Sfîntul Miron a fost preot în cetatea Ahaiei. El a fost de origine nobilă şi foarte bogat, blînd şi smerit cu purtarea, şi iubitor de Dumnezeu şi de oameni. În timpul domniei împăratului Decius, la Praznicul Naşterii Domnului, păgînii au năvălit în biserică, l-au înşfăcat cu barbarie pe Sfîntul Miron care atunci slujea, şi l-au torturat cu foc. În timp ce era astfel torturat a venit la el un înger al Domnului care l-a întărit. Păgînii au început să-i jupoaie pielea trupului, de la creştet pînă la călcîie.

Mucenicul a apucat o astfel de curea din pielea propriului trup şi l-a lovit cu ea peste figură pe judecătorul torţionar ce şedea înaintea lui. Îndrăcindu-se, judecătorul Antipater a înşfăcat o sabie ce se afla la îndemînă şi s-a străpuns cu ea, sinucigîndu-se. La urmă păgînii l-au dus pe Sfîntul Miron Presbiterul în cetatea Cizicului, şi l-au omorît acolo cu sabia, la anul 250.

Sfîntul Patroclus a fost cetăţean al oraşului Trychasia, în prezent oraşul Troyes din Franţa. El a moştenit o mare avere de la părinţii lui şi, adevărat creştin fiind, a folosit-o spre chivernisirea zilnică a celor nenorociţi, în timp ce el însuşi s-a dat pe sine unei asceze foarte stricte, gustînd hrană doar o dată pe zi, după apusul soarelui. Pentru marea sfinţenie a vieţii lui, Domnul i-a dăruit plăcutului Lui, Patroclus, puterea vindecărilor, pentru care s-a făcut vestit ca făcător de minuni de-a lungul şi de-a latul acelui ţinut. Sosind în Galia, împăratul Aurelian a poruncit ca Sfîntul Patroclus să fie adus înaintea lui.

Sfîntul şi-a mărturisit atunci Credinţa lui în Hristos înaintea împăratului şi a întregii curţi, fără să se teamă şi fără să ascundă nimic. "O, împărate, dacă doreşti şi tu ceva din bogăţiile mele, eu îţi voi da ţie, căci văd că eşti sărac," i-a zis Sfîntul Patroclus împăratului. La acestea împăratul a răspuns: "Cum mă numeşti sărac pe mine, împăratul, care posed nenumărate bogăţii?"

Atunci Sfîntul Patroclus i-a zis: "Bogăţiile tale cele nenumărate sînt pieritoare, împărate. Eşti sărac pentru că nu ai stăpînire asupra ta însuţi, şi pentru că îţi lipseşte Credinţa Creştină din inimă." Sfîntul Patroclus a fost osîndit la moarte şi dat pe mîna soldaţilor, care aveau ordin să-l ducă la o anumită mlaştină, acolo să-l ucidă, iar apoi să-i lase trupul să fie înghiţit de noroi.

Dar Sfîntul s-a rugat lui Dumnezeu ca să nu îngăduie ca trupul lui să se afunde în noroi. Dumnezeu i-a ascultat ruga plăcutului Lui şi l-a făcut nevăzut de la faţa soldaţilor, ducîndu-l minunat pe Sfînt, într-o clipeală de ochi, de cealaltă parte a rîului. După ce l-au căutat mult, soldaţii l-au găsit, şi l-au omorît la un loc tare şi uscat. Doi cerşetori, cărora Sfîntul Patroclus le făcuse mult bine, au aflat şi au recunoscut trupul ucis al binefăcătorului lor şi l-au îngropat cu cinste.

Sfîntul Preacuvios Elisei a fost de neam grec, şi egumen al mînăstirii Mellicia din Calabria, în sudul Italiei. În timpul luptelor iconoclaste (de prigonire a cinstirii sfintelor icoane) ce se duceau sîngeros în Răsărit, mulţi monahi se refugiau în Calabria, aducînd cu ei şi sfintele icoane. În timp, viaţa monahală s-a întărit foarte mult în întreaga Calabrie, existînd acolo mulţime de obşti călugăreşti şi de mînăstiri ortodoxe. Monahii calabrezi erau vestiţi pentru marea lor învăţătură şi erudiţie, şi pentru marea austeritate a modului lor de vieţuire.

La un moment dat, în Calabria se aflau atît de multe obşti monahale şi atît de multe mînăstiri ortodoxe, încît Calabria a ajuns să fie comparată cu pustia egipteană a Sfinţilor Părinţi din vechime. Peste cîteva veacuri, Calabria Ortodoxă a intrat sub autoritatea Arhiepiscopului de Ohrida. Sfîntul Preacuvios Elisei a trecut la cele veşnice la Tesalonic, în anul 903.

Zugrăvind pe lemn chipurile sfinţilor, preacuviosul iconar Alipie le imita bunătăţile cu viaţa lui, îmbunătăţindu-şi sufletul după pilda vieţii şi chipului lor. El a vindecat un om de lepră, a văzut un înger al Domnului, şi s-a săvîrşit către Domnul cu pace la bătrîneţi adînci fiind, la anul 1114.

Sfîntul Patroculs drept înaintea împăratului stă,

Fără teamă pre Hristos Domnul slăvindu-L;

Împăratul întreabă cu-asprime, iar Sfîntul răspunde liniştit:

"Datori sînt bogaţii să miluiască săracii:

Mi se cuvine deci mie, care sînt bogat,

A te milui pe tine, împărate, care de multe duci lipsă;

Ci trebuie doar să ceri."

"Nebune! Pe mine, împăratul, stăpînul Universului,

Cutezi a mă numi sărac!?

Şi ce bogăţii ai tu, afar' de-a ta blestemată Credinţă?!"

"Cu-adevărat bogat sînt eu, împărate,

Căci a mea Credinţă ce blestem ţi-este ţie,

Mie şi multor, e de binecuvîntare nesecat izvor;

Ea bogăţie de mult aur mie şi multora este,

Ce nicicînd se termină, nici furul o fură oarecînd;

Bogăţia mea veşnică este, împărate,

Ea întreagă mă aşteaptă în Ceruri, sporită."

Împăratul strigă, dement:

"Ce tot aiurezi?! Eşti în a mea putere!l

Te dau la chinuri!!"

"Bucuros, împărate." Sfîntul stă liniştit:

"Domnului meu scumpe Îi sînt ale trupului meu chinuri -

Căci în astă viaţă trupul pentru chinuri e făcut.

Cu atît mai uşor duhul meu la Cer va zbura,

Căci duhul creştinesc duh de libertate este,

El este-al oricărui Creştin.

Pe mine sus slava m-aşteaptă, împărate,

Pe cînd din păcate pe tine, ruşinea cea mare, şi urgia.

Grăbeşte aşadar cu-ale tale chinuri,

Căci nu voi să mi se veştejească cununa."

Domnul nu îngăduie să fie ruşinaţi robii Săi cei credincioşi. S-a întîmplat adesea că mucenicii, chinuiţi fiind înaintea neleguitelor tribunale celor iubitoare de sînge, să lucreze pe neaşteptate, înaintea ochilor lor, mari minuni, care băgau spaima în oasele necredincioşilor.

Atunci, fie idolii se zguduiau din senin şi cădeau la pămînt, fie cîte un tunet sau fulger puternic izbea capişti prefăcîndu-le în praf şi cenuşă, fie vreo furtună năprasnică şi neaşteptată stingea cuptoarele de flăcări în vîlvătăi menite să ardă sfinţii, fie torţinarii se omorau între ei în loc să îi omoare pe creştini. Astfel, în timpul torturilor Sfîntului Miron, Antipater a înnebunit brusc şi s-a sinucis cu o spadă ce era la îndemînă. Sfîntul Alipie Iconarul se afla aproape deja pe patul de moarte cînd a primit de la un om comanda să execute o icoană a Adormirii Maicii Domnului.

Cum această sfîntă sărbătoare se apropia, omul venea des la Sfîntul să vadă dacă este gata icoana lui. Dar nici măcar în ajunul sărbătorii icoana nu era începută, şi în care icoana ar fi trebuit deja să fie aşezată în Biserică.

Văzînd aceasta omul a plecat la casa lui lovit de mare deznădejde, dar arunci în chilia Sfîntului Alipie a intrat un tînăr, care a început imediat să picteze icoana cu mare repeziciune, ca un artist îndemînatic şi desăvîrşit. Cînd icoana a fost gata, ea a strălucit ca soarele.

Aducînd-o înaintea ochilor uimiţi ai Sfîntului Alipie, tînărul a dus-o apoi repede în biserica pentru care fusese comandată, unde a aşezat-o la locul ei. În dimineaţa Sărbătorii, omul care comandase icoana s-a aflat în biserică şi a constatat cu uimire că icoana lui este acolo unde trebuia să fie. El după aceea a alergat la mînăstirea Sfîntului şi, împreună cu egumenul, au intrat în chilia lui. "Cine a pictat atît de repede icoana?" a întrebat egumenul. Atunci, Sfîntul Alipie cel bolnav, care zăcea în pat, i-a zis: "Un înger a pictat-o, care iată, stă aici de faţă, şi aşteaptă să mă ia."

Să luăm aminte la pedeapsa lui Dumnezeu asupra lui Saul din pricina neascultării lui (I Regi 15):

• La cum Domnul i-a poruncit lui Saul să nu cruţe nici un Amalecit, nici să ia ceva din vitele sau bogăţiile lor;

• La cum Saul l-a cruţat pe regele Amaleciţilor Agag, şi a îngăduit războinicilor lui să ia cu ei vitele cele mai grase din turmele Amaleciţilor;

• La cum Samuel i-a arătat lui Saul că Dumnezeu îl respinge din pricina neascultării lui, şi din pricina îndărătniciei de a aduce jertfă lui Dumnezeu cîtă vreme nu este preot de faţă.

Şi se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei credinţe. Şi-L va umple pe El duhul temerii de Dumnezeu (Isaia 11:2-3).

Duhul Sfînt al lui Dumnezeu nu Se desparte de Tatăl, şi El nu Se desparte nici de Fiul; nici Tatăl nu Se desparte de Fiul şi de Duhul; şi nici Fiul nu Se desparte de Tatăl şi de Duhul vreodată. Sfîntul Duh a prorocit prin gura prorocilor despre Fiul; Sfîntul Duh o a umbrit pe Sfînta Fecioară Maria, gătind-o pentru Naşterea Fiului lui Dumnezeu; Duhul Sfînt a stat nedespărţit deasupra Fiului de-a lungul întregii Lui vieţi întrupate pe pămînt.

Duhul înţelepciunii - acesta este vederea tainelor dumnezeieşti; duhul înţelegerii - aceasta este înţelegerea legăturilor dintre lumea văzută şi cea nevăzută; duhul sfatului - acesta înseamnă capacitatea de a deosebi binele de rău; duhul tăriei (al puterii) - aceasta este puterea autoritară asupra zidirii; duhul cunoştinţei - aceasta este cunoaşterea esenţei celor create; duhul temerii de Dumnezeu - acesta este recunoaşterea puterii dumnezeieşti a Creatorului asupra ambelor lumi, văzută şi nevăzută, şi supunerea în faţa voii lui Dumnezeu. Care om, de la Facerea lumii, a mai avut întru sine plinătatea tuturor acestor daruri ale Duhului Sfînt? Nimeni în afară de Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu şi Om.

Cu toate acestea, Duhul Sfînt împarte darurile Sale liber, precum voieşte, şi le dăruieşte oamenilor, pe unele acestuia, iar pe altele celuilalt. Dar toate laolaltă, în plinătatea şi puterea lor neîmpărţită, nu au strălucit decît în Unul Fiul lui Dumnezeu. Dar de ce a fost nevoie ca Domnul Hristos să fie plin de duhul temerii de Dumnezeu cînd El Însuşi este Dumnezeu? Răspuns: El nu avea duhul temerii de Dumnezeu ca Dumnezeu, ci ca Om, astfel încît să ne fie nouă pildă de adevărată şi desăvîrşită omenitate. Aşa cum a postit, a privegheat şi S-a nevoit ca un om spre a le fi spre pildă şi învăţătură oamenilor, tot aşa S-a temut de Dumnezeu ca om, spre a le fi spre pildă şi învăţătură oamenilor.

Căci ce le este mai de folos oamenilor infestaţi de păcat decît frica de Domnul? El, Cel pe deplin Sănătos, a trebuit să ia asupra Lui medicamentul ce se aplică păcătoşilor spre a fi solidar cu păcătoşii şi a îşi asuma Cel dintîi soarta lor: spre a-i întări să ia şi ei acest medicament mîntuitor. Oare nu face şi orice părinte la fel? Nu este el cel dintîi care gustă medicamentul pe care copilul îl refuză cu teamă şi plîns?

O Stăpîne Doamne, Dumnezeul nostru, Cela Ce în Treime veşnic eşti închinat şi slăvit, şi înaintea Căruia se închină puterile cereşti, cîntînd cîntarea îngerească, Sfînt, Sfînt, Sfînt Domnul Savaot, primeşte şi închinarea noastră, a celor preamici şi păcătoşi, şi ne mîntuieşte pre noi.

Căci numai Ţie se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea în veci, Amin.