Aceştia au fost din numărul celor 70 de Apostoli Mici. Sfîntul Sila a fost trimis de la Ierusalim la Antiohia împreună cu Pavel şi cu Barnabas ca să lămurească disputa ce se ivise între credincioşi cu privire la tăierea împrejur: anume, dacă trebuie sau nu ca să se taie împrejur cei care vin la Hristos dintre păgîni (Fapte 15:22). După aceasta, Sfîntul Sila a călătorit împreună cu Sfîntul Apostol Pavel prin toată Asia şi prin Macedonia, şi a fost uns Episcop al Corintului, unde s-a săvîrşit cu pace. Sfîntul Silvan a fost întru ajutor amînduror Corifeilor Apostolilor (I Petru 5:12, II Corinteni 1:19).

Ca Episcop al Thessalonicului, Sfîntul Silvan s-a nevoit mult şi a luat multe chinuri, pînă cînd la sfîrşit a schimbat viaţa aceasta pămîntească pentru cea cerească. Sfîntul Crescent a fost mai întîi împreună lucrător cu Sfîntul Apostol Pavel (II Timotei 4:10), iar apoi Episcop în Galatia şi misionar în Galia, unde a şi luat mucenicească moarte sub domnia împăratului Traian. Sfîntul Epenetos se pomeneşte în Epistola către Romani a Sfîntului Apostol Pavel (16:5). El a fost Episcop în Cartagina. Sfîntul Andronic, care a fost Episcop al Pannoniei (Romani 16:7), este prăznuit aparte şi în ziua de 17 mai.

Sfîntul Valentin a fost episcopul cetăţii Interamna din Italia. El l-a vindecat pe fratele tribunului roman, Frontanus, de o boală foarte grea. Cînd s-a îmbolnăvit Cherimon, fiul vestitului filosof Craton, acesta, urmînd sfatului lui Frontanus, l-a chemat pe Episcopul Valentin la Roma.

Cherimon suferea de o boală care îi schimonosea şi îi contorsiona cumplit trupul, atăt de cumplit, încît capul lui se afla între genunchi. Sfîntul Valentin s-a izolat împreună cu Cherimon într-o cameră, şi a petrecut întreaga noapte în rugăciune. Dimineaţa Cherimon, complet sănătos, se înfăţişa înaintea filosofului Craton, tatăl lui. Atunci s-a botezat Craton şi toată casa lui, împreună şi cu trei discipoli ai lui. Cherimon a părăsit casa tatălui lui şi i-a urmat Sfîntului Valentin. Abundius, fiul unui eparh roman, a primit Sfîntul Botez tot în acele zile. Înfuriat ca o fiară sălbatică din această pricină, eparhul l-a arestat pe Valentin şi l-a ucis prin decapitare după ce l-a torturat bestial. Trei dintre discipolii lui Craton, Proclus, Abibus şi Apollonius, au fost şi ei ucişi împreună cu Sfîntul Sfinţit Valentin. Abundius a luat trupurile lor şi le-a îngropat cu cinste. Aceştia au luat cu toţii mucenicia la anul 273 şi s-au făcut cetăţeni ai Raiului.

Cînd împăratul Decius a cucerit Babilonul, el l-a capturat şi pe Episcopul Polihronie împreună cu trei presbiteri, doi diaconi şi doi principi proaspăt botezaţi, Abdon şi Senin. Sfîntul Polihronie a rămas tăcut înaintea împăratului, nedîndu-i nici un răspuns; dar pentru toţi a dat răspuns Sfîntul Parmenius, presbiterul. Împăratul i-a luat şi i-a dus pe episcop şi pe presbiteri cu sine în Persia, în cetatea Kordoba, unde cu toţii au fost decapitaţi. Decius i-a luat pe principii Abdon şi Senin la Roma, unde i-a aruncat la fiarele sălbatice, iar apoi i-a ucis cu sabia. Eu cu toţii au luat cu cinste mucenicia la anul 251.

Ioan a fost în taină creştin. El a fost trimis de împăratul Iulian Apostatul ca să îl ucidă pe un creştin, dar în loc de aceasta Iulian i-a ajutat aceluia să se ascundă. Iulian adică, l-a pus pe acel creştin într-o închisoare la Constantinopol. După ce răul Apostat rău a pierit, Ioan s-a închinat pe sine vieţii nevoinţelor monahiceşti, trăind întru curăţie şi sfinţenie. El s-a săvîrşit cu pace întru bătrîneţe adîncă. După moarte, se arăta acelora care aveau nevoie de ajutorul lui. Credincioşii se roagă Sfîntului Ioan Ostaşul cînd au nevoie ca să îi descopere pe răufăcători.

Sfînta Cuvioasă Anghelina a fost o cneaghină a sîrbilor. Sfintele ei moaşte odihnesc la Mînăstirea Kruşedol (vezi viaţa sfintei la 12 decembrie).

Păgînul cezar, Decius cumplitul,

Urlă ca o fiară strigînd: "O, tu, Polihronie,

Pentru ce zeilor noştri nu te-nchini, Bătrîne?

Împărăteştii porunci, de ce nu te supui?"

Dar Sfîntul tace, nerăspunzînd nimica.

Din nou întreabă-mpăratul, iar mucenicul iar tace.

"Mut este acesta!" strigă Deciu furios.

Dar Parmenius zice: "Părintele nostru nu este mut,

Ci negrăind, se păzeşte curat, neîntinînd ale lui buze.

El buzele lui cu pază şi le împrejmuieşte,

Ca să nu păcătuiască poruncii lui Hristos:

Nu daţi cele sfinte ale voastre cîinilor,

Nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor!

Părintele nostru sfînt ale sale mărgăritare păzeşte,

Şi gura nu voieşte să-şi întineze cu tine grăind. "

Decius înnebuneşte de furie mai mult ca niciodată,

Şi pune să i se taie limba

Sfîntului Parmena.

Lui limba i-o taie, dar ce-i este aceasta?

Căci graiul sfîntului, iată, şi mai limpede este

Mai răsunător, mai curat!

Însuşi Domnul luptă pentru ziloţii Săi robi,

Şi îi păzeşte pre ei de ruşine

Şi de batjocoritori.

Trebuie să facem distincţie între un păcătos şi un penitent. Dacă ţi-ai luat asupră-ţi să mustri un păcătos, ai grijă ca nu cumva să îl mustri şi pe penitent. Parabola Fiului Risipitor ne arată cît îi este de scump lui Dumnezeu păcătosul care se pocăieşte cu adevărat. De aceea, şi nouă să ne fie scump acela care îi este scump lui Dumnezeu. Odată un monah a căzut în păcat, şi pentru păcatul lui a fost izgonit din mînăstire. Acest monah s-a dus la Sfîntul Antonie cel Mare, i-a mărturisit păcatul lui, s-a pocăit, şi a rămas pe lîngă Marele Antonie o bucată de vreme. După aceea Sfîntul Antonie l-a trimis pre monahul cel pocăit înapoi la mînăstirea lui, dar fraţii nu l-au primit, ci l-au izgonit iar. Iarăşi a venit penitentul la Marele Antonie, şi iar l-a întors Sfîntul Antonie la mînăstirea lui, trimiţînd şi un cuvînt, prin el, fraţilor lui: "A naufragiat o corabie şi şi-a pierdut încărcătura, şi doar cu greutate mare a mai ajuns la port, şi acum voi voiţi să scufundaţi ceea ce nu s-a pierdut în furtună!" Văzînd această preaînţeleaptă certare, părinţii l-au primit pre fratele cel pocăit înapoi, cu bucurie.

Să luăm aminte la minunata biruinţă a lui Ghedeon asupra Madianiţilor (Judecători 7):

• La cum Ghedeon a adunat treizeci şi două de mii de bărbaţi purtători de sabie şi s-a pornit cu ei împotriva Madianiţilor;

• La cum Dumnezeu i-a poruncit să micşoreze numărul lor, ca nu cumva să se fălească că prin tăria şi puterea lor au învins duşmanul, iar nu a lui Dumnezeu;

• La cum Ghedeon a ales, la porunca lui Dumnezeu, doar trei sute de bărbaţi, şi cu aceia i-a bătut pe Madianiţi, care erau mulţi ca lăcustele (Judecători 7:12).

Iar ziua Domnului va veni ca un fur, cînd cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzînd se vor desface, şi pămîntul şi lucrurile de pe el se vor mistui. O, cît de înfricoşată este Ziua Domnului, cu neputinţă de grăit! Ea este înfricoşată din pricina inexorabilei ei dreptăţi, şi din aceea că va veni pe neaşteptate, ca un fur. De aceea, să priveghem, fraţilor, că nu ştim ziua, nici ceasul cînd va veni Fiul Omului (Matei 24:13).

Iar Apostolul, care a auzit aceste cuvinte cu urechile lui, şi La văzut pe Cel Care le-a grăit, ni le spune şi nouă. Cel care se păzeşte de hoţi priveghează zi şi noapte, astfel încît tîlharii să nu îl ia prin surprindere. Cel care se teme de Ziua Domnului priveghează în fiecare zi şi în fiecare ceas, astfel încît acea zi şi acel ceas să nu îl găsească nepregătit, nici bălăcindu-se în păcate. Ne-am obişnuit atît de mult cu curgerea obişnuită a timpului, cu previzibila înşiruire a zilelor şi nopţilor, încît nu putem pricepe ce şi cum va fi tunetul acelei zile, care le va pune în umbră pe toate celelalte care au fost înaintea ei, şi care va opri moara timpului şi îi va preface osia în ţăndări mii. Va fi tot aşa precum strălucirea soarelui întunecă cu totul lumina aprinsă a mii de lumînări, risipindu-le şi topindu-le. Înfricoşată, cumplită şi cutremurătoare va fi Ziua Domnului!

Cînd acea zi îşi va ivi faţa de foc asupra candelelor vieţilor noastre prezente, acestea se vor stinge dintr-o suflare şi se vor întuneca; iar cerurile, prin care ne măsurăm noi acum media vieţilor noastre, se vor topi cu zgomot mare, iar stihiile pămîntului, ca şi pămîntul însuşi, cu apa, aerul şi focul, se vor topi. Ele nu vor mai fi, şi toate se vor face noi. Toate lucrările noastre vor arde, căci dacă Domnului nu Îi pare rău de lucrările Lui, cum atunci s-ar putea înduioşa de ale noastre? Căci Dumnezeu atunci nu se va mai uita la lucrări, ci la lucrători. Toţi lucrătorii se vor înfăţişa înaintea Lui la Judecată: lucrările lor însă, El le va arde. Şi toate se vor face noi. Cel care va fi de osîndit, se va osîndi; iar cel care va fi de răsplătit, se va răsplăti - pentru toată veşnicia. Înfricoşată, fraţilor, cu adevărat, este Ziua Domnului! Este înfricoşată pentru că este neaşteptată, şi pentru că vine cu dreptatea cea inexorabilă a lui Dumnezeu.

O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, trezeşte-ne pre noi şi ne fă treze minţile şi inimile noastre! Porunceşte sfinţilor Tăi îngeri să ne împingă la priveghere şi trezvie, ca să nu ameţim din pricina păcatelor şi să adormim întru ele!

Căci numai Ţie se cuvine toată slava şi mulţumire în veci, Amin!