Maria Magdalena a fost una dintre Mironosiţele Femei, şi întocmai cu Apostolii. Ea s-a născut în cetatea Magdala ce se află pe malul Lacului Ghenizaret, şi era din tribul lui Isahar. Ea a fost chinuită de şapte duhuri necurate, de care a curăţat-o Domnul, făcînd-o deplin sănătoasă. Ea a fost următoarea credincioasă a Lui şi I-a slujit Lui de-a lungul propovăduirii Lui pămînteşti. Ea a stat la piciorul Crucii pe Golgotha, şi a plîns cu amar, fiind alături de Maica lui Dumnezeu. După moartea Domnului ea a mers la Sfîntul Mormînt de trei ori. Cînd Domnul a înviat, ea L-a văzut de două ori: o dată singură, şi o dată împreună cu alte Femei Mironosiţe.

Ea a călătorit la Roma şi a stat înaintea Cezarului Tiberiu, căruia i-a dăruit un ou roşu şi l-a salutat astfel: "Hristos A Înviat!" Ea l-a denunţat pe Pilat din Pont înaintea lui Tiberiu, arătîndu-i că nu a fost dreaptă îngăduinţa lui ca Hristos Domnul să fie răstignit. Cezarul a primit acuzaţia, şi l-a transferat pe Pilat de la Ierusalim în Galia unde, aflîndu-se deja în dizgraţia împăratului, acest judecător nedrept a murit de o boală cumplită. După acestea, Maria Magdalena a mers de la Roma la Efes, spre a-i sta în ajutor Sfîntului Ioan Evanghelistul în vestirea Evangheliei Domnului. Cu dragoste neţărmurită faţă de Domnul Iisus Hristos Cel înviat, cu rîvnă arzătoare pentru Sfînta Credinţă şi ca un adevărat Apostol al lui Hristos, ea a vestit Sfînta Evanghelie lumii. Ea a adormit cu pace la Efes.

Potrivit Sfintei Tradiţii, peştera în care a fost îngropată Maria Magdalena a fost aceeaşi în care mai tîrziu Cei Şapte Tineri (pomeniţi la 4 august) au dormit somnul lor minunat care a durat cîteva sute de ani, din care s-au trezit şi lumea i-a văzut, apoi au adormit iar somnul cel veşnic. Sfintele Moaşte ale Mariei Magdalena au fost mutate mai apoi la Constantinopol. Lîngă Grădina Ghetsimani se află o frumoasă mînăstire rusească închinată Sfintei Maria Magdalena.

În această zi se prăznuieşte mutarea cinstitelor moaşte ale Sfîntului Foca din Pont la Constantinopol, mutare ce a avut loc pe la anul 404. Sărbătoarea muceniciei Sfîntului se prăznuieşte în douăzeci şi două de zile ale lunii septembrie, zi în care se face pomenire de viaţa şi de martiriul lui. Dar şi astăzi prăznuieşte Biserica o minune a Sfîntului. Arabii au luat prizonier un bărbat pe nume Pontinus. Ei l-au legat în obezi, i-au legat mîinile la spate şi l-au lăsat într-un loc, să moară. Zăcînd cu faţa la pămînt, şi neputînd face nici cea mai mică mişcare, Pontinus a strigat: "O, Sfinte Sfinţite Mucenice Foca, ai milă de mine şi mă mîntuieşte!" Strigînd acestea el a adormit, iar în vis Sfîntul Sfinţit Foca Mucenicul s-a apropiat de el, l-a atins la mînă şi i-a zis: Te iartă pe tine Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos! Cînd Pontinus s-a trezit, el s-a aflat slăbit din legături. El s-a ridicat şi a plecat spre casa lui. Sfîntul Sfinţit Mucenic Foca a fost de atunci înainte Sfîntul Patron al casei lui.

Acest Sfînt Cornelie a fost tuns monah la vîrsta de cincisprezece ani de către un bătrîn cuvios pe nume Pavel. El s-a retras în cele din urmă în pustie, în vieţuirea deplinei tăceri. Cornelie a vieţuit la linişte timp de treizeci de ani, negrăind nici măcar un singur cuvînt către nimeni, astfel încît mulţi au crezut că este mut. Trupul lui s-a uscat atît de mult cu postirile, încît apărea ca un schelet. Înaintea ieşirii lui, el a primit sfînta şi marea schimă, şi a aflat odihnă în Domnul în douăzeci şi două de zile ale lunii iulie, din anul 1693.

Sfînta Muceniţă Marchella este foarte cinstită de poporul locuitor al Insulei Chios. În biserica din această insulă care poartă hramul ei au loc minuni în fiecare an. Cu toate acestea, viaţa ei nu este cunoscută. Potrivit tradiţiei, Marchella a fost o copilă foarte cucernică care a rămas orfană de mamă la o vîrstă foarte mică. Bestialul şi păgînul ei tată a vrut să-şi necinstească propria fiică, şi să trăiască cu ea ca şi cu o soţie. Marchella a scăpat din mîinile bestialului păgîn dar el, fugind, a prins-o şi a tăiat-o în bucăţi. În apropiere de biserica închinată ei se află nişte pietre care, din timp în timp, se fac ca şi cînd ar fi stropite cu sînge. Oamenii iau aceste pietre, le aduc în biserică, şi se roagă fierbinte Sfintei Muceniţe Marchella. Apoi îşi ating de ele bolnavii lor, care astfel se fac deplin sănătoşi.

Înfăşurată în negura tristeţii, Magdalena plînge

Moartea sîngeroasă a Fiului lui Dumnezeu.

Tristeţea iubirii e cea mai amară,

Căci ea pe nimeni mai are în lume prieten,

Şi nici o bucurie, de nicăieri.

Lacrimile-i sînt ei mîngîiere,

Şi doar durerea, singurul prieten.

Sfintei Magdalena lumea i s-a făcut întuneric.

Fragilă fiinţă, ea caută lumina,

Ea bîjbîie în noapte, fară nici o nădejde.

Mormîntul Lui măcar, acela-i lumina ei,

Dar iată! Și el e gol!

«L-au furat», gîndi ea, «gol şi neuns cu miruri!»

Ea vede şi plînge cu amar, de-amar cuprinsă.

Atunci aude glasul unui om, e lîngă ea:

Femeie, de ce plîngi? Pe cine cauţi?

«Mă-ntrebi pe Cine caut? Voieşti ca să mă mîngîi?

Atunci, de-ai luat tu trupul, spune-mi unde L-ai pus.»

Iisus în jos priveşte femeia care plînge

Şi-i spune blînd: «Maria!»

Din inima Mariei lumina iese ca un fulger:

Ea recunoaşte glasul, blîndeţea lui nespusă,

Glasul ce-i dă putere, şi-n trup viaţa-i întoarce!

Glasul ce-a vindecat bolnavi, Gaisul ce-anviat morţii.

O, voce de viaţă-dătătoare, O, iubită-auzire!

Maria-i în picioare şi-ntorcînd capul, vede:

"Rabuni!", strigă ea, şi soarele răsare.

Peste Maria Magdalena, şi peste-ntreaga lume,

Răsare-o Nouă Zi.

Să luăm aminte la minunata apariţie a arhanghelului înaintea lui losua, fiul lui Nun, cînd acesta pornise să cucerească Ierihonul (losua, 5):

• La cum comandantul oştirilor cereşti a stat înaintea lui losua cu sabia scoasă din teacă;

• La cum el i-a zis lui losua să-şi scoată încălţămintea din picioare, căci locul pe care stă este loc sfînt;

• La cum nici noi, în bătălia vieţii, nu trebuie să ne bizuim pe puterea picioarelor noastre, sau pe a echipamentului nostru, ci numai în Acela care Se luptă pentru noi.

Căci dacă Dumnezeu nu a cruţat pe îngerii care au păcătuit, ci, legîndu-i cu legăturile întunericului în iad, i-a dat să fie păziţi spre judecată... (II Petru 2:4).

O, amar! Cum atunci dar va scăpa de aceeaşi cumplită pedeapsă omul cel păcătos?! Şi n-a cruţat lumea veche, ci a păstrat numai pe Noe, ca al optulea propovăduitor al dreptăţii, cînd a adus potopul peste cei fără credinţă. Şi cetăţile Sodomei şi Gomorei, osîndindu-le la nimicire, le-a prefăcut în cenuşă, dîndu-le ca o pildă nelegiuiţilor în viitor (II Petru 2:5-6). Prin urmare, o, omule păcătos, cum vei putea fi scutit de urgie tu? Oare eşti tu mai scump şi mai drag lui Dumnezeu decît milioane de îngeri, sau decît omenirea care a pierit la Potop sau în acele infame metropole, intens populate? Cînd chiar îngerii neascultători au fost aruncaţi în întunericul Iadului, cînd o omenire întreagă a fost înghiţită de Potop, cînd din cetăţi mari s-a ales praful şi cenuşa - în ce mai poţi nădăjdui tu, care păcătuieşti pururi fără grijă şi nu te întorci şi nu te lepezi de păcat?! Zici că te bazezi pe mila lui Dumnezeu. Dar oare crezi că va fi Dumnezeu mai milostiv acum, cu tine, decît a fost atunci, cu aceia? Oare crezi că Dumnezeu se schimbă aşa cum se schimbă omul şi timpul? Nu nădăjdui prosteşte, omule, şi fără socoteală, ci nădăjduieşte după măsura luptei pe care o dai tu ca să te lepezi de păcat şi să-ţi îmbunătăţeşti sufletul şi viaţa. Cu adevărat, mare este mila lui Dumnezeu, îndelungată răbdarea Lui, şi nesfîrştită iubirea Lui. Căci iată, Dumnezeu este mai bun cu tine şi te iubeşte mai mult decît de iubeşti tu însuţi, şi doreşte mîntuirea ta mult mai mult decît ţi-o doreşti tu însuţi. Dar oare crezi tu că cel care îşi bate joc de milostivirea lui Dumnezeu pînă la sfîrşit, care îşi rîde de îndelunga răbdare a lui Dumnezeu pînă la sfîrşit, şi care întoarce spatele iubirii lui Dumnezeu pînă la sfîrşit - oare crezi tu că pe un astfel de om îl va forţa Dumnezeu să intre întru Împărăţia Sa ca să-l facă cetăţean împreună cu îngerii şi cu sfinţii?

Ce cumplit este întunericul iadului, zăngănitul lanţurilor şi scrîşnirea dinţilor! Acolo locuiesc cei care şi-au bătut joc de milostivirea lui Dumnezeu şi care au întors spatele iubirii Lui. Oare vrei şi tu să mergi şi să-ţi faci veşnic sălaş acolo, risipitorule suflete? Dumnezeu nu doreşte aceasta, îngerii plîng văzîndu-te cum grăbeşti înspre aceasta. Sfinţii se roagă ca tu să te întorci din drum. Sfînta Biserică aduce jertfe pentru tine, ca să-ţi vii în simţiri! Dar dacă tu dispreţuieşti toate acestea - şi nu ai nici un motiv ca să le dispreţuieşti! - atunci ce fel de milă îţi închipui că vei găsi la Dumnezeu?

O Stăpîne Atotdrepte Doamne, ajută-ne nouă să ne întoarcem din cărările păcatului care duc la întunericul morţii celei din iad! Ajută-ne nouă ca să ne venim în simţiri şi întăreşte-ne întru bunătate mai înainte ca să trimiţi la noi pre îngerul morţii la ieşirea sufletelor noastre,

Căci numai Ţie se cuvine toată slava şi mulţumire în veci, Amin.