El s-a născut la Nicomidia, şi a fost crescut de mic în Sfînta Credinţă Creştină. "Trupul lui şi l-a omorît de patimi, duhul şi l-a smerit, invidia a smuls-o de la el, mînia a supus-o sub puterea lui, trîndăvia a alungat-o cu totul de la sine... A avut dragoste către toţi şi pace cu toţi; a fost cu dreaptă socoteală în toate, cu rîvnă pentru slava lui Dumnezeu şi plin de dreptate către toţi." Nu este de mirare că un bărbat avînd asemenea virtuţi a fost ridicat episcop.

Sfîntul Anthim a păstorit Biserica Nicomidiei în timpul cumplitelor prigoane ale ticăloşilor împăraţi Diocleţian şi Maximian împotriva creştinilor. În acel timp mai ales Nicomidia era înecată în sînge de mucenici creştini. Într-un an, de Praznicul Naşterii Domnului, au fost arşi de vii douăzeci de mii de mucenici, îngrămădiţi întru o singură biserică (vezi ziua de 28 decembrie).

Aceasta s-a întîmplat chiar în timpul arhipăstoririi Sfîntului Anthim. Dar chiar şi aşa, sîngeroasele şi bestialele persecuţii nu s-au încheiat doar cu atît, ci ele au continuat, mulţi creştini fiind aruncaţi în temniţă, de unde erau scoşi doar ca să fie torturaţi din nou şi ucişi.

Sfîntul Anthim atunci s-a retras în satul Semana, nu pentru că i-ar fi fost frică de moartea mucenicească, de care s-a şi învrednicit, ci spre a întări de acolo turma lui, în mergerea ei spre mucenicie, ca nu cumva vreunul dintre ei să cadă de la Hristos, din puţinătatea inimii şi de frică. Una dintre epistolele lui trimise creştinilor în închisoare a fost interceptată şi predată lui Maximian. Împăratul a trimis douăzeci de soldaţi care să îl afle pe Anthim şi să i-l aducă lui. Bătrînul cel încuviinţat şi văzător cu duhul a ieşit întru întîmpinarea soldaţilor, i-a adus la casa lui, şi le-a slujit la masă ca unor oaspeţi, şi numai după aceea le-a arătat că el este Anthim cel pe care îl căutau. Soldaţii, uluiţi de măreţia şi bunătatea bătrînului, l-au sfătuit să se ascundă, zicînd că la împărat vor merge şi vor spune că nu l-au găsit.

Dar Sfîntul le-a arătat că nu li se cuvine Creştinilor să zvonească minciuni ca să îşi scape pielea acestei vieţi, cu atît mai puţin cînd ea este vremelnică şi trecătoare. Pe drum toţi soldaţii au crezut în Hristos şi au luat Sfîntul Botez din mîna Sfîntului Anthim, pe cînd se aflau pe calea de întoarcere la Nicomidia. Necuratul împărat l-a torturat bestial pe Sfîntul Anthim vreme îndelungată, apoi i-a tăiat capul cu securea. Sfîntul Sfinţit Mucenic Anthim şi-a săvîrşit alergarea şi L-a proslăvit pe Hristos la începutul veacului al patrulea. El s-a înălţat la ceruri, unde se veseleşte împreună Domnul Hristos şi cu ai Cerului cetăţeni.

Vasilisa a fost o tînără în vîrstă de nouă ani. Ea a fost omorîtă prentru Credinţă la Nicomidia la scurtă vreme după uciderea Sfîntului Anthim, Arhiepiscopul cetăţii.

Torţionarii au schingiuit-o bestial, transformîndu-i tot trupul într-o rană, dar ea i-a rămas credincioasă lui Hristos Dumnezeu. Dumnezeu însă a păzit-o întreagă pe muceniţa Lui, şi de foc şi de fiarele sălbatice, ceea ce l-a făcut pe Alexandru, domnitorul Nicomidiei şi torţionarul ei, să cadă la picioarele ei, să se pocăiască şi să ceară de la ea îndurare. El a cerut să fie instruit în Sfînta Credinţă Creştină, a primit Sfîntul Botez din mîinile lui Antonie Episcopul, şi a murit înaintea Vasilisei, fiind îngropat de aceasta.

Vasilisa după aceea a ieşit afară din cetate într-un cîmp, a căzut în genunchi, I-a mulţumit lui Dumnezeu şi s-a rugat Lui îndelung, şi şi-a dat sufletul întru ale Sale mîini, la anul 309.

Sfîntul Ioanichie s-a născut la Prizren, slujind mai întîi ca secretar al regelui Duşan. El a fost ridicat arhiepiscop în 1339, şi apoi înălţat la rangul de Patriarh în anul 1346. Sfîntul Ioanichie a fost un ahipăstor zilot şi un mare organizator al Bisericii Sîrbe, "un mare apărător al legilor Sfintei Biserici." El s-a odihnit întru Domnul în a treia zi a lunii septembrie din anul 1349. Sfintele lui moaşte odihnesc la Patriarhia din Peci.

Sfîntul preacuvios Teoctist a fost un mare postitor şi împreună nevoitor cu Sfîntul Eftimie cel Mare. Sfîntul Teoctist a fost egumen al Lavrei Marelui Eftimie, care se afla cam la şase mile distanţă de Ierusalim, pe drumul lerihonului.

El a fost întru toate un următor fidel al Sfîntului Eftimie cel Mare, sub a cărui lumină a călăuzit duhovniceşte sufletele şi a condus lavra, pînă la nouăzeci de ani ai vieţii sale. El a plăcut lui Dumnezeu cu viaţa pe care a dus-o, şi s-a strămutat la locaşurile Sale cereşti în mijlocul veacului al cincilea, în timpul arhipăstoririi lui Anastasie, Patriarhul Ierusalimului.

Sfinţitul Anthim turma-şi îndeamnă:

"Copiii mei iubiţi, ai jugului lui Hristos purtători,

Acesta timpul lepădării de toate este.

O, Ostaşilor iubiţi ai lui Hristos Răstignit,

Cela Ce cu slavă din morţi a înviat!

Acesta timpul cruntelor prigoane este,

Al crudului război întru răbdarea inimii purtat.

Iată secerişul Domnului, bogat întru sfinţi eroi:

Pe care, să cunoaşteţi neîndoit, i-aşteaptă slava,

Cununi strălucitoare pogorîtoare din cer!

De călăi infernali nu vă temeţi,

A lor putere nu este pe veci.

Ci doar a lui Dumnezeu puterea pe veci este,

Fericit acela care se teme de El!

Căci El va şterge lacrima de pe a voastră faţă,

Cu mîini de înger, trimişi din cer.

Şi ale voastre răni, Lui închinate,

Vindeca-le-vor îngeri, cu balsam din cer.

Atunci acea moarte se va face-ntru viaţă,

Iar cei dispreţuiţi împăraţi vor fi!

Scurt este chinul, veşnică binecuvîntarea,

Copiii mei iubiţi, nu vă temeţi nicicînd."

Cine vrea să se mîntuiască trebuie obligatoriu să se supună autorităţii duhovniceşti. Fără această ascultare, va pieri chiar şi cel care îşi doreşte cel mai arzător mîntuirea.

Cei mai mari sfinţi, care au afirmat pururi sus şi tare că nimeni dintre neascultători nu se va mîntui, au fost ei înşişi cei mai desăvîrşiţi supuşi ai autorităţii duhovniceşti. Cînd Sfîntul Simeon a ales să se nevoiască pe stîlp, el i-a uimit pe ceilalţi nevoitori cu această nouă formă de asceză.

Cum ei erau nedumeriţi de aceasta, neştiind dacă această nouă formă de nevoinţă este după Duhul lui Dumnezeu sau după duhul mîndriei, părinţii din pustie au trimis la Simeon bărbaţi duhovniceşti care să poată afla adevărul. Monahii aveau să-i poruncească lui Simeon ca întru numele lor să se dea jos de pe stîlp. Dacă Simeon nu ar fi voit să se supună Părinţilor, atunci însemna că nevoinţă lui se face din duh de mîndrie.

Dar dacă el s-ar fi supus poruncii Părinţilor şi ar fi început să coboare de pe stîlp, atunci Părinţii cunoşteau că de la Dumnezeu este nevoinţă, iar nu din mîndrie, şi l-ar fi îndemnat să urce la loc. Cînd trimişii au ajuns la Sfîntul Simeon, căruia i-au spus că sînt trimişi de Părinţii Pustiei care îi poruncesc ca să coboare de pe stîlp, Sfîntul Simeon s-a închinat şi îndată a început să coboare scara. Văzînd ascultarea, Părinţii au zis toţi cu glas de bucurie: "Nu coborî, Sfinte Părinte, ci rămîi acolo unde eşti! Noi vedem acum că a ta nevoinţă de la Dumnezeu este!"

Să luăm aminte la pedeapsa lui Dumnezeu asupra lui David, pentru păcatele lui (II Regi 13):

• La cum Amnon, fiul lui David, a necinstit-o pe fiica lui David, Tamar;

• La cum Abesalom, fiul lui David, l-a ucis pe fratele lui, Amnon, pentru aceasta;

• La cum David a plîns cu amar.

Şi Cuvîntul trup s-a făcut (Ioan 1:14).

Iată, fraţilor, noul nostru început, nou, binecuvîntat şi mîntuitor - începutul mîntuirii noastre, a oamenilor. Adam om în trup a fost atunci cînd a căzut sub stăpînirea păcatului şi a morţii. Acum Făcătorul lui Adam a venit în trup, spre a-l scoate pe Adam şi seminţia lui Adam pînă în veac de sub puterea păcatului şi a morţii. Fiul lui Dumnezeu - Cuvîntul, Înţelepciunea, Lumina şi Viaţa - S-a pogorît între oameni trup de om luînd şi suflet omenesc. El S-a întrupat, dar de a Lui Dumnezeire nu S-a despărţit.

El S-a pogorît, dar de Tatăl Lui din ceruri nu S-a despărţit. El a rămas aşa cum a fost, este şi va fi întru toată veşnicia, dar a luat şi ceva nou: firea omenească. Însuşirile Lui dumnezeieşti şi veşnice nu s-au micşorat din pricina întrupării, nici s-a schimbat legătura Lui dumnezeiască cu Tatăl şi cu Duhul Sfînt.

Căci iată, Tatăl Însuşi mărturiseşte despre El, şi la Iordan şi pe Tabor: Acesta este Fiul Meu Cel iubit! Dumnezeu Tatăl nu a zis: "Acesta a fost Fiul Meu", ci El a zis: "Acesta este Fiul meu". Duhul Sfînt a fost asupra Lui la zămislirea Lui trupească şi de-a lungul întregii Lui lucrări pe pămînt. Firile lui dumnezeiască şi omenească unite au fost întru El, fără amestecare. Cum? Să nu întrebi cum, omule, tu care nu te poţi explica nici măcar pe tine faţă de tine însuţi! Şi care nu poţi să spui nicicum cum stau trupul şi cu sufletul tău unite întru tine! Ci doar atîta să ştii, să cunoşti şi să crezi: Că Dumnezeu a venit pe pămînt ca să îl cerceteze, aducînd pămîntenilor daruri bogate şi negrăite, cu adevărat împărăteşti şi dumnezeieşti, nestricăcioase, veşnice, fără de preţ şi de neînlocuit.

Să cunoşti aceasta iar inima să-ţi salte de bucurie! Mîinile să ţi le curăţeşti, simţurile să ţi le purifici, sufletul să ţi-l speli, inima să ţi-o albeşti, mintea să ţi-o îndreptezi, ca să poţi primi întru tine, cu toată fiinţa ta, aceste daruri împărăteşti. Căci ele celor necuraţi nu li se dau.

O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, ajută-ne nouă să ne spălăm şi să ne curăţim pre noi cu sufletul şi cu trupul, primind împărtăşirea Sfintelor şi Preacuratelor Tale Taine, ca să ne învrednicim pururea darurilor Tale celor dumnezeieşti,

Căci noi Ţie ne închinăm şi pre Tine Te slăvim în veci, Amin.