Sfîntul Emilian a slujit ca episcop al Cizicului în timpul nenorocitei domnii a împăratului Leon Armeanul, luptătorul împotriva sfintelor icoane (iconoclastul). Nevoind să se supună nelegiuitelor decrete ale acestuia, care obligau la scoaterea icoanelor din biserici, Inaltpreasfinţitul Emilian, împreună şi cu alţi Episcopi Ortodocşi, au fost alungaţi în surghiun. Sfîntul Emilian a petrecut în surghiun timp de cinci ani, îndurînd dureri şi umiliri de nedescris pentru mărturisirea lui ortodoxă cea de neclintit. Sfîntul Emilian a trecut la cele veşnice la anul 820 şi s-a strămutat la locaşurile Stăpînului Hristos, făcîndu-se Cetăţean al Raiului.

Sfîntul Miron a fost mai întîi plugar şi bărbat căsătorit, care dăruia din belşug şi cu dragoste din roadele ogoarelor sale celor lipsiţi şi nevoiaşi. Odată el a prins nişte tîlhari care furau grîu din hambarul lui de treierat. Nespunîndu-le acestora cine este, el s-a alăturat lor şi i-a ajutat cu mîinile lui să încarce sacii şi să fugă, mai înainte de a fi prinşi. Din pricina marilor şi aleselor lui virtuţi, Sfîntul Miron a fost ales şi uns presbiter, iar mai apoi arhiereu al Cretei. El a fost mare făcător de minuni şi lucrător de mari şi minunate fapte bune întru Numele Stăpînului Hristos. Sfîntul Miron a trecut la locaşurile cereşti pe la sfîrşitul anului 350, aflîndu-se în al o sutălea an al vieţii lui pâmînteşti.

Sfîntul Grigorie acesta s-a numit "Sinaitul" deoarece a primit tunderea în monahism la Muntele Sinai. In timpul domniei împăratului Andronic Paleologul (cam pe la anul 1330), el a sosit la Muntele Athos ca să cerceteze sfintele mînăstiri de acolo şi să afle cît mai mult cu putinţă despre lucrarea sfintei rugăciuni a inimii şi a vederii lui Dumnezeu. Dar la acea vreme această lucrare a rugăciunii minţii era ca şi necunoscută celor mai mulţi Părinţi Athoniţi. Singurul dintre ei care lucra desăvîrşit rugăciunea minţii era Sfîntul Maxim Capsokalivitul.

Sfîntul Grigorie (Palamas) a făcut cunoscute cugetările şi experienţa sa despre sfînta lucrare a rugăciunii minţii pe la toate chiliile şi lavrele Sfîntului Munte Athos. Unul dintre cei mai valoroşi ucenici ai săi a fost Sfîntul Kallist, Patriarhul Constantinopolului, cel care mai tîrziu avea să scrie şi viaţa Sfîntului Grigorie Palamas. După o vreme, Sfîntul Grigorie Palamas a trecut în Macedonia şi în alte ţări din Balcani, pe unde a întemeiat obşti monahale în care călugării se învăţau întru lucrarea tainică a rugăciunii minţii.

Astfel el pre mulţi i-a ajutat să se mîntuiască, învăţîntu-i să-şi adîncească lucrarea şi viaţa duhovnicească, prin asceză şi practicarea cu scumpătate a tuturor dumnezeieştilor porunci. Scrierile lui cu privire la rugăciunea minţii şi la nevoinţele pustniceşti se găsesc în colecţia scrierilor Filocaliei. Între altele, Sfîntul Grigorie Palamas a alcătuit cîntarea închinată Sfintei Treimi Cu vrednicie şi cu dreptate este a ne închina Tatălui şi Fiului şi Sfîntului Duh..., care se cîntă la Slujba Miezonopticii din Duminici. Sfîntul Grigorie Palamas a fost unul dintre cei mai mari asceţi şi dascăli duhovniceşti din Balcani. El a adormit cu pace după o viaţă de mari şi cumplite nevoinţe şi chinuri pentru adevăr, şi s-a strămutat la locaşurile veşnice ale împărăţiei Cereşti.

Sfîntul mucenic Triandafil s-a născut la Zagora, iar sfîntul mucenic Spaso s-a născut la Radoviţe, în Eparhia Strumiţei. Ei amîndoi au fost de neam slav, şi amîndoi oameni simpli, din popor. Dar dragostea lor pentru Hristos a fost mare, fiindu-le mai scumpă decît toată această lume şi decît însăşi viaţa lor. Ei şi-au jertfit sîngele şi nu L-au vîndut pe Hristos. Pentru credinţa lor în Hristos ei au luat chinurile şi uciderea din mîinile turcilor, astfel: Triandafil la Constantinopol, în anul 1680, iar Spaso la Tesalonic, în anul 1794.

Acesta a fost un mare nobil de la curtea împăratului persan Yezdegeherd. Împăratul i-a confiscat rangul şi toate proprietăţile şi averea, şi l-a trimis să păzească vitele, deoarece mucenicul nu a voit să se lepede de Hristos. Împăratul a crezut că mucenicul va tînji atît de mult după rangul şi averile lui, încît se va întoarce degrabă şi se va închina idolilor. Dar Gormizdas a păzit vite întru îndelunga răbdare a inimii şi s-a bucurat păzindu-şi Credinţa. Pentru aceasta împăratul l-a luat şi l-a schinguit bestial, fără să-i poată însă clinti inima. În cele din urmă, la anul 418, Sfîntul Mucenic Gormizdas a fost omorît, imediat după martiriul Sfîntului Avdie Episcopul (pomenit la 31 martie).

Înţeleptul Sinait Părinte pre monahi îi învaţă,

Pecetluindu-şi învăţătura cu a vieţii lui pildă:

"Nepătimitor este făgăduitul Rai,

Iar despătimitul suflet de la Duhul primeşte lumină.

Fără cugete va fi omul

Ce mintea în inimă-şi ţine, cu rugăciunea, liniştit.

Căci păcătoasele cugete rădăcini sînt

Ale patimilor,

Ce sufletul îl ţin rob într-a dracilor gheară.

Noi toţi bolnavi sîntem, dar aproape e leacul

Pentru suflet, de al sufletelor şi trupurilor

Doctor dăruit.

Ci grăieşte doar al Domnului Sfînt Nume

Intru al inimii adînc,

Şi acesta patimile, ale bolii rădăcină,

Arde-le-va ca pe nişte paie!

Puternicul Nume, a cerurilor lumină,

Cu fiecare suflare tu înlăuntru să-L rosteşti.

De nu vei cîştiga astă sfîntă lucrare,

Oricare alta, şi orice aspră nevoinţă,

Cu totul neputincioasă, apă chioară, va fi.

Doar Hristos Domnul puternic este întru mine

Ca slaba apă să o facă în vin.

Ci mintea întreagă odihneşte-ţi-o în inimă,

Ca într-un cuib,

Şi pre Domnul Hristos ÎI slăveşte

Intru rugăciune neîncetată, zicînd:

"Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,

Milostiv fii mie, păcătosul!"

Încet te roagă, fără grabă nicicum,

Pînă cînd rugăciunea de foc

Din inimă îţi va izvorî.

Atunci a ta minte la ceruri se va ridica,

Iar cele pămînteşti

Le va uita desăvîrşit."

Astfel le-a grăit Domnul fiilor lui Israel, prin gura lui Moise: Ca martori înaintea voastră iau astăzi cerul şi pămîntul: viaţă şi moarte ţi-am pus eu astăzi înainte, şi binecuvîntare şi blestem. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi (Deuteronomul 30: 19).

Există anume momente cruciale în viaţa omului, cînd într-adevăr el este lăsat să aleagă între viaţă şi moarte. Iuda, într-un astfel de moment crucial, stricat fiind de pofta lui de bani, a ales moartea, adică a căzut victimă patimei zgîrceniei. Cînd generalul a voit ca să îl ridice pe soldatul Marinus (pomenit la 7 august) la rangul de ofiţer, invidioşii 1-au clevetit că este Creştin.

Generalul nu i-a lăsat soldatului Marinus decît trei ore de gîndire, în care să aleagă între viaţă şi moarte: ori să moară, ori să se lepede de Hristos. Marinus, auzind cuvintele superiorului lui, şi-a folosit acele trei ceasuri spre a merge la episcopul locului, Theotechnus, şi a-i cere sfat. Arhiereul 1-a dus pe soldat în biserică, i-a deschis înaintea ochilor Sfînta Evanghelie, şi i-a arătat cu degetul mai întîi cuvîntul scris în Sfînta Evanghelie, apoi sabia pe care Marinus o purta la cingătoare, şi i-a zis: „Alege, bravule ostaş, una dintre acestea două. Sau să porţi spada aceasta şi să slujeşti domnului pămîntesc cît trăieşti în această viaţă trecătoare, iar după moarte să te pierzi veşnic, şi cu trupul şi cu sufletul; sau să te faci oştean al împăratului Nemuritor al Cerurilor, şi să-ţi jertfeşti acest trup trecător pentru Numele Lui Cel Sfint, precum stă scris întru această Carte, dar mai apoi să împărăteşti veşnic cu El, şi cu sufletul, şi cu trupul." Marinus atunci îndată a hotărît, a sărutat Sfînta Evanghelie şi a ieşit la moartea care a însemnat de fapt viaţa veşnică.

Să luăm aminte la minunata arătare a lui Dumnezeu către copilul Samuel (I Regi 3):

• La cum într-o noapte, pe cînd copilul Samuel dormea, Domnul 1-a strigat de trei ori pe nume;

• La cum Domnul a zis către Samuel toată osînda care se va abate asupra casei preotului Eli [căci acesta nevolnic fusese să-şi strunească fiii cei foarte păcătoşi] şi a întregului Israel;

• La cum Domnul nu a voit să Se arate Preotului Eli, nici fiilor lui, ci mai degrabă lui Samuel, copilul cel nevinovat.

El va judeca neamurile şi la popoare fără de număr va da legile Sale. Preface-vor săbiile în fiare de pluguri şi lănciile lor în cosoare. Nici un neam nu va mai ridica sabia împotriva altuia şi nu vor mai învăţa război (Isaia 2:4).

Cît de limpede L-a văzut Prorocul pe Domnul Hristos, Împăratul Păcii! Prorocul a luat şi a elucidat meritele Domnului, unul cîte unul, în chip minunat. Mai întîi, Prorocul a arătat că Domnul Hristos este Legiuitorul unei Legi noi, destinată tuturor popoarelor pămîntului.

Apoi a arătat că El este mai presus decît toate culmile pe care le-au atins vreodată oamenii, pămînteşti sau istorice. În pasajul pe care îl avem în vedere aici, Prorocul Îl arată pe Mîntuitorul Hristos ca Făcător de Pace, ale Cărui putere şi iubire sînt mai tari decît săbiile pe care El le preface în pluguri, şi decît lănciile pe care El le preface în seceri de plivit buruieni. Dar oare s-a împlinit această mare prorocie privitoare la pacea pe pămînt? Cu adevărat s-a împlinit, în ciuda faptului că războaiele încă nu au pierit.

Căci iată, războaiele între popoarele creştine nu mai sînt aceleaşi ca între popoarele păgîne. Căci păgînii luptau între ei cu mîndrie, pe cînd creştinii luptă între ei cu ruşine! Credinţele păgîneşti dau voie numai războinicilor în raiurile lor, pe cînd Credinţa Creştină deschide Raiul sfinţilor. Căci aşa cum creştinii comit şi alte păcate păgîneşti din pricina slăbiciunilor şi slăbănogirii lor, ei îl comit şi pe acela că poartă războaie.

Cu toate acestea, Dumnezeu priveşte la inima omului şi cunoaşte care este dispoziţia inimii păgînilor atunci cînd aceştia păcătuiesc, şi care este cea a creştinilor în aceleaşi triste situaţii. Căci şi fariseii s-au lepădat de Hristos, şi s-a lepădat de El şi Petru. Dar fariseii sau lepădat de El din răutate drăcească şi nepocăită, pe cînd Petru a făcut-o din slăbiciune omenească pentru care i-a fost ruşine, şi pentru care s-a pocăit cu amar, mărturisindu-L pe Mîntuitorul cu şi mai multă ardoare după aceea.

Fraţilor, ce putem spune despre săbiile şi lănciile patimilor, prin care ne ucidem propriile noastre suflete, şi pe acelea ale semenilor noştri? O, oare cînd vom învăţa să prefacem aceste săbii în fier bun de plug, cu care să plugărim pămîntul sufletului nostru, întru care să semănăm apoi sămînţa nobilă a învăţăturii lui Hristos? Şi cînd vom preface aceste lăncii în cosoare, spre a plivi neghinele din ogorul sufletelor noastre, cărora, strîngîndu-le, să le dăm foc? Căci atunci şi numai atunci se va instaura în inima noastră pacea adusă de Hristos, tot aşa cum s-a sălăşluit ea şi în inimile Sfinţilor Lui. Şi cînd se va întîmpla aşa, cine se va mai putea măcar gîndi ca să pornească război împotriva aproapelui lui sau împotriva altor popoare?

O, cît de minunată este vedenia lui Isaia, fiul lui Amos, Prorocul cel mare al lui Dumnezeu! O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, întoarce tăişurile ucigaşe ale patimilor noastre întru unelte de dobîndire a păcii sufletului, prin focul cel sfînt al Cuvîntului Tău,

Căci noi Ţie ne închinăm şi pre Tine Te slăvim în veci, Amin.