Acest "om mare şi slăvit, dacă poate fi numit om" - după cum a zis despre el Sfîntul Ioan Gură de Aur - a fost Episcop al Antiohiei în timpul domniei răului împărat Numerian. Acest Numerian a semnat un tratat de pace cu o căpetenie barbară, care a dat dovadă însă de o mai mare nobleţe şi dragoste de pace decît imperatorul roman.

Ca semn al credinţei lui faţă de acest legămînt de pace, acel rege barbar l-a dat chiar pe fiul lui lui Numerian, spre a fi crescut şi educat de acesta la curtea lui. Într-o zi Numerian l-a înjunghiat pe acest copil cu mîinile lui, şi l-a adus jertfă idolilor. Având încă mîinile pătate de sîngele nevinovat al acestui copil, acest criminal în deghizament de împărat, Numerian, s-a dus la o biserică creştinească să vadă ce se petrece acolo. Acolo se afla Sfîntul Vavila la rugăciune cu tot poporul creştinesc, şi a auzit că împăratul înconjurat de a lui suită vrea să intre în biserică.

Sfîntul Vavila a întrerupt sfînta slujbă, a ieşit afară din biserică şi i-a zis împăratului că fiind idolatru, nu are voie să intre în sfîntul templu unde se slăveşte numele Unuia Adevăratului Dumnezeu. Într-o omilie închinată Sfîntului Vavila, Sfîntul Ioan Gură de Aur a zis: "Oare de cine sub soare s-ar fi putut teme acest bărbat sfînt, el care fără frică şi cu atîta autoritate l-a certat chiar pe criminalul împărat?... El i-a învăţat cu aceasta pe toţi împăraţii să nu îndrăznească a se întinde dincolo de autoritatea încredinţată lor de Dumnezeu, şi de asemenea a arătat clerului cum să îşi folosească propria lor autoritate." Făcut slab şi de ruşine, împăratul s-a întors, dar a plănuit răzbunare. În ziua următoare, el l-a convocat pe Episcop la palat şi l-a acoperit de insulte, poruncindu-i sfîntului, ca un dement, să jertfească idolilor. Văzînd cum sfîntul stă fără frică şi tare înaintea lui, el a poruncit mai întîi legarea şi apoi aruncarea lui în temniţă. Acest împărat dement a mai torturat atunci trei copii: pe Urban, în vîrstă de zece ani, pe Prilidian, în vîrstă de nouă ani, şi pe Hippolinus, în vîrstă de şapte ani.

Sfîntul Vavila era părintele duhovnicesc al acestor copii, povăţuitorul şi învăţătorul lor, şi de aceea băieţii nu s-au depărtat nici o clipă de el, în toate chinurile lui. Ei au fost fiii Hristodulei, o femeie creştină nobilă care şi ea suferise pentru credinţa ei în Hristos. Dementul împărat a poruncit ca fiecare copil să fie biciuit de cîte un număr de ori egal cu anii vîrstei fiecăruia, iar apoi să fie aruncaţi în temniţă.

El apoi i-a decapitat pe tineri cu sabia. Sfîntul Vavila a fost de faţă la uciderea copiilor, şi i-a întărit în mucenicia lor pînă la sfîrşit. Apoi şi-a plecat şi el capul sub sabie. El a fost după aceea îngropat de creştini în lanţurile în care a fost legat, întru aceeaşi groapă cu cei trei tineri minunaţi, după cum fusese voia lui încă înainte de muceniceasca moarte.

Sufletele acestor nobili mucenici s-au înălţat la ceruri, iar moaştele lor de minuni făcătoare le-au rămas de mîngîiere credincioşilor, ca mărturie veşnică a vitejiei lor muceniceşti. Ei au fost martirizaţi cam pe la anul 250 după Hristos.

Moise a fost marele conducător al vechiului popor al lui Israel, care l-a eliberat pe el din robia egipteană. El a fost dătător de lege în Israel.

El s-a născut în Egipt cam pe la anul 1550 înainte de Hristos. Pînă la vîrsta de patruzeci de ani el a trăit la curtea lui Faranon ca fiu al fiicei acestuia; timp de alţi patruzeci de ani, el a dus viaţă de păstor de turme contemplînd cu inima pre Dumnezeu şi a Lui zidire; iar timp de încă alţi patruzeci de ani el a fost conducătorul şi legiuitorul lui Israel, ducîndu-l prin pustie pînă la Pămîntul Făgăduinţei.

El a văzut de sus de pe o culme Pămîntul Făgăduinţei, dar în el Dumnezeu nu i-a îngăduit să intre, pentru că a păcătuit odată împotriva Lui (Numerii 20:12). Moise s-a săvîrşit din viaţă în vîrstă fiind de una sută şi douăzeci de ani. Ca făcător de minuni, el este o mai înainte închipuire a lui Hristos, după interpretarea Sfîntului Vasile cel Mare.

El a venit din cealaltă lume la Muntele Thabor şi a şezut de o parte a Domnului, la Schimbarea la Faţă, grăind cu el, de cealaltă parte aflîndu-se Sfîntul Proroc Ilie. După mărturisirea Sfîntului Ioan Scărarul (sau Sinaitul), el s-a înfăţişat şi monahilor de la mînăstirea din Muntele Sinai.

Împăratul Maximian Hercule a decretat odată o anumită zi în care toţi soldaţii lui urmau să aducă jertfe idolilor. Pe atunci Marchellus era soldat în armata imperială, iar Cassian era notar (secretar). Marchellus, care era creştin, a zis: "Dacă slujba de ostaş înseamnă obligativitatea închinării la idoli, atunci eu mă lepăd de ea."

El şi-a scos centura militară şi armele şi le-a aruncat la picioarele împăratului. El a fost imediat osîndit la moarte. Sarcina lui Cassian era aceea de a trece în registrele imperiale sentinţa la moarte, dar Cassian a refuzat să facă aceasta. Ei au fost decapitaţi împreună, iar sufletele lor împreună au zburat la ceruri, în împărăţia lui Iisus Hristos, Domnul Slavei.

Înaintea porţii cei sfinte biserici

Dumnezeiescul păstor fără frică a stat.

Nelegiuitul rege cuteza ca să intre

Dar păstorul turmei pe el nu l-a lăsat.

"Tu despre Domnul nostru nu cunoşti nimica,

Ci mîrşavilor idoli ticălos te închini.

Ce să cauţi tu, necurate păgîne,

Printre Dreptmăritorii Creştini?"

Ticălosul rege sălbăticia-şi vădi,

Şi pre-arhipăstor în lanţuri îl legă.

Dar Sfîntul cu pace spre rege privi,

Şi îl preamări pe-al cerurilor Domn.

Regele pre Sfînt batjocori, zicîndu-i:

"Lanţurile acestea, ce bine îţi şed!

Tocmai pe măsură-ţi, bătrîne smintite,

Ca şi ieşite de la croitor!"

Astfel grăi regele, iar apoi tăcu.

Iar Vavila Sfîntul îi răspunse-aşa:

"Iţi jur, împărate, că aceste lanţuri, mai sumpe îmi sînt decît ţie bogăţia ta.

Aceste lanţuri îmi sînt mai preţioase

Decît ţi-este ţie coroana de pe cap!

Cu-adevărat, împărate, mai scumpe-mi sînt mie,

Decît ţie-este ţie întregul tău regat!

Căci eu aste lanţuri pentru Hristos le port,

Ele libertate scumpă mie îmi aduc.

Căci aceste lanţuri îmi deschid mie

Ale Raiului Veşnic cele de aur porţi".

Puterea unui sfînt de după adormirea lui este de multe ori mai mare decît cea pe care o avea în viaţă. "De aceea a lăsat Dumnezeu omenirii sfintele moaşte ale sfinţilor," zice Sfîntul Ioan Gură de Aur, în neîntrecuta lui omilie la Sfîntul Sfinţit Mucenic Vavila.

Sfîntul Vavila a fost înmormîntat în cetatea Antiohiei. În acea vreme, împăratul Gallus (Gal), fratele lui Ioan Apostatul, se afla la cîrma imperiului împreună cu Constantius, fiul Marelui Constantin. Călăuzit de evlavie, Gallus a adus moaştele Sfîntului Vavila la locul numit Dafne (lîngă Antiohia), unde le-a ridicat o mică biserică într-un loc foarte frumos.

Se afla acolo şi celebrul templu al lui Apollon de la Dafne, ridicat pe locul unde, potrivit legendei păgîne, fecioara Dafne s-a prefăcut într-un arbore de laur, scăpînd astfel de "zeul" Apollon, în fapt un desfrînat care voia să o necinstească. Se afla la acel loc frumos, semănat cu chiparoşi, şi un idol al acestui necurat Apollon, din interiorul căruia un diavol le "ghicea" idolatrilor viitorul.

Dar, în urma aducerii sfintelor moaşte ale Sfîntului Mucenic Vavila în apropierea capiştei, diavolul nu a mai putut ghici nimic, ci el a amuţit, iar "prorociile" idoleşti au încetat. Peste o vreme însă, acest idol al lui Apolon a fost cercetat de împăratul Iulian Apostatul, care se afla în drum spre războiul cu perşii, care avea să îi fie fatal. El a intrat în capişte, dorind să i se ghicească ce sorţi va avea războiul la care mergea.

Dar idolul, intrînd în trepidaţie, i-a zis că nu-i poate răspunde clar, din pricina "mortului" care se află îngropat în apropiere. Desigur, era vorba de Sfîntul Vavila, al cărui trup neînsufleţit avea puterea de a-l ţine mut pe diavol. Iulian a poruncit ca sfintele moaşte să fie luate imediat de acolo şi duse înapoi la Antiohia.

Dar de îndată ce racla sfîntă a fost scoasă din acea minunată grădină, a căzut peste capiştea lui Apollon foc din cer, care a ars-o cu desăvîrşire şi pentru totdeauna. Iulian a plecat în războiul catastrofal cu perşii, iar viaţa lui hulitoare şi-a găsit acolo năprasnic şi oribil sfîrşit. Iată puterea sfinţilor creştini, chiar şi după moartea lor: simpla prezenţă a trupurilor lor neînsufleţite îi amuţesc pe demoni, pogoară foc din cer, distrug capişti idoleşti, şi pedepsesc cu morţi cumplite pe diriguitorii cei care nu vor să ştie de Dumnezeu.

Să luăm aminte la pedeapsa lui Dumnezeu asupra împăratului David, din pricina păcatelor lui:

• La cum Abesalom, fiul lui David, a pornit o revoltă împotriva tatălui lui;

• La cum David a fugit din Ierusalim din pricina fiului lui, a mers desculţ, şi a plîns.

Acest început al minunilor l-a făcut Iisus în Cana Galileii (Ioan 2:11).

Domnul Dumnezeul nostru este Atotputernic, iar puterea Lui cea negrăită nu are hotar. El a făcut toate cele cîte le-a făcut prin Cuvîntul Lui: Cu Cuvîntul Domnului cerurile s-au întărit, şi cu duhul Lui toată puterea lor (Psalmul 32:6). Cu Cuvîntul Lui, Dumnezeu a zidit trupul omenesc. Cu Cuvîntul lui Dumnezeu ţarina neînsufleţită se preface în trup omenesc, ea se preface în animale şi în plante. Cu Cuvîntul lui Dumnezeu, apa curgătoare se preface în vapori, iar vaporii în gheaţă şi în zăpadă. Tot cu Cuvîntul lui Dumnezeu, apa care urcă în mlădiţele viţei se preface în vin, iar vinul veseleşte inima omului (Psalmul 103:16).

Prin urmare, să-I fost greu Fiului lui Dumnezeu să prefacă apa în vin la nunta din Cana Galileii? Nouă, oamenilor celor trupeşti şi îmbolnăviţi de păcat, această minune ni se pare mare; căci firii noastre omeneşti, slăbite de păcat, aceasta îi pare o minune care îi depăşeşte puterea. Cu toate acestea, ceea ce noi numim minuni este modul obişnuit de lucrare al Făcătorului. Cînd slujitorul a umplut cele şase vase cu apă, Domnul Hristos i-a zis: Scoateţi acum şi aduceţi nunului (Ioan 2:8). El nici măcar nu a zis: "Să se prefacă acum apa în vin," ci doar a gîndit.

Căci la Dumnezeu, gîndul Lui are aceeaşi putere ca şi cuvîntul. Dar de ce este această minune începutul minunilor, cînd se pare că, cu mult înainte de minunea aceasta, Domnul a mai lucrat alte minuni? Pentru că, fraţilor, schimbarea apei în vin este taina fundamentală a lui Hristos, ea este esenţa tuturor minunilor Lui. Firea umană a fost diluată de lacrimile plîngerii ei, şi a fost necesar ca ea să se prefacă în vin.

Scînteia dumnezeiască din om se stinsese, şi a fost necesar ca ea să se aprindă din nou. Infirmitatea este ca şi apa, iar sănătatea se aseamănă cu vinul; necurăţia duhurilor rele este ca o apă chioară, pe cînd curăţia este ca vinul; moartea este ca o apă moartă, pe cînd viaţa este precum vinul; ignoranţa este ca o apă plată, pe cînd adevărul este ca vinul. Prin urmare, ori de cîte ori Domnul a însănătoşit bolnavii, a curăţit leproşii, a înviat morţii, i-a luminat pe fiii risipitori, El în esenţă a prefăcut apa în vin.

O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, Cela Ce în chip minunat apa în vin mereu o prefaci, aprinde întru căminul stins al inimilor noastre focul Tău cel dumnezeiesc, ca să putem începe să ne asemănăm Ţie, şi ca lupta cea bună luptînd, să cîştigăm mîntuirea întru a Ta nemuritoare împărăţie, împreună cu sfinţii îngeri, în veci.

Căci numai Ţie se cuvine toată cinstea şi slava acum şi pururea, Amin.