Sfîntul Cuvios Isachie se prăznuieşte aparte şi în treizeci de zile ale lunii mai. Sfîntul Dalmat a fost mai întîi ofiţer în armata imperială a împăratului Teodosie cel Mare, şi a fost foarte iubit de împărat. Dar cuprinzîndu-se el de Duhul lui Dumnezeu, a lepădat toate cele pămînteşti şi, luînd numai pe fiul lui, Faust, s-a dus să vieţuiască în obştea Cuviosului Isachie cel mai sus pomenit, care se afla la marginea Constantinopolului: acolo tatăl şi fiul au fost tunşi monahi de către însuşi Isachie. Avva Isachie se bucura cu duhul văzînd dumnezeiasca rîvnă a vieţuirii lui Dalmat.

Cînd s-a apropiat de ceasul ieşirii lui, Avva Isachie l-a numit pe Dalmat egumen în locul lui. Mai tîrziu obştea avea să fie cunoscută după numele acestuia, zicîndu-i-se «a lui Dalmat». Dalmat Cuviosul s-a dat pe sine ca monah celei mai aspre petreceri, cu postiri ce ajungeau uneori şi pînă la patruzeci de zile, biruind astfel pre nevăzuţii duşmani ai neamului omenesc. El a fost unul din Părinţii celui de al Treilea Sinod Ecumenic (care a avut loc la Efes, în anul 431), şi bine a luptat împotriva ereziei lui Nestorie (care spunea că Maica Domnului este născătoare numai de om). Plăcîndu-I lui Dumnezeu, el s-a odihnit cu pace în veacul al cincilea. Fiul lui, Faust, i-a stat sprijin tatălui lui în toate, şi plăcîndu-I şi el lui Dumnezeu, s-a mutat şi el cu pace la a Lui împărăţie, întru acea obşte aflîndu-se.

Acest cuvios Cosma a fost monah în Lavra Faranului. El cunoştea adînc Sfintele Scripturi. El a iubit atît de mult cuvintele Sfîntului Athanasie cel Mare, încît a zis ucenicilor lui: «De nu veţi avea la voi hîrtie ca să scrieţi cuvintele acestui Mare Părinte atunci cînd le veţi auzi, atunci să le scrieţi pe batistele voastre.» La vîrsta adîncilor lui bătrîneţi, Sfîntul Cosma a mers la Antiohia, ca să îl cerceteze pe Patriarhul Grigorie (care a murit la anul 584), şi acolo s-a săvîrşit cu pace dintru această viaţă. Patriarhul a poruncit ca trupul Sfîntului Cosma să se înmormînteze în biserica patriarhiei. Acolo, un anume om cu deosebire venea mereu la racla Sfîntului Cosma, cinstindu-l pe sfînt şi rugîndu-se acolo lui Dumnezeu. Cînd l-au întrebat de ce face acestea, el le-a dezvăluit că fusese paralizat timp de doisprezece ani, şi că vindecarea a primit-o de la Sfîntul Cuvios Cosma.

Acest Cuvios Antonie s-a născut în anul 1086 la Roma, din părinţi foarte credincioşi şi bogaţi. Pe arunci biserica apusului (romano catolică) deja se rupsese de Biserica Răsăritului, şi toţi cei care rămîneau credincioşi acesteia din urmă erau prigoniţi de clerul latin (romano-catolic, eretic).

Acest Sfînt Cuvios Antonie a împărţit aşadar toate averile lui săracilor şi s-a tuns în îngerescul chip. El a luat asupra sa toate monahiceştile nevoinţe, între care a fost şi aceea că, timp de paisprezece luni, a stat pe o stîncă în mijlocul apelor mării. Cum el stăruia întru nevoinţă pe acea stâncă, ea s-a rupt de la locul ei şi a plutit minunat tocmai pînă la marele Novgorod. Acolo Arhiepiscopul Nichita l-a primit pe Cuviosul Antonie cu multă bunătate, şi i-a ajutat să zidească o biserică în cinstea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care avea să devină mînăstire. Sfîntul Antonie a vieţuit multă vreme ca egumen al acelei mînăstiri, şi a vădit marea putere a harului lui Dumnezeu ce locuia într-însul prin lucrarea de multe şi mari minuni. Sfîntul Cuvios Antonie Romanul a adormit cu pace la anul 1146, strămutîndu-se la locaşurile cele cereşti ale lui Dumnezeu.

Sfînta Salomeea a fost maica Sfinţilor Apostoli lacov şi Ioan. Ea a fost femeia lui Zevedei şi fiica lui losif, logodnicul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Ea I-a slujit cu credinţă Domnului în timpul vieţii Lui pe acest pămînt, şi a fost socotită vrednică a se afla între cei dintîi care au vestit Sfînta învierea Lui.

Un bărbat sade singur pe stînca cea seacă,

Înconjurat de valurile mării, de zbucium de ape!

El este Antonie, cufundat în Dumnezeu,

Cu mintea pururea la Domnul ţintuită,

Rugăciuni din inimă spre El înălţînd.

Stînca se rupe şi-ncepe să plutească,

Dar Antonie nu se tulbură, ci stă liniştit.

El de rău nu se teme, căci la Domnul se află

Cu mintea, inima, şi cugetul lui.

Răul însuşi de Antonie se teme,

De Antonie monahul, adevăratul erou.

Providenţa îl poartă pe bărbatul cel drept,

Căci în sfinţii Săi Domnul pre Sine Se înalţă.

Antonie ca o stea luminoasă a strălucit

În marele Novgorod.

Acolo el a vestit poporului minunea

Ce la malurile lor l-a adus.

Antonie pururea s-a grijit să dobîndească

Smerenia cea de mult preţ,

El pururea mintea la Dumnezeu a avut.

Smeritul lui suflet jertfă de bună mireasmă a fost

Înaintea lui Dumnezeu.

Rugăciunea lui cea sfîntă bine primită a fost,

Ca tămîia înaintea Lui.

Antonie sfîntul amîndouă a fost,

Bunămireasma tămîiei, şi jertfa.

La Dumnezeu sfinţii vii sînt, iar nu morţi,

Precum viu a fost Domnul întru a lor viaţă.

Sufletele celor cuvioşi pururea au citit cu mare sîrguinţă şi atenţie cuvintele cele dumnezeieşti cuprinse în Sfintele Scripturi, privindu-se în oglinda lor ca şi cînd ar fi stat înaintea înfricoşatei Judecăţi. Rîvna lor pentru această lucrare a fost atît de mare, încît unii nevoitori au călătorit la mari distanţe şi cu mari osteneli pentru a afla vreun om înţelepţit de Duhul care să le tîlcuiască lor vreun cuvînt al Sfintei Scripturi. Desigur, ori de cîte ori era posibil, această sfîntă lucrare se făcea prin intermediul scrisorilor. Aşa se face că au ajuns pînă la noi multe colecţii de scrisori ale sfinţilor, scrise de nume sfinte precum acelea ale iluştrilor Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Ioan Gură de Aur, Isidor Pelusiotul, Nil Sinaitul, şi mulţi alţii. Într-una din zile, Sfîntul Cosma a cugetat la cuvintele Mîntuitorului Hristos, rostite de El în Grădina Ghetsimani, cînd i-a întrebat pe ucenicii Lui dacă are vreunul dintre ei o sabie, iar ucenicii I-au zis: Doamne, iată aici două săbii. Zis-a lor: Sînt deajuns. (Luca 22:38).

Neputînd să se dumirească cu privire la înţelesul sfintelor cuvinte acestea, Sfîntul Cosma a străbătut cu anevoie pustia, pînă ce a ajuns la îndepărtata Lavră cea din Pirga, unde vieţuia marele avvă Theofil, spre a afla de la acesta răspunsul. Sfîntul Cosma a ajuns cu multe nevoinţe şi cu mare greutate la scopul călătoriei lui. Avva Theofil i-a zis: "Cele două săbii sînt cea îndoită rînduială a vieţii plăcute lui Dumnezeu: adică a faptelor şi a vederilor minţii curăţite de păcat, sau a nevoinţelor şi a trezirii minţii la cugetările dumnezeieşti şi la rugăciune. Acela care are amîndouă aceste lucrări este desăvîrşit.»

Să luăm aminte la nerecunoştinţa iudeilor faţă de Dumnezeu Mîntuitorul, şi la cum au fost pedepsiţi de Dumnezeu pentru aceasta (Judecătorii 13):

• La cum fiii lui Israel au făcut din nou cele rele înaintea Domnului;

• La cum Domnul i-a dat pentru aceasta în mîinile Filistenilor timp de patruzeci de ani;

• La cum nerecunoştinţa popoarelor faţă de Dumnezeu Cel Care le-a izbăvit pe ele, este pedepsită de către El cu robia din partea cotropitorilor străini, pînă în ziua de azi.

Boul îşi cunoaşte stăpînul şi asinul ieslea domnului său, dar Israel nu Mă cunoaşte; poporul Meu nu Mă pricepe. (Isaia 1:3).

Nerecunoştinţa omului este cel mai ruşinos vădită tocmai prin recunoştinţa de care dă dovadă animalul. Căci atunci cînd boul îşi cunoaşte stăpînul său, iar asinul ieslea domnului său, cum dar de nu Îl cunoaşte omul cel înzestrat cu raţiune pe Domnul Dumnezeul lui, Făcătorul lui şi Cel Care îl hrăneşte? Cuvîntul Israel înseamnă cel care vede pe Dumnezeu. Prin urmare, fiecare om raţional este ţinut să cunoască, tocmai în baza raţionalităţii lui, că trebuie să fie văzător de Dumnezeu, şi cunoscător de Dumnezeu, şi simţitor al prezenţei Lui, şi rob al lui Dumnezeu, aşa cum a fost odinioară minunatul Iacov cel smerit. Dar cînd omul raţional, a cărui unică şi mare demnitate este aceea de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, tocmai că nu Îl cunoaşte pe El, atunci cînd văzătorul de Dumnezeu se face orb înaintea lui Dumnezeu, atunci demnitatea boului şi a asinului este cu adevărat mai înaltă decît cea a omului. Căci bivolii, fără excepţie, îi recunosc întotdeauna pe stăpînii lor; iar asinii, fără excepţie, îl recunosc întotdeauna pe cel care îi hrăneşte; cîtă vreme, iată, lucrurile nu stau la fel şi cu toţi oamenii. Căci există oameni, şi prea adesea, conducători de oameni, care nu Îl recunosc pe Domnul lor şi pe Hrănitorul lor.

În toată zidirea, necunoştinţa de Dumnezeu şi nerecunoştinţa faţă de El nu este decît o boală a oamenilor; căci normalitatea o constituie credinţa în Dumnezeu, iar aceasta este o caracteristică doar a oamenilor, constituie marca sănătăţii sufleteşti şi trupeşti doar în cazul lor, nu şi al animalelor. Astfel, necredinţa în Dumnezeu nu este o boală a animalelor, ci a oamenilor (şi, vai! numai a lor!), căci numai oamenii sînt chemaţi a fi văzători de Dumnezeu. De aceea, cînd ei îşi pierd credinţa în Dumnezeu, se fac mai săraci şi mai de plîns decît boul şi decît asinul. Aceasta este vedenia lui Isaia, fiul lui Amos, Prorocul lui Dumnezeu.

O Stăpîne Atotputernice Doamne, Cela ce eşti Dumnezeul lui lacov, al micului Israil cel luminat şi văzător de Dumnezeu, ajută-ne nouă să ne ţinem marea demnitate omenească ce ne-ai dăruit, demnitatea de a fi văzători de Dumnezeu, astfel încît, în fiecare zi şi în fiecare ceas să fim în stare să Te recunoaştem pe Tine cu recunoştinţă, ca Domn şi Hrănitor al nostru,

Căci numai Ţie se cuvinte toată slava şi mulţumire în veci, Amin.