mulţumire în veci, Amin.