Sfîntul Evplu a fost diacon în Catania, în insula Sicilia. Împăratul Diocleţian l-a trimis pe comandantul roman Pentagurus în Sicilia ca să-i extermine pe creştinii pe care îi va afla acolo.

Dar Pentagurus nu a găsit în Sicilia nici un creştin, căci puţinii care se aflau s-au ascuns de la faţa prigonitorului şi nu s-au dat pe faţă. Dar chiar şi aşa s-a găsit cineva care l-a pîrît pe Evplu că ia o carte şi merge la nişte creştini tăinuiţi cărora le citeşte din ea. Cartea era Sfînta Evanghelie. Sfîntul Evplu a fost adus în scurt timp înaintea curţii. Lui i-au atîrnat Sfînta Evanghelie de gît şi l-au aruncat în închisoare.

După ce l-au ţinut închis şi înfometat timp de şapte zile, torţionarii l-au scos pe Sfîntul să-l tortureze în piaţa publică. Dar în timp ce îl biciuiau cu sălbăticie folosind ştreanguri de fier, Sfîntul Evplu îşi bătea joc de ei şi îi zicea ticălosului judecător: "O, sărmane ignorant, au nu vezi că prin puterea Domnului şi Dumnezeului meu această biciuire este pentru mine ca o pînză de păianjen? Dacă poţi, găseşte nişte torturi mai sălbatice, căci acestea îmi sînt mie nişte jucării." După ce l-au biciuit mult, torţionarii l-au dus pe Sfînt la eşafod.

Acolo Sfîntul Evplu a deschis Sfînta Evanghelie pe care o avea atîrnată la gît şi a citit poporului din ea din destul. Mulţi s-au convertit atunci la Credinţa mîntuitoare a lui Hristos. Sfîntul Evplu a fost omorît prin decapitare la anul 304 şi s-a strămutat atunci la locaşurile împărăţiei Cerurilor. Sfintele lui moaşte odihnesc într-un sat din apropiere de Napoli, care se numeşte Vico della Batonia.

Susanna a fost fiica presbiterului Gabinus de la Roma, şi nepoata Papei Gaius, unchiul ei. Gaius şi Gabinus au fost fraţi, născuţi dintr-o stirpe imperială, fiind înrudiţi cu împăratul Diocleţian ce se afla la putere atunci. Impăratul Diocleţian îl avea ca fiu adoptiv pe Maximian Galeriu, căruia voia să i-o dea de soţie pe Susanna.

Dar Susanna se făgăduise lui Hristos, ea nici nu voia să audă de căsătorie, şi mai ales de căsătoria cu un bărbat nebotezat. Claudius şi Maximus, doi mari aristocraţi, au avut misiunea să facă presiuni asupra Susannei prin care să obţină consimţămîntul ei de a se mărita cu Galeriu. Însă nu doar că misiunea lor a eşuat, ci ei chiar s-au convertit amîndoi la Hristos împreună cu toată casa lor, sub influenţa caracterului sfînt, puternic şi irezistibil al Susannei. În culmea furiei, împăratul a poruncit călăilor să-i ridice pe Claudius şi Maximus împreună cu toţi membrii familiilor lor şi să-i ducă la Ostia, unde i-a ars pe toţi de vii, apoi le-a aruncat cenuşa în mare. Susanna a fost decapitată în casa tatălui ei, preotul Gabinus. Soţia ticălosului împărat, Serena, care în taină era creştină, a luat noaptea trupul Muceniţei Susanna şi l-a îngropat cu cinste.

Papa Gaius a făcut biserică din casa fratelui lui Preotul Gabinus şi a slujit acolo Jertfa Cea Fără de Sînge, căci casă sfinţită era aceea, prin moartea Muceniţei Susanna, ucisă acolo pentru Hristos. La scurt timp după uciderea Susannei, tatăl ei, Presbiterul Gabinus şi unchiul ei, Papa Gaius, au fost şi ei omorîţi pentru Hristos, încununîndu-se cu slava mucenicilor. Astfel fiica Muceniţă Fecioară Susanna, tatăl mucenic Gabinus Presbiterul şi unchiul mucenic Gaius, Papă al Romei, s-au încununat cu toţii cu cununile muceniceşti ale veşnicei slave, în anii 295 şi 296 după Hristos.

Sfîntul Nifon s-a născut în Grecia. El s-a tuns monah încă din tinereţile lui, vieţuind întru toate sfintele nevoinţe, pînă cînd în cele din urmă a ajuns la Sfîntul Munte Athos pe care mult l-a dorit. El s-a nevoit în mai multe mînăstiri din Sfîntul Munte, dar cel mai mult în Mînăstirile Vatopedi şi Dionisiu.

El a fost foarte iubit de toţi Părinţii Atoniţi, atît pentru virtuţile lui rare, cît şi pentru neobişnuita şi marea lui blîndeţe. El a fost sfinţit episcop al Tesalonicului în pofida voinţei lui, iar apoi, doi ani mai tîrziu, pe cînd s-a aflat la Constantinopol pentru nevoi ale eparhiei, a fost înscăunat acolo Patriarh al Slăvitei Cetăţi, care nu avea întîistătător.

Mai către sfîrşit sultanul turcesc l-a surghiunit pe Sfintul Nifon la Jedrene, unde el a vieţuit ceva timp. Apoi Radu, domnitorul Ţării Româneşti, l-a cerut pe Sfintul Nifon de la sultan, spre a-l avea păstor poporului din ţara lui. Dar din pricina nelegiuirilor lui Radu Sfîntul Nifon a părăsit Valahia şi s-a întors în Sfîntul Munte Atos, la Mînăstirea Dionisiu.

Acolo el s-a nevoit aspru pînă cînd a ajuns întru al nouăzecilea an al vieţii sale, şi s-a înfăţişat înaintea Domnului Iisus Hristos, în împărăţia Cerurilor. Sfîntul Nifon este alcătuitorul Rugăciunii de Dezlegare care se citeşte la Slujba înmormîntării.

Atît Sfîntul Vasile cît şi Sfîntul Theodor au murit de morţi năprasnice, cauzate de hulpavul cneaz Istislav, la anul 1098. Hagiografia Sfîntului Theodor este cu deosebire instructivă, din ea văzîndu-se cît de cumplit îl tiranizează pe om patima iubirii de arginţi.

Sfîntul Theodor fusese în lume un bărbat extraordinar de bogat, dar acele bogăţii imense el le împărţise săracilor şi se tunsese monah voind să-şi închine viaţa desăvîrşit lui Dumnezeu. După aceea însă lui a început să îi pară rău după bogăţiile lui, începînd să fie chinuit cumplit de demoni, din această pricină. De chinul acesta el s-a izbăvit prin rugăciunile şi cu ajutorul Sfîntului Preacuvios Vasile.

Răsăditu-sa într-al Romei pămînt vlăstar sfînt,

Şi cultivat cu iubire,

El a crescut minunat şi minunat a-nflorit:

Inima sfintei fecioare Susanna plină a fost

De cereasca mireasmă.

Al pămîntului întuneric de ea nu s-a putut atinge,

Şi răul lumii nu o a putut pleca.

Susanna, vlăstarul cel sfînt,

Luminată a fost de Dumnezeiescul Duh.

Ea Mireasa lui Hristos a fost,

Ea căsătoria cu lutul, chiar împărătesc, o a dispreţuit.

Mîniatu-s-a împăratul, ameninţări aruncînd,

Strigîndu-şi răzbunarea ce o va-mplini grabnic.

Dar Susanna nu s-a clintit, urechile şi-a închis,

Mintea ei liniştită la Dumnezeu ridica.

Inima ei luminată a fost,

Locaş închinat lui Hristos.

Pre ale ei rude desăvîrşit le-a uimit,

Şi ele cu toată casa lor minunat la Hristos au venit.

Ei cu toţii Botezul Sfînt au luat,

Şi cu el, Mucenicia lui Hristos.

Împăratul şi-a ridicat mîna plină de sînge

Şi cu ea ucis-a şi pe Susanna.

Dar uciderile sînt un nimic

Sufletelor celor întărite în Credinţă.

Capul Susannei s-a rostogolit la pămînt,

Iar al ei suflet răpitu-s-a la Cer.

În Ceruri Susanna stă curată şi dreaptă

Înaintea Mirelui ei Hristos.

Cînd omul începe să pornească în viaţă pe căile dreptăţii, atunci el nu mai are voie să păşească decît pe ele, cu amîndouă picioarele, iar nu cu unul pe calea dreptăţii, iar cu celălalt pe a nedreptăţii. Căci astfel a grăit Dumnezeu prin gura prorocului despre drepţii care lucrează şi fărădelege: Dar şi dreptul, dacă se va abate de la dreptatea sa şi se va purta cu nedreptate şi va face toate acele ticăloşii pe care le face nelegiuitul, va fi el oare viu?

Toate faptele lui bune, pe care le va fi făcut, nu se vor pomeni, ci pentru nelegiuirea sa, pe care va fi facut-o, şi pentru păcatele sale, pe care le-a săvîrşit, va muri (lezechiel 18:24). Domnitorul român Radu a fost un bărbat drept, şi multe fapte bune a făcut. El l-a scos pe Sfîntul Nifon din surghiunul de la Jedrene şi l-a adus în Ţara Românească, punîndu-l Arhiepiscop al Bucureştilor.

Dar pe neaşteptate Radu a comis o nelegiuire: el a dat-o pe sora lui de soţie ticălosului domnitor Bogdan al Moldovei, cîtă vreme soţia legitimă a acestuia din urmă era încă în viaţă. Radu nu a voit să audă de mustrarea cea dreaptă a sfîntului Arhiepiscop Nifon. Nifon atunci i-a prorocit lui Radu că rău va pieri, l-a dat anatemei despărţindu-l de Biserică şi a lăsat şi Bucureştii, retrăgîndu-se în Sfîntul Munte.

La scurt timp după aceea toată Ţara Românească a fost lovită cu secetă şi cu foamete, iar Radu a căzut într-o cumplită şi incurabilă boală, de la care i s-a umplut de răni tot trupul; iar din cauza acestor răni purulente şi rău mirositoare nimeni nu se putea apropia de el. După ce a murit în felul acesta oribil şi după ce l-au îngropat, mormîntul lui s-a cutremurat timp de trei zile, aşa cum s-a întîmplat şi cu mormîntul nelegiuitei Eudoxia, prigonitoarea şi ucigaşa Sfîntului Ioan Gură de Aur.

Să luăm aminte la îndărătnicul popor al lui Israel (I Regi 8):

• La cum evreii i-au cerut lui Samuel să le pună lor rege;

• La cum Samuel i-a certat pentru aceasta în Numele Domnului, Care a zis că El este singurul Domn şi Rege al lui Israel;

• La cum îndărătnicul popor nu a voit să audă de aceasta, respingînd voinţa lui Dumnezeu şi sfatul lui Samuel.

Atunci va fi în loc de miresme, putreziciune, şi în loc de cingători, frînghie, în loc de cîrlionţi făcuţi cu fierul, pleşuvie, în loc de veşmînt preţios, zdrenţe, şi în loc de frumuseţe, pecete de robie (Isaia 3:24).

Aceste cuvinte Sfîntul Proroc Isaia le-a rostit la adresa femeilor celor extravagante şi îndărătnice, la adresa fiicelor Sionului care se înfumuraseră: Pentru că fiicele Sionului sînt atît de mîndre şi umblă cu capul pe sus şi cu priviri obraznice, cu paşi domoli, cu zăngănit de inele la picioarele lor, Domnul va pleşuvi creştetul capului fiicelor Sionului, Domnul va descoperi goliciunea lor (Isaia 3:16). Dar oare ce a determinat asemenea mîndrie la fiicele Sionului, adică la femeile evreice? Oare virtutea lor? Dar o virtute mare nu a făcut niciodată pe nimeni mîndru, căci ea tocmai că este şi un remediu împotriva mîndriei. Oare să fi fost aceste femei pline de mîndrie din pricina marii prosperităţi şi stabilităţi economice a ţării lor?

Nu, dimpotrivă, căci aici prorocul tocmai că prezice pieirea iminentă a ţării, robia poporului şi distrugerea statului evreu. El arată şi cauzele acestei pieiri: extravaganţa vestimentară deşuchiată, vanitatea cea găunoasă, şi încăpăţînarea dobitoacă a femeilor sînt cauzele principale ale iminentei distrugeri şi robii. Dar oare ce le făcea pe acestea să fie atît de mîndre şi pline de obrăznicie?

Tocmai că toate podoabele, adică inelele, sorii şi luniţele, cerceii, brăţările şi vălurile, cununile, lănţişoarele şi cingătorile, miresmele, talismanele, verigile de nas, veşmintele de sărbătoare, mantiile, şalurile, pungile, oglinzile, pînzeturile subţiri, turbanele şi tunicile (Isaia 3: 18-23). Iată, toate acestea le umpleau atunci de mîndrie pe femeile din Israel.

Toate acestea sînt în acelaşi timp şi expresia prostiei tîmpe a acestei mîndrii, a cărei cauză mai adîncă este perversitatea sufletului. Căci din perversitatea sufletului se naşte mîndria, tot melanjul de culori şi forme cu care se împodobesc femeile nefiind decît expresia vizibilă şi evidentă a mîndriei lor prosteşti. Şi ce se alege din toate acestea pînă la urmă? Duhoare, frînghie, pleşuvie, zdrenţe, şi putreziciune.

Toate acestea se şi întîmplă cînd poporul este luat în robie. Căci aşa se şi întîmplă, după o regulă care nu dă greş: atunci cînd sufletul este robit de trup, tot omul devine sclav al unui dușman străin, exterior lui. Aşa se şi întîmplă atunci cînd duşmanul cel de neocolit al trupurilor noastre, moartea, se înstăpîneşte peste noi.

Parfumurile nu vor ajuta în mormînt, căci acolo este împărăţia grelei duhori. Nici va mai avea nevoie scheletul descărnat al trupului nostru de vreo cingătoare frumoasă sau podoabă de aur, iar craniul va fi cu totul pleşuv. Frumuseţea pe care a avut-o omul în viaţă nu îi va mai sluji în groapă la nimic, căci ea nu-i va putea scăpa trupul de putreziciune. Aceasta este şi soarta chiar şi a celor mai frumoase, mai sănătoase, mai bogate şi mai extravagante femei. Şi încă această soartă a lor nu este nenorocirea cea mai mare.

Cea mai mare nenorocire a sufletelor acestui fel de femei, pleşuve, rău mirositoare, şi descărnate de moarte (îmbrăcate în zdrenţe) cum sînt, este atunci cînd vine ceasul înfăţişării lor înaintea lui Dumnezeu, înaintea oştirilor cereşti şi a tuturor sfinţilor şi drepţilor care radiază de frumuseţe. Aici, sufletele acestor femei vor duhni de duhoarea depravării şi viciului lucrate de ele în timpul vieţilor lor, care lasă urme de neşters în suflet; zdrenţele simbolizează nesaţul cu care sufletul lor a poftit plăcerile trupeşti în timpul vieţii; pleşuvia arată sufletul cel gol de orice fapte bune şi gînduri cucernice şi înţelepte; iar putreziciunea arată chinul conştiinţei şi mintea înfierbîntată ca şi de un foc.

O, cumplită este prorocia lui Isaia, fiul lui Amos. Cumplită este ea, căci este adevărată şi se împlineşte chiar şi astăzi sub ochii noştri!

O Atotsfinte şi Preacurate Doamne, ajută femeilor celor care îşi însemnează cu credinţă şi cu evlavie trupul cu semnul Sfintei Tale Cruci, şi adu-le astfel aminte şi de ale lor suflete, pe care curăţeşte-le mai înainte de venirea înfricoşatei Tale Judecăţi! Aşa încît sufletele lor, împreună cu trupurile, să nu se prefacă în duhoarea cea fără de sfîrşit,

Căci Tu eşti Dumnezeul nostru şi Ţie slavă Îţi închinăm în veci, Amin.