În anul al treilea al predicării Sale, Stăpînul Hristos a vorbit adesea ucenicilor Lui despre Patima Lui cea apropiată, şi de asemenea despre slava Lui care avea să urmeze chinului şi morţii Lui de pe Cruce. El le-a grăit acestea astfel încît Patima Lui cea de neocolit să nu îi înspăîmînte pe ucenici, să nu le slăbească credinţa, şi să nu îi lase să cadă în înşelarea că totul nu a fost decît un vis. El, Cel Atotînţelept, a voit să le dăruiască ucenicilor vederea a unei părţi măcar a slavei Lui, şi aceasta înainte de Patimă şi de Înviere. Astfel voind, El i-a luat pe Petru, pe lacov şi pe Ioan şi au urcat noaptea pe vîrful Muntelui Thabor, unde S-a schimbat la faţă înaintea lor: Şi S-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina. Moise şi Ilie, proroci mari ai Vechiului Testament, au stat atunci de o parte şi de cealaltă a Lui, şi au grăit cu El.

Văzînd aceasta, ucenicii au căzut în uimire, iar Petru a zis: Doamne, bine este ca să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una şi lui Moise una şi lui Ilie una (Matei 17: 4). Pe cînd Petru încă vorbea, Moise şi Ilie s-au depărtat, iar locul s-a acoperit cu un nor luminos care i-a acoperit pe ei, iar din nor s-a auzit un glas zicînd: "Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L." Auzind glasul, ucenicii s-au spăimîntat foarte şi au căzut cu feţele la pămînt ca şi cînd ar fi fost morţi. Ei au rămas aşa, tremurînd de spaimă, pînă cînd Domnul a venit la ei şi S-a atins de ei şi le-a zis: Sculaţi-vă şi nu vă temeţi (Matei 17:7).

Dar oare de ce a luat Mîntuitorul doar pe trei dintre ucenicii Săi cu El? De ce nu i-a luat pe toţi? Aceasta a fost pentru că Iuda nu putea fi vrednic să vadă slava cea dumnezeiască a învăţătorului, el, cel care se pregătea să Îl vîndă.

De aceea, luîndu-i pe toţi ucenicii cu El, ar fi însemnat ca numai Iuda să fie lăsat afară, la poalele muntelui, ceea ce nu ar fi fost drept: din pricina acestei excluderi, trădătorul şi-ar fi îndreptăţit cu atît mai mult trădarea lui. Dar de ce S-a schimbat Domnul nostru la Faţă pe înălţimea unui munte şi nu într-o vale? El a făcut astfel ca să ne înveţe pe noi două virtuţi de căpetenie: dragostea de nevoinţe şi obişnuirea cu gîndurile dumnezeieşti; căci urcarea la înălţimi cere nevoinţă, iar înălţimile însele reprezintă gîndurile noastre cele înălţate la cugetarea lucrurilor dumnezeieşti. Dar de ce S-a schimbat Domnul nostru la Faţă noaptea? El S-a schimbat la Faţă noaptea deoarece timpul nopţii este mult mai potrivit pentru rugăciune şi cugetări dumnezeieşti decît timpul zilei; şi pentru că întunericul nopţii ascunde ochiului toate frumuseţile cele de jos, de pe pămînt, şi dă la iveală frumuseţile cele de sus, ale bolţii celei înstelate a raiului. Dar de ce au venit de faţă şi Moise şi Ilie? Ei au stat atunci acolo de faţă şi au grăit cu Domnul în scopul de a face de nimic minciuna jidovească cum că Hristos a fost unul dintre proroci, adică, Ilie, Ieremia sau vreun altul.

De aceea S-a înfăţişat El înaintea ucenicilor ca un Împărat, care este deasupra prorocilor, şi de aceea Moise şi Ilie au apărut ca nişte slujitori ai Lui. Domnul Îşi arătase puterea Lui dumnezeiască înaintea ucenicilor şi poporului de multe ori şi pînă atunci, dar pe Muntele Thaborului El le-a arătat chiar şi Fiinţa Lui Dumnezeiască. Vederea Dumnezeirii Lui, şi auzirea mărturisirii dumnezeieştii Lui firi de Fiu al lui Dumenezu de către Însuşi Tatăl - această faptă trebuie să îi fi ajutat şi mîntuit pe ucenici de lepădare în zilele cumplite ale prinderii, schingiuirii şi Răstignirii Lui pe Cruce. Această faptă le-a întărit lor credinţa în El şi în Biruinţa Lui finală.

Acolo unde Israil l-au biruit pre Sisera,

Acolo voit-a să urce al Cerurilor Împărat,

Acolo voit-a întru privegheri de noapte să Se roage,

Şi Slava Schimbării Lui la Faţă

Să o arate înaintea ucenicilor celor aleşi.

Acolo a voit Domnul

Credinţa ucenicilor Lui să o pecetluiască,

Acolo şi veşnica Lui Biruinţă, de Biruitor.

Acolo a Lui Faţă a strălucit ca soarele

Cu dumnezeiasca lumină,

Lumină ce întunericul nopţii l-a risipit

Şi a luminat Taborul.

Lumina cea îndelung ascunsă întru Sine,

Cea care din timp în timp lumii s-a arătat

În străfulgere de-o clipă,

Ea acum a stălucit puternic şi îmbelşugat

Ca un soare,

În valuri de bucurie şi dulceaţă.

Ea cerului a arătat stălucirea Omenităţii Lui,

Iar pămîntului şi oamenilor adevărul Dumnezeirii Lui.

Vadă cerurile pre Vestitorul luminii lor!

Şi recunoască pămîntul pre Domnul Dumnezeu, Mîntuitorul

De ce nu Şi-a arătat Domnul slava Sa de pe Muntele Thabor înaintea tuturor ucenicilor, ci doar înaintea a trei pe care i-a ales dintre ei? Mai întîi, pentru că El Însuşi dăduse Legea prin gura lui Moise: orice pricină să se dovedească prin spusa a doi sau trei martori (Deuteronomul 19:15).

Prin urmare, un răspuns este: trei martori erau suficienţi. Aceşti trei martori închipuie cele trei virtuţi teologice, de căpetenie: Petru este Credinţa, căci el a mărturisit primul credinţa ucenicilor în Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu; lacov este Nădejdea, căci el, avînd credinţă că făgăduinţa Lui este adevărată, a fost primul dintre ucenici care şi-a dat viaţa pentru Domnul, fiind ucis de către iudei; Ioan este Iubirea, căci el este ucenicul ce îşi pleca capul la pieptul Domnului, şi care a stat la piciorul Crucii Domnului, pînă la sfîrşit. Dumnezeu este numit nu Dumnezeu al celor mulţi, ci Dumnezeu al celor aleşi. Eu sînt Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui lacov (Ieşirea 3:6). Căci Dumnezeu totdeauna a preţuit mai mult un om credincios decît un popor întreg.

Astfel, de multe ori a voit El să dea pieirii tot poporul evreu, dar din pricina dreptului Său Moise El a iertat poporul şi l-a lăsat să trăiască. Dumnezeu l-a ascultat mai mult pe marele Proroc Ilie decît pe tot poporul din împărăţia cea necredincioasă a lui Ahav. Şi pe seama rugăciunilor unui singur om credincios şi plăcut Lui, Dumnezeu a mîntuit în ziua urgiei cetăţi întregi cu poporul lor. Astfel, depravata cetate a Ustiugului ar fi fost arsă cu foc şi pucioasă dacă nu ar fi fost rugăciunile unui singur bărbat drept ce se afla în ea, anume Sfîntul Procopie Cel Nebun pentru Hristos (cu pomenire în ziua de 8 iulie).

Să luăm aminte la purtarea de grijă a lui Dumnezeu, care a răsplătit virtutea femeii Rut Moabiteanca, şi a lui Booz (Cartea Rut):

• La cum Rut, rămînînd văduvă, a rămas pe mai departe în casa soacrei ei celei vîrstnice, Noemina, fiindu-i credincioasă ei, şi hrănind-o şi pe ea şi pe sine din lucrul mîinilor ei;

• La cum Booz, bogat fiind, a fost şi milostiv, şi le-a stat întru ajutor acestor două femei sărace;

• La cum Booz a luat-o cu înţelepciune de soţie pe Rut, iar din ei s-a născut Obed, tatăl lui lesei, tatăl Regelui şi Prorocului David.

Fiv-a în vremurile cele de pe urmă, că muntele templului Domnului va fi întărit peste vîrfurile munţilor şi se va ridica pe deasupra dealurilor. Şi toate popoarele vor curge într-acolo (Isaia 2:2).

Această prorocie grăieşte despre Biserica lui Hristos. Deşi această prorocie trebuie să le fi părut foarte ciudată evreilor în perioada de dinaintea întrupării Domnului, ea ne este astăzi nouă cu totul limpede. Căci muntele, sau înălţimile, sau Casa Domnului, cu adevărat s-a întărit peste vîrfurile munţilor - adică în înălţimile cerurilor - deoarece Biserica lui Hristos nu se sprijină în primul rînd pe pămînt, ci mai curînd pe ceruri; iar o parte dintre membrii Bisericii (şi pînă în clipa de faţă, cea mai mare parte a lor) se află în ceruri, cită vreme cealaltă parte a ei, adică noi, credincioşii, ne aflăm încă pe pămînt.

Mai departe, Biserica lui Hristos s-a ridicat pe deasupra dealurilor, adică pe deasupra oricărei măreţii pămînteşti şi umane. Filosofia omenească şi arta, şi tot ceea ce îndeobşte numim marea cultură a omenirii, precum şi toate valorile pămînteşti, nu reprezintă decît nişte dealuri joase pe lîngă munţii cei înalţi ai Bisericii lui Hristos. Căci Bisericii nu i-a fost greu să creeze toate acele dealuri; pe cînd dintre acele dealuri, nici măcar unul, şi nici măcar toate adunate la un loc de-a lungul a mai multe mii de ani, nu au putut crea vreodată Biserica lui Hristos.

În sfîrşit, prorocul zice: Şi toate popoarele vor curge într-acolo. Cu adevărat, oare pînă acum, încotro au curs toate popoarele pămîntului, dacă nu în Biserica lui Hristos? În Templul de la Ierusalim nu putea intra nimeni din alte popoare (care nu era evreu), căci lucrul se pedepsea cu moartea. Or, nu aşa stau lucrurile cu Biserica lui Hristos: dimpotrivă, Ea a chemat toate neamurile pămîntului să vină la Ea încă de la început, şi să asculte cuvîntul Domnului Care a zis: Mergînd, învăţaţi toate neamurile (Matei 28:19). Aceasta este prorocia lui Isaia, fiul lui Amos, prorocie veche, minunată şi plină de adevăr.

O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, Cela Ce minunat vestit ai fost prin Prorocii Tăi, Ţie pururea Îţi mulţumim că ne-ai învrednicit pre noi a ne numi fii ai Sfintei Tale Biserici celei Adevărate, carele s-a înălţat şi s-a întărit pe deasupra tuturor înălţimilor celor lumeşti.

Ţie se cuvine toată slava şi mulţumire în veci, Amin.