Hristina s-a născut în cetatea Tirului. Ea fost fiica lui Urban, reprezentantul imperial al acelei cetăţi, şi închinătorul la idoli.

Nu se cunoaşte cauza sau împrejurarea prin care părinţii cei păgîni au dat acest nume fiicei lor, însă el a conţinut în sine taina vieţii copilului, care avea să devină o mare următoare şi muceniţă a lui Hristos. Pînă la vîrsta de unsprezece ani Hristina nu a cunoscut nimic despre credinţa Creştinilor. Cînd a ajuns la această vîrsta însă, tatăl ei a închis-o să locuiască într-un turn foarte înalt, în scopul de a o proteja de ochii lumii, deaoarece Hristina era neobişnuit de frumoasă. Planul tatălui era să o ţină pe fiica lui în acel turn pînă avea să împlinească vîrsta deplină a majoratului. El a înzestrat-o în acel turn cu toate cele de trebuinţă şi cu tot confortul: slugi, obiecte de aur şi argint, idoli cărora să li se închine şi să le aducă jertfe în fiecare zi. Cu toate acestea, sufletul Hristinei se simţea trist în atmosfera izolată şi idolatră a turnului.

Ea privea în fiecare zi pe fereastră, observînd soarele şi frumuseţea nespusă a naturii ce strălucea la lumina zilei, şi de asemenea în fiecare noapte, cînd se minuna de frumuseţea constelaţiilor. Prin aceste contemplări de noapte şi zi, Hristina a ajuns să creadă tare întru Unul şi Singurul Dumnezeu, şi aceasta numai prin însetarea şi raţiunea sufletului ei. Iar Domnul Cel Multmilostiv, văzînd însetarea şi flămînzirea ei după adevăr, a trimis pre îngerul Său la mireasa lui Hristos, care a învăţat-o toate cele de trebuinţă şi pe deplin despre tainele dumnezeieşti. Atunci Hristina a dărîmat la pămît idolii cu care o înconjurase tatăl ei, stîrnind astfel furia lui animalică.

Acest tată a dus-o pe fiica lui la judecată, şi a poruncit torturarea ei. El apoi a aruncat-o în închisoare, intenţionînd să o decapiteze a doua zi. Dar în acea noapte Urban, care pînă atunci fusese complet sănătos, şi-a dat necuratul lui suflet şi s-a pogorît în moarte mai înainte ca să-şi poată omorî fiica. După aceasta, doi trimişi imperiali, Dion şi Iulian, au continuat torturarea fecioarei, însă curajul nemaipomenit şi uimitoarea răbdare a Hristinei, împreună cu minunile pe care le lucra Dumnezeu prin ea, au întors mult popor din Tir la Sfînta Credinţă. În timp ce Hristina era torturată bestial, Dion deodată a căzut mort în mijlocul poporului. Succesorul lui Dion, Iulian, i-a tăiat Hristinei sînii şi limba. Muceniţa a scuipat limba ei tăiată în figura lui Iulian, care a orbit pe loc. Muceniţa a luat atunci moartea prin sabie, dar ea vie este şi acum în împărăţia Nemuritoare a îngerilor. Sfînta Mare Muceniţa Hristina a luat mucenicia cu cinste în veacul al treilea.

Policarp dobîndise «dragostea cea către Dumnezeu şi către aproapele, bucuria unei conştiinţe fără pată, pacea biruinţei contra tuturor patimilor, răbdarea desăvîrşită în vremea ispitelor şi nenorocirilor, bunătatea şi supunerea faţă de toţi, bunăvoinţa către săraci şi sărmani, neîndoita credinţă în împlinirea poruncilor, credincioşia împlinirii făgăduinţelor, blîndeţea nemînierii, desăvîrşita înfrînare, şi toate celelalte.» Atît de bine a păstorit cuviosul Policarp Sfînta Mînăstire a Peşterilor de la Kiev încît, după cinstita lui adormire, nu s-a aflat un următor vrednic printre monahi care să păstorească în locul lui. (Căci cei vrednici nu voiau să primească această demnitate din smerenie.) De aceea monahii s-au văzut obligaţi să şi-l aleagă egumen pe Presbiterul Vasile, care era laic. Sfîntul Cuvios Policarp s-a odihnit în Domnul la anul 1182.

Slăvită muceniţă, fecioara Hristina,

Mireasa aleasă a lui Hristos,

Duşman cel mai mare vieţii ei

Pe tatăl ei l-a avut,

Cel care a străpuns-o cu ascuţişuri de fier.

«Fiică, dacă pe zei nu-i recunoşti,

fiică a mea nu te voi mai numi!»

Astfel grăi tatăl, iar fiica răspunse:

"Eu pe tine nu te urăsc, deşi eu lui Hristos mă-nchin,

Iar tu lui Satan.

În tine eu nu văd nici tată, nici prieten.

Tu nu mă mai chemi fiică, iar eu bucuroasă sînt.

Domnul mi-e mie tată, El e dulceaţa mea!"

Răcnind ca o fiară, tatăl porunceşte

Slugilor lui torturarea fiicei.

Aceştia o zgîrie cu unghii de fier.

Carnea trupului cade fîşii la picioarele muceniţei,

Rană după rană, fără loc sănătos.

Cu mîna ei muceniţa bucată din trup îşi ia

Şi cu ea loveşte pe tată în necurata lui faţă:

«Mănîncă, Urbane, mănîncătorule de carne,

Mănîncă, păgîne, al fiicei tale trup!»

În acea noapte Urban sufletul şi-a dat,

Si-n iad şi l-a unit cu al Satanei.

Hristina a chinuit şi sîngele şi-a vărsat,

Biruitoare ieşind asupra duşmanilor şi lumii.

Fecioara Hristina, muceniţa slăvită,

Preaslăvitu-s-a veşnic de către Hristos.

Credinţa Creştină luminează sufletele oamenilor mai cu seamă atunci cînd cei care o predică fac aceasta şi cu modelul propriilor lor vieţi. Fericitul Policarp, egumenul Lavrei Peşterilor din Kiev era cu totul luminat de puterea Duhului Sfînt, în cuvînt, faptă şi în toată persoana şi lucrarea lui. Din această pricină, el a avut o influenţă neobişnuit de puternică asupra tuturor acelora care veneau în preajma lui, nu doar asupra fraţilor din obştea mînăstirii sau a pelerinilor simpli, ci şi asupra unora din marea aristocraţie şi cercurile princiare. Privind şi ascultînd cuvintele acestui bărbat dumnezeiesc, Cneazul Kievului, Rostislav Mstislavici, s-a luminat atît de puternic de harul Sfintei Credinţe, încît, prin duhul smerit şi nobleţea de caracter astfel cîştigată s-a făcut pildă de urmat tuturor supuşilor lui. În timpul Sfîntului şi Marelui Post Cneazul Rostislav primea în fiecare Duminică Sfînta Împărtăşanie, şi mergea însuşi pretutindeni să îi afle pe săracii şi scăpătaţii cărora să le dea ajutor.

La sfîrşit, Cneazul Rostislav a hotărît să se îmbrace în chipul îngeresc al monahilor şi i-a grăit Cuviosului Policarp astfel: "Sfinţite Părinte, domnia şi stăpînia regelui nu poate fi fără de păcat în această lume, şi aceasta pe mine pînă acum m-a amărît şi m-a mîncat cu totul." Iar Cuviosul ia zis: "Dacă doreşti aceasta (tunderea în monahism) din toată inima ta şi din tot cugetul tău şi din toată vîrtutea ta, atunci facă-se voia lui Dumnezeu." Cu toate acestea cneazul s-a îmbolnăvit de moarte pe cînd se afla în călătorie la Smolensk, şi deşi a grăbit spre Kiev ca să poată primi îngerescul chip înainte de a muri, el şi-a dat dreptul lui suflet înainte ca să se poată împlini aceasta.

Să luăm aminte la minunata biruinţă a poporului lui Israel asupra Aiţilor (losua 8):

• La cum oamenii din cetatea Ai i-au urmărit pe iudei şi aproape că i-au biruit;

• La cum, după porunca lui Dumnezeu, losua a ridicat în sus stindardul său şi l-a ţinut ridicat pînă ce toţi luptătorii cetăţii Ai au fost biruiţi;

• La cum, în vreme de urgie, şi eu trebuie să am inima sus, către Dumnezeu, ca şi un stindard, şi să păşesc spre biruinţă avînd ţintuită în inimă Crucea şi cu rugăciunea.

Căci rostind vorbe trufaşe şi deşarte, ei momesc întru poftele trupului, cu desfrînări, pe cei care de abia au scăpat de cei ce vieţuiesc în rătăcire (II Petru 2:18).

Sfîntul apostol cunoaşte firea oamenilor mult mai bine decît cei mai educaţi oameni ai zilelor noastre, deoarece el este Sfînt şi este Apostol. Iar omul care este sfînt şi apostol pătrunde adînc în inimile oamenilor. Dar despre cine vorbeşte aici apostolul? El vorbeşte despre cei necuraţi, despre cei fără ruşine şi despre cei îndărătnici care fac pururea numai voia lor, pe care mai devreme i-a numit izvoare fără de apă şi nori fără de ploaie. Necuraţii, neruşinaţii şi îndărătnicii sînt mai totdeauna oamenii cuvintelor mari şi aparent importante.

Ei grăiesc oamenilor cu minciuni şi cu mîndrie. Prin aceste cuvinte mincinoase şi mîndre, ei îşi iau masca falsă a virtuţii, dar se şi dau pe faţă: ei reuşesc să îşi ascundă adevărata inimă faţă de cei lipsiţi de învăţătură şi de pricepere, dar şi-o dau în vileag în toată hidoşenia ei faţă de cei care sînt tari în Credinţă şi luminaţi de harul Duhului Sfînt al lui Dumnezeu. Căci atunci cînd cel necurat vorbeşte despre curăţenia lui, atunci el mai abitir îşi dă pe faţă necurăţenia; iar cînd cel neruşinat îşi apără onoarea, el şi mai vîrtos îşi dă în vileag neruşinarea; şi cînd cel îndărătnic îndrăzneşte să interpreteze voia lui Dumnezeu, atunci îşi scoate şi mai respingător în faţă propriul lui eu. Oricine urmăreşte cu atenţie cuvintele unuia ca acesta va simţi de la distanţă reaua duhoare a poftelor lui celor trupeşti.

Cei needucaţi şi neatenţi (nepricepuţi) nu pot detecta firea omului care încearcă să se ascundă sub cuvinte, şi de aceea cred cuvintele, şi sînt înşelaţi. Cei care tocmai s-au eliberat de înşelăciunile care vin de la stomac (trup), de la lume şi de la diavol, adesea cad pradă acestor cuvinte mincinoase şi mîndre, precum intră peştele în năvodul pe care nu-l vede. Căci peştele nu îşi dă seama că este prins în plasă decît atunci cînd este deşertat pe nisipul fierbinte şi fără de apă. El atunci de abia îşi dă seama că a fost prins, dar este prea tîrziu. O, să nu dea Dumnezeu să fie prea tîrziu nici pentru acele suflete nesăbuite care, de abia scăpate din gheara diavolului, să cadă pradă cuvintelor mincinoase şi mîndre ale celor necuraţi! Fraţilor, să cunoaşteţi că orice învăţător care, prin învăţătura sa, tolerează păcatele trupeşti ale păcătoşilor şi le aprobă poftele trupurilor lor, este mincinos.

O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, Cela Ce eşti Singur Sfînt şi fără de păcat, trimite-ne nouă pre sfinţii Tăi îngeri, ca să ne apere pre noi, cei începători şi mici în Credinţă, de buzele celor mîndri şi mincinoşi,

Căci numai Ţie se cuvine toată slava şi mulţumire în veci, Amin.