Sfîntul Dometie s-a născut în Persia în timpul domniei împăratului Constantin (cel Mare), şi la început a fost păgîn. Dar cunoscînd de tînăr Credinţa Creştină, el a întors spatele idolilor părinteşti şi a luat Sfîntul Botez. Atît de mult a iubit Dometie adevărata Credinţă, încît el a părăsit chiar şi viaţa lui lumească cu toate ale ei şi s-a tuns monah într-o mînăstire aproape de cetatea Nisibe. El a locuit o vreme împreună cu obştea fraţilor, iar mai apoi s-a retras în viaţa pustnicească cea iubitoare de tăcere, sub povăţuirea Arhimandritului Urbei (despre care se spune că timp de şaizeci de ani nu a gustat nici un fel de mîncare gătită). Avva Urbei l-a hirotonit pe Dometie întru diacon, iar cînd a voit să îl silească ca să primească şi treapta de preot, Dometie a fugit la un munte înalt şi singuratic şi s-a sălăşluit într-o peşteră. El a ajuns la măsuri duhovniceşti atît de mari prin postiri, rugăciune, privegheri de toată noaptea şi cugetări dumnezeieşti, încît a primit de la Dumnezeu darul vindecărilor minunate, a toată boala. Cînd la acei munţi a ajuns şi Iulian Apostatul, şi a auzit despre marele Dometie, a trimis la acea peşteră pe unii care să îl zidească de viu înăuntru, împreună cu doi dintre ucenicii lui. Aşa s-a strămutat la locaşurile cereşti ale împărăţiei lui Dumnezeu acest Sfînt al Lui, la anul 363 după Hristos.

Preacuviosul Or a ajuns la desăvîrşire prin lucrarea tuturor neovinţelor monahiceşti. Cînd s-a întărit întru toată sfînta vieţuire şi a dobîndit măsurile sfinţeniei celei din singurătate, el a început să întemeieze, încetul cu încetul, mai multe mînăstiri, fâcîndu-se mare şi minunat povăţuitor şi învăţător mulţimii de monahi ce au venit să se mîntuiască întru ele. Marele Rufin, care a venit să îl cerceteze pe vestitul Avvă Or îl descrie pe acesta astfel: "La arătare semăna cu un înger al Domnului - el era în vîrstă de nouăzeci de ani, iar barba lui lungă era albă ca zăpada, înfăţişarea lui exterioară era minunată. Privirea lui strălucea cu o lumină mai presus de fire." Avva Or vedea adesea îngeri ai lui Dumnezeu. El mai cu seamă se nevoia să nu cuvinte niciodată vreun lucru neadevărat. El a fost ispitit cumplit de legiunile drăceşti, dar le-a biruit pe toate, cu trezvie şi cu mare vitejie.

El a primit în fiecare zi Sfînta Împărtaşanie. Odată au venit la el ucenicii lui şi i-au zis că este Marea Sărbătoare a Sfintei Învieri, care trebuie prăznuită. Auzind acestea, Preacuviosul Or a ieşit afară, şi-a înălţat mîinile la cer şi a petrecut trei zile neîntrerupte în rugăciune. Apoi le-a zis ucenicilor lui: "Aşa trebuie să prăznuiască monahul Sfînta Înviere a Domnului: să-şi ridice mintea la El şi întru duhul minţii să se unească cu Dumnezeu." Sfîntul Preacuvios Or s-a odihnit întru cele veşnice la bătrîneţi foarte adînci, cam pe la anul 390 după Hristos.

Marinus a fost soldat iar Asterie a fost senator roman. În vremea împăratului Gallien Sfîntul Marinus a fost soldat imperial în Cezareea Palestinei. El a primit moartea pentru că şi-a mărturisit sus şi tare credinţa lui în Hristos. Asterie Senatorul, care era şi el creştin, a fost de faţă la mucenicia lui Marinus. El şi-a scos atunci toga lui albă şi a acoperit trupul cel mort al mucenicului. El apoi l-a luat pe umerii lui şi l-a dus şi l-a îngropat cu cinste. Văzînd aceasta păgînii l-au apucat şi l-au omorît şi pe el. Sfinţii slăviţi Mucenici Marinus şi Asterie au luat cu cinste moartea pentru Hristos cam pe la anul 260.

Încă din tinereţile lui Preacuviosul Pimen fusese foarte bolnăvicios cu trupul, dar tot timpul a dorit cu sete după viaţa călugărească. Adus fiind la Marea Lavră a peşterilor din Kiev pentru a primi vindecare, el a rămas acolo pînă la moarte.

Dar Sfîntul Pimen s-a rugat lui Dumnezeu mai mult pentru boală decît pentru sănătate. Noaptea au venit la el îngerii lui Dumnezeu care l-au tuns monah. Îngerii lui Dumnezeu i-au spus atunci că el bolnav va rămîne pînă la moartea lui, iar cu puţin înaintea morţii, se va însănătoşi. Precum a şi fost. Sfîntul Preacuvios Pimen timp de douăzeci de ani nu a putut să se ridice de pe patul său, din pricina bolilor lui grele. Dar de pe patul lui de boală el a lucrat multe şi mari minuni, hărăzindu-i-se de la Dumnezeu marele dar al străvederii. Cu puţin înaintea morţii lui, el s-a ridicat de pe patul pe care zăcuse atîta amar de ani complet sănătos, şi îndată a prins a-şi pregăti singur groapa. Sfîntul Preacuvios Pimen Multpătimitorul a trecut la locaşurile cele cereşti ale Domnului în anul 1110.

Sfîntul Înaltpreasfinţit Narcis a primit moartea pentru Hristos prin decapitare, la anul 213, în vîrstă fiind de una sută şi şaisprezece ani.

Sfîntul Or cel preaînţelept, Marele Avvă,

Slava monahilor este, şi cinstea.

El la măsura desăvîrşitei călugării a ajuns

Prin suspinul inimii, întru mari nevoinţe.

Dă-ne nouă cuvînt, Avvă! - îi cer ucenicii.

«Grăiţi doar adevărul, şi niciodată minciuni.

Cunosc un bărbat care nicicînd n-a jurat,

Nici a minţit, nici a dorit rău cuiva.»

Zicînd acestea, Sfîntul a tăcut.

Cerutu-i-a atunci Marele Sisoe:

"Povăţuieşte-mă, Avvo, pre mine smeritul!"

"Să vieţuieşti", i-a zis atunci Or,

"Precum mă vezi şi pe mine că fac."

"Mai limpede arată-mi mie cuvîntul!

Cum să te văd eu pe tine?

Au nu este o taină tot omul?"

Avvă Or zis-a atunci: "Atunci iată, eu ţie îţi grăiesc:

Din toată zidirea lui Dumnezeu,

Eu sînt cel mai rău."

Pre Pavel, al lui ucenic, povăţuitu-l-a Or Cuviosul:

"Cu uşurinţă de orice păcat te vei putea păzi,

De vei fugi cu frică de orice vorbiri deşarte,

Căci din ele iese tot răul.

Deşarta vorbire moarte a sufletului este;

Ea din inimă stinge orice sămînţă a bunătăţii.

Şi încă un lucru îţi zic, şi de ajuns îţi va fi ţie:

Chiar cugetele deşarte departe să le alungi,

Și orice ascunsă poftire rea;

De toată grija cea lumească cu desăvîrşire să te lepezi,

Și nematerialnic atunci fi-vei tu, fiul meu."

Să nu te preocupi şi să nu te frămînţi de vieţile altora, nici de ale drepţilor, nici de ale păcătoşilor - şi pe nici unii să nu îi invidiezi.

Ţine minte pururea că Stăpînul şi Domnul nostru Iisus Hristos, prin slăvită învierea Lui a călcat în picioare ruşinoasa moarte, şi că Irod, Iuda, Nero, Iulian Apostatul, Valerian, Leon Armeanul şi toţi ceilalţi urîtori înverşunaţi ai lui Hristos şi-au distrus prorpriile lor mari succese şi victorii din viaţă prin ale lor foarte ruşinoase morţi. Unii plini de toată necurata otravă a invidiei l-au clevetit pe Sfîntul Narcis Patriarhul, împrăştiind cu neruşinare despre el zvonuri cum că şi-ar fi pierdut castitatea. Nevinovatul Narcis s-a retras atunci în pustie, unde a petrecut mulţi ani, rugîndu-se întru tăcere, linişte şi răbdare lui Dumnezeu, ca să împlinească cu el voia Lui. S-au succedat mai înaine de el la cîrma Bisericii trei patriarhi, mai înainte de a se înfăţişa martorii care au dovedit limpede nevinovăţia lui. Atunci cu toţii l-au silit să-şi părăsească pustia şi să se întoarcă în scaunul lui patriarhal. Astfel îi preaslăveşte Dumnezeu pe plăcuţii Lui.

Sîngerosul împărat Valerian, plin de ură satanică, i-a măcelărit pe Creştini de-a lungul şi de-a latul lumii civilizate. Şi care a fost sfîrşitul lui? El a fost învins în război şi luat prizonier de Sapor, regele persan. Sapor nu a dorit să îl ucidă imediat, ci l-a folosit drept scaun picioarelor lui ori de cîte ori încăleca pe cal. În fiecare zi grăjdarii lui Sapor il aduceau, împreună cu calul, şi pe Valerian, iar Sapor simţea o plăcere deosebită cînd îşi apăsa cizma pe gîtul împăratului roman, spre a încăleca mai comod pe calul lui. Căci cine seamănă rele, rele culege.

Să luăm aminte la milostivirea lui Dumnezeu faţă de stearpa Ana, maica lui Samuel (I Regi 1):

• La cum Ana era stearpă, şi la cum s-a rugat ea cu durere înaintea lui Dumnezeu ca să îi dăruiască ei fiu, făgăduind că îl va aduce şi îl va închina Casei Domnului;

• La cum Domnul a auzit rugăciunea cea plină de durere a Anei, şi ea a zămislit fiu, şi a pus numele lui Samuel (care se tîlcuieşte: cel cerut de la Dumnezeu);

• La cum Ana l-a adus pe Samuel la Templu şi l-a închinat Domnului, aşa cum a făgăduit.

Căci din Sion va ieşi legea şi cuvîntul lui Dumnezeu din Ierusalim (Isaia 2:3) Prorocul grăieşte aici despre o Lege nouă, şi despre un Cuvînt nou. Legea Veche fusese dată pe Muntele Sinai; Legea Nouă avea să iasă din Muntele Sionului. Legea Veche fusese dată prin Moise; Legea nouă avea să fie adusă şi vestită de către Domnul Hristos Însuşi.

Cea veche fusese destinată de la început doar evreilor, pe cînd cea nouă avea să fie încă de la început pentru toate popoarele, pentru întreaga omenire. Dar chiar dacă noi astăzi vedem cît de limpezi sînt aceste cuvinte, pentru evrei ele nu au fost aşa; ei nu le-au înţeles atunci, şi nu le înţeleg nici acum. Înţelesul acestor cuvinte le este închis, deoarece inimile lor sînt de piatră. Dar atunci, la ce cred ei că se aplică aceste cuvinte? La nimic. Şi cum atunci interpretează ei aceste cuvinte? Ei nu le interpretează deloc. Ei trec pe lîngă aceste cuvinte tot aşa cum orbul trece pe lîngă uşa deschisă, şi nu o vede. Căci dacă ar fi fost ei în stare să pătrundă înţelesul acestor cuvinte, cum s-ar mai fi purtat atunci cu prorocul şi cu Cel Prorocit aşa cum s-au purtat? Oare l-ar mai fi tăiat ei pe Isaia în două cu fierăstrăul, şi oare L-ar mai fi răstignit pe Cruce pe Dumnezeu?

Evreii consideră Legea lui Moise ca fiind singura Lege a lui Dumnezeu, şi cea finală. De aceea nu au putut ei să priceapă prorocirea Legii celei Noi din Muntele Sion, ce avea să iasă de la Casa lui David, căci David a preaslăvit Sionul. Dar dacă evreii nu au cunoscut că Legea cea Nouă se va arăta prin cea Veche, nouă Creştinilor ne este dat să cunoaştem şi să pricepem Legea veche prin cea nouă. Evreii au avut un pom fără roade, pe cînd noi, Creştinii, avem şi roadele şi pomul. Ei au avut un chip lipsit de substanţă, pe cînd noi avem şi chipul şi realitatea lui. Ei s-au lipit numai de făgăduinţe (şi acelea înţelese în mod greşit), pe cînd noi avem şi făgăduinţele şi împlinirea lor.

O Stăpîne Atotbogate Doamne, Carele ne-ai îmbogăţit pre noi cu Legea Ta cea duhovnicească şi cu Cuvîntul Tău de viaţă făcător, noi numai Ţie Unuia ne închinăm, şi numai pre Tine Unul Te slăvim! Dăruieşte-ne nouă înţelepciune şi putere ca să vieţuim pururea numai după Legea Ta cea sfîntă, şi să păzim pururea Sfînt Cuvîntul Tău, ca nicicînd să mai sărăcim înaintea Feţei Tale, Carele ne-ai îmbogăţit pre noi cu o bogăţie ca aceasta!

Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumire în veci, Amin.